Aşa cum se întâmplă cel mai adesea, Lache, ca orice om care a învăţat că minciuna nu a omorît pe nimeni, ba chiar uneori a salvat vieţi, încerca şi acum, la masă cu Manea şi Broşteanu, ca în atîtea alte rînduri şi, desigur, printre rînduri, primul rînd de rom şi următoarele, să îşi convingă amicii că este un individ cu totul şi cu totul special, că nu e de ici de colo, şi că pînă şi maică-sa, deşi plînsese mult şi amar, îl pistonase să se însoare şi chiar îi descrisese binefacerile vieţii în cuplu în timp ce îi mai adăuga un polonic de ciorbă fierbinte în farfurie ca dovadă că nu e de colo să aibă cine se îngriji de tine, întrezărise în el oareşce speranţă de mai bine şi îl acceptase în ultimă instanţă aşa cum era, ba chiar îl oblojea atunci cînd era absolut necesar şi îl trimitea la ta-su cînd era vorba de un împrumut pe termen nelimitat, ceea ce pe taică-su îl scotea din minţile lui şi-aşa şubrede, iar pe mă-sa din casă, în papuci şi cu bigudiurile nescoase, în şuturile lui ta-su, direct în scara blocului, unde se punea pe urlat că e casa ei, moştenire, că el nu are nici un drept să îi facă una ca asta şi că daca tot e să plece careva, atunci să facă bine să plece el, ta-su, că tot a fost un curvar şi un beţiv toată viaţa şi singurul lui merit fusese că adusese un pîrlit de salariu lună de lună de la fabrică, unde degeaba mai făcea cîte o nenoricită de invenţie, că tot cu un venit de mizerie se întoarcea acasă şi cu şnapsul în nas de puţea de cum dădea colţul blocului, de mai bine ar fi dat colţul pur şi simplu, iar cînd intra pe uşă avea o privire de cîine bătut, îndobitocit şi sălbatic, care nu mai înspăimînta pe nimeni de mult, nici chiar pe el, pe Lache, care şi-o luase pe cocoaşă de atîtea ori că nu mai conta încă o cotonogeală cu cureaua lată de pe vremea cînd ta-su fusese soldat, perioadă despre care se discuta inevitabil la fiecare masă de Crăciun, Revelion şi Paşti, cu mare aplomb, revoltă şi mîndrie, chestiune care devenise mai degrabă un soi de luptă deghizată împotriva sistemului, a sărăciei, a nevoilor, neamului şi, pînă la urmă, a vieţii, o viaţă care nu surîsese prea tare familiei Panait, în general, şi lui Lache, în particular, şi care se tîra molfuză în pantofi greoi, duri şi frustrant de mici, de-i venea lui Lache uneori să o ia tot oblu, pe cîmpii, pînă unde o vedea cu ochii lui miopi, aşadar nu prea departe, dar orişicîtuşi, spre un orizont, încă un orizont, doar doar să uite că locuieşte într-un cartier muncitoresc, că şcoala îi mănîncă tinereţea, că speranţele lui sînt cu totul şi cu totul nişte invenţii copilăreşti, că banii ajung cît să nu crăpi, că facultatea e pentru nişte destepţi oarecare, că îl aşteaptă o viaţă atît de imbecil de asemănătoare cu a lui ta-su şi că nimic din ce a pus deoparte nu-l va scoate niciodată din lupta în noroi din care nu se vede ieşind învingător, în care se minte şi în care se convinge din toate puterile că el, Lache, este totuşi un om special, care merită cu siguranţă mai mult, cît de mult nici el nu ştia, dar Lache ştia că are undeva înlăuntrul lui o fată morgana, un ceva nedefinit, ca o nălucă lucioasă şi obsedantă, care nu-l lăsa seara să-şi odihnească tîmpla în perne, să se îmbete cum se cuvine, să prindă firul logic al întîmplărilor, ci care, mai degrabă, îl afunda în croşetarea de situaţii în care totul, destinul mai ales ar putea aşa, pur şi simplu, fără nici o pregătire, să îi zîmbească, ca unui erou, unui om împlinit, ca o călăuză care nu ţine cont pe cine trece pîrleazu’, fie el şi Lache, şi care nu-l va lăsa să se piardă pînă la urmă.
În fond, trase Lache un gît de rom şi o concluzie, viaţa e doar o chestiune de retorică...
marți, 29 aprilie 2008
vineri, 25 aprilie 2008
Ah, Ioane, ah, Groşane...
De vreo zece ani oftez că nu mai găsesc o carte... Genul ăla de carte care îşi face culcuş în tine, se metabolizează de aproape că devine a ta.
O sută de ani de zile la porţile Orientului, asta e. Cartea de care vorbesc.
Am citit-o acu o mie de ani de zile şi am rîs cu lacrimi şi uneori cu maxim amar.
Şi am citit pagini întregi cu voce tare prietenilor.
O recitesc acum, în metrou către muncă.
Păi cum să vă zic? S-a dovedit un exerciţiu destul de greu, căci trebuie să fiu foarte atentă să nu mă umfle rîsul aşa, ca pe nebunii care vorbesc singuri pe stradă, dar tot îmi fuge colţul gurii cînd într-o parte, cînd în alta. Ei, ştiţi ceva, o să rîd şi gata. Că altminteri simt cum mi se înnoadă maţele de rău.
Nu, nu e o carte umoristică sau cu caricaturi, e o carte adîncă, demnă, tragică pe alocuri într-o cheie dementă, fantastică, abisală care te aruncă în măruntul zilelor şi obsesiilor românaşilor, europenaşilor etceteraşilor.
De stil să vă zic? Vă zic doar atît, Barzovie-Vodă inventatul, trăit pe la mijlocului secolului XVII, se trezeşte folosind, sucind şi îmbogăţind genuri de-ale lui Creangă, Cicero, de prin letopiseţe, cărţi de gramatică ale Academiei Române.
Viziriul otoman are o problemă cu limbile indoeuropene şi folosirea virgulei, ca atare mazileşte în stînga şi în dreapta voievozi şi domni la plesneală...
Călugării au vise revelatorii cu Sfîntul Petru care are nevoie de o viţă-de-vie mai acătării...
Barzii, împărţiţi pe regiuni (sau invers, fiecare judeţ cu barzii ei atent selectaţi) încearcă să găsească soluţii împotriva tiparului care le ia pîinea de la gura lor de barzi.
Poveşti? Ficţiune? Umor? Amărăciune? Limbaj? Dialog? Personaje? Politichie? Călătorii? Istorie? Mda..., nu ştiu care elementul cel mai reuşit... Şi sigur-sigur am ratat ceva în înşiruire.
ancestrală
îmi iubesc călăul. Nu mă judecă
el e ateu
tăişul lui peste mîinele meu
alunecă
e tîrziu eu scriu apozeu
şi-mi înjur birjăreşte strămoşii
ce m-au închis
în înciudatul şi veşnicul eu.
el e ateu
tăişul lui peste mîinele meu
alunecă
e tîrziu eu scriu apozeu
şi-mi înjur birjăreşte strămoşii
ce m-au închis
în înciudatul şi veşnicul eu.
miercuri, 16 aprilie 2008
locuiesc îndepartele
intru în dincolo de tine
ca-ntr-o apă
caleidoscopic destinele ne joacă
mesteceni ard
şi-nnebuniţi cocori de jad
întind rotulele pe gard
intru în dincolo de tine
ca-ntr-un schit
atît de amplu şi de blînd înmărmurit
ca-ntr-o apă
caleidoscopic destinele ne joacă
mesteceni ard
şi-nnebuniţi cocori de jad
întind rotulele pe gard
intru în dincolo de tine
ca-ntr-un schit
atît de amplu şi de blînd înmărmurit
marți, 15 aprilie 2008
după amiază-n cafenea
înnebunesc prin hornuri păsări bruşte
înecul verde blînd înclină cupa
sorbim turceşti cafelele
din ceşti
şi-ţi suflu-n nări
parfum de narghilea
... mai dormi niţel, copila mea
e după-amiază-n cafenea
tu rîzi în leneşi papuceii de tafta
străzile-şi storc turbanele de ploaie
... mai dormi niţel, copila mea
lucesc inele negre în ibrice
ghicite-n lunge legănări
pe masa cu caftan
de muşama
şi arabescuri şerpuind complice
se-afundă mîngîiată tîmpla-n stea
... mai dormi niţel, copila mea
înecul verde blînd înclină cupa
sorbim turceşti cafelele
din ceşti
şi-ţi suflu-n nări
parfum de narghilea
... mai dormi niţel, copila mea
e după-amiază-n cafenea
tu rîzi în leneşi papuceii de tafta
străzile-şi storc turbanele de ploaie
... mai dormi niţel, copila mea
lucesc inele negre în ibrice
ghicite-n lunge legănări
pe masa cu caftan
de muşama
şi arabescuri şerpuind complice
se-afundă mîngîiată tîmpla-n stea
... mai dormi niţel, copila mea
Reportaj de la spatele locului - ultima parte
Încă un eveniment demn de relatat este faptul că, între timp, împăratul aflase de sosirea duşmanului şi îl căuta pe conducătorul oştirii cu o conştiinciozitate care te punea pe gînduri. (Ulterior, întrebat în legătură cu motivele unei asemenea atitudini, împăratul dăduse un răspuns evaziv, cică ar fi vrut să îl cunoască, să-l salute...).
Sculaţi din leşin, cei din tabăra duşmană mai sughiţau încă de rîs. De altfel, nici măcar ăsta nu mai era un criteriu să te prinzi care din ce oştire era, căci pînă la urmă sughiţau de-o parte şi de alta, fiecare din motive personale.
Se pare că împăratul oştirii duşmane îl căuta şi el pe Luminăţia Sa, împăratul nostru, printre curajoşii luptător înşiraţi pe ici, dar mai ales pe colo. Eu cred că s-au şi întîlnit de vreo două ori, dar, necunoscîndu-se, au trecut unul pe lîngă celălalt, ba o dată chiar s-au şi îmbrîncit. Totuşi, har Domnului, s-a milostivit într-un tîrziu glorios cineva de ei, căci pînă la urmă, cînd soarele apunea în spatele taberei noastre (impropriu spus „noastre”, căci de fapt încă nu ştiam sigur cine e în drept a se purta semeţ şi cine nu), cei doi împăraţi s-au găsit. Unii care erau mai aproape, jură pe ce au mai sfînt că împăraţii s-au salutat ceremonios şi chiar aveau chiar lacrimi în ochi. Cert este că s-au aruncat în primul cort pe care l-au nimerit şi s-au pus pe taclale.
Aşteptam deci cu toţii şi cu nervii întinşi la maximum să aflăm care oştire a ieşit învingătoare. Din cînd în cînd se auzeau glasurile lor uşor cam ridicate (lucru nepermis, totuşi de codul bunelor maniere şi de ora înaintată). Ba chiar cortul prindea uneori a se mişca şi lua forme din cele mai bizare.
Vremea trecea. Cum ajunseserăm deja la paroxism şi tot nu ne lămurea nimeni care e învinsul şi care nu, pînă la urmă copiii noştri s-au căsătorit cu ai lor (ţinînd pe alocuri seama de sex), noi i-am binecuvîntat. Am ridicat case durabile, am cumpărat vite dînd la schimb caii, din împărăţiile vecine am primit ajutoare, am dres podul că se cam prăpădise, am făcut diguri că prea eram fără apărare în faţa naturii mume şi multe altele am mai făcut, nedemne de amintit aici.
Arăta destul de bine noua noastră aşezare încropită aşa, la repezeală. Un singur lucru strica tot fasonul – tocmai în mijlocul orăşelului nostru, se înălţa grotesc şi zdrenţăros, un cort prăfuit, de campanie.
Acum nu mai ştiu nici eu ce să cred. Unii susţin că înăuntru sălăşluiesc doi împăraţi. Dar parcă mai poţi da crezare cuiva în ziua de astăzi cînd circulă atîtea zvonuri şi cele mai multe nu au nici un temei...
Dumnezeu cu mila..., dacă sînt acolo, să fie sănătoşi!
Sculaţi din leşin, cei din tabăra duşmană mai sughiţau încă de rîs. De altfel, nici măcar ăsta nu mai era un criteriu să te prinzi care din ce oştire era, căci pînă la urmă sughiţau de-o parte şi de alta, fiecare din motive personale.
Se pare că împăratul oştirii duşmane îl căuta şi el pe Luminăţia Sa, împăratul nostru, printre curajoşii luptător înşiraţi pe ici, dar mai ales pe colo. Eu cred că s-au şi întîlnit de vreo două ori, dar, necunoscîndu-se, au trecut unul pe lîngă celălalt, ba o dată chiar s-au şi îmbrîncit. Totuşi, har Domnului, s-a milostivit într-un tîrziu glorios cineva de ei, căci pînă la urmă, cînd soarele apunea în spatele taberei noastre (impropriu spus „noastre”, căci de fapt încă nu ştiam sigur cine e în drept a se purta semeţ şi cine nu), cei doi împăraţi s-au găsit. Unii care erau mai aproape, jură pe ce au mai sfînt că împăraţii s-au salutat ceremonios şi chiar aveau chiar lacrimi în ochi. Cert este că s-au aruncat în primul cort pe care l-au nimerit şi s-au pus pe taclale.
Aşteptam deci cu toţii şi cu nervii întinşi la maximum să aflăm care oştire a ieşit învingătoare. Din cînd în cînd se auzeau glasurile lor uşor cam ridicate (lucru nepermis, totuşi de codul bunelor maniere şi de ora înaintată). Ba chiar cortul prindea uneori a se mişca şi lua forme din cele mai bizare.
Vremea trecea. Cum ajunseserăm deja la paroxism şi tot nu ne lămurea nimeni care e învinsul şi care nu, pînă la urmă copiii noştri s-au căsătorit cu ai lor (ţinînd pe alocuri seama de sex), noi i-am binecuvîntat. Am ridicat case durabile, am cumpărat vite dînd la schimb caii, din împărăţiile vecine am primit ajutoare, am dres podul că se cam prăpădise, am făcut diguri că prea eram fără apărare în faţa naturii mume şi multe altele am mai făcut, nedemne de amintit aici.
Arăta destul de bine noua noastră aşezare încropită aşa, la repezeală. Un singur lucru strica tot fasonul – tocmai în mijlocul orăşelului nostru, se înălţa grotesc şi zdrenţăros, un cort prăfuit, de campanie.
Acum nu mai ştiu nici eu ce să cred. Unii susţin că înăuntru sălăşluiesc doi împăraţi. Dar parcă mai poţi da crezare cuiva în ziua de astăzi cînd circulă atîtea zvonuri şi cele mai multe nu au nici un temei...
Dumnezeu cu mila..., dacă sînt acolo, să fie sănătoşi!
duminică, 13 aprilie 2008
Reportaj de la spatele locului - partea 2
- Ah, da, îm amintesc, mai spuse împăratul căscînd, deşi bufonul spălase de mult putina fericit că poate zburda în voie. Eşti extrem de caraghios. Abia acum...
În treacăt fie spus, putem da crezare spuselor împărăteşti numai dacă luăm în considerare că atunci cînd actualul sfătuitor de taină nu era nevoit să-şi suflece mînecile de la uniforma mai mare cu două numere, atunci era neapărat necesar să îşi ridice pantalonii.
Între timp, toată tabăra zdrăngănea într-un freamăt groaznic şi, din nefericire, continuu. Cineva s-ar putea gîndi (şi acest cineva ar fi, desigur, cititorul nostru neinstruit, prost şi îngînfat [...] aici cenzura a interzis o bucată de text) că ar putea fi vorba de pregătirile înainte de luptă, de ascuţitul lancelor, de încărcatul muniţiei sau amplasatul tunurilor în locuri strategice. Ei nu, dragă cititorule, ca un cronicar ce mă aflu, îţi voi spune că, ce-i drept, nu femeile care îşi alăptau plozii (îi luaseră şi pe ei neavînd cu cine să îi lase în final) erau principalii vinovaţi de aşa hărmălaie, dar ştiţi chiar şi dumneavoastră ce zgomot fac farfuriile pocnite unele de altele în grabă, iar, dacă îşi mai bagă coada şi vreo furculiţă, s-a dus cu lupta tihnită!
Pentru lămurirea cititorului, voi încerca să aduc puţină lumină asupra tacticii de luptă atît de minunat de complex pusă la cale de împărat. Pînă ună alta, după o matură şi îndelungă gîndire, împăratul hotărîse: duşmanul trebuia aşteptat.
Cum de era aşa de sigur Luminăţia Sa că duşmanul va trece taman pe acolo în drum spre împărăţia rîvnită, asta nu v-o pot spune. La geografie nu am stat niciodată prea bine.
E drept că pînă la urmă, tabăra s-a văzuit nevoită să-şi strîngă catrafusele şi să meargă cu ele tîrîş cîţiva kilometri buni, pînă la un pod, unde împăratul urma să se mai gîndească o ţîră („ţîră” – regionalism. 1. bucată ruptă, ruptură, zdreanţă. 2. – în expresii, puţin, niţel, oleacă).
De remarcat este însă faptul că pînă la urmă duşmanul şi-a făcut mult aşteptata apariţie. Nu am să ştiu niciodată cu certitudine cum se face că nu a avut loc nici o bătălie. De altfel, este singurul eveniment pe care l-am ratat la mustaţă. Să nu mi-o ia în nume de rău cititorul, dar mă aflam într-un loc despre care nu se prea obişnuieşte să se vorbească în romane.
Aşadar, nu îmi rămîne decît să relatez din cele auzuite de mine cînd m-am întors luminat la chip şi senin în priviri, de la cei ce urmăriseră cu mult interes cele întîmplate. Nu se cunosc prea bine motivele, dar se pare că oştirea duşmană s-a oprit din galop ca trăsnită, iar soldaţii au început să pice de pe cal precum muştele sub plici. Să-şi fi băgat coada vreo voinţă divină, cineva mi-a şoptit că rîdeau toţi ca loviţi de streche (am căutat în dicţionarele vremii această expresie, chiar şi în îndrumarele medicale, dar dat fiindcă nu am găsit nici o referire la aceasta, voi trece peste ea fără să mai dau o explicaţie).
Aşadar, ostaşii dădeau în leşin şi se prăvăleau cît erau de lungi, de laţi şi de rotunzi pe pămîntul reavăn, în poziţii care mai de care mai incomode, ca să nu mai vorbim de cele indecente.
În treacăt fie spus, putem da crezare spuselor împărăteşti numai dacă luăm în considerare că atunci cînd actualul sfătuitor de taină nu era nevoit să-şi suflece mînecile de la uniforma mai mare cu două numere, atunci era neapărat necesar să îşi ridice pantalonii.
Între timp, toată tabăra zdrăngănea într-un freamăt groaznic şi, din nefericire, continuu. Cineva s-ar putea gîndi (şi acest cineva ar fi, desigur, cititorul nostru neinstruit, prost şi îngînfat [...] aici cenzura a interzis o bucată de text) că ar putea fi vorba de pregătirile înainte de luptă, de ascuţitul lancelor, de încărcatul muniţiei sau amplasatul tunurilor în locuri strategice. Ei nu, dragă cititorule, ca un cronicar ce mă aflu, îţi voi spune că, ce-i drept, nu femeile care îşi alăptau plozii (îi luaseră şi pe ei neavînd cu cine să îi lase în final) erau principalii vinovaţi de aşa hărmălaie, dar ştiţi chiar şi dumneavoastră ce zgomot fac farfuriile pocnite unele de altele în grabă, iar, dacă îşi mai bagă coada şi vreo furculiţă, s-a dus cu lupta tihnită!
Pentru lămurirea cititorului, voi încerca să aduc puţină lumină asupra tacticii de luptă atît de minunat de complex pusă la cale de împărat. Pînă ună alta, după o matură şi îndelungă gîndire, împăratul hotărîse: duşmanul trebuia aşteptat.
Cum de era aşa de sigur Luminăţia Sa că duşmanul va trece taman pe acolo în drum spre împărăţia rîvnită, asta nu v-o pot spune. La geografie nu am stat niciodată prea bine.
E drept că pînă la urmă, tabăra s-a văzuit nevoită să-şi strîngă catrafusele şi să meargă cu ele tîrîş cîţiva kilometri buni, pînă la un pod, unde împăratul urma să se mai gîndească o ţîră („ţîră” – regionalism. 1. bucată ruptă, ruptură, zdreanţă. 2. – în expresii, puţin, niţel, oleacă).
De remarcat este însă faptul că pînă la urmă duşmanul şi-a făcut mult aşteptata apariţie. Nu am să ştiu niciodată cu certitudine cum se face că nu a avut loc nici o bătălie. De altfel, este singurul eveniment pe care l-am ratat la mustaţă. Să nu mi-o ia în nume de rău cititorul, dar mă aflam într-un loc despre care nu se prea obişnuieşte să se vorbească în romane.
Aşadar, nu îmi rămîne decît să relatez din cele auzuite de mine cînd m-am întors luminat la chip şi senin în priviri, de la cei ce urmăriseră cu mult interes cele întîmplate. Nu se cunosc prea bine motivele, dar se pare că oştirea duşmană s-a oprit din galop ca trăsnită, iar soldaţii au început să pice de pe cal precum muştele sub plici. Să-şi fi băgat coada vreo voinţă divină, cineva mi-a şoptit că rîdeau toţi ca loviţi de streche (am căutat în dicţionarele vremii această expresie, chiar şi în îndrumarele medicale, dar dat fiindcă nu am găsit nici o referire la aceasta, voi trece peste ea fără să mai dau o explicaţie).
Aşadar, ostaşii dădeau în leşin şi se prăvăleau cît erau de lungi, de laţi şi de rotunzi pe pămîntul reavăn, în poziţii care mai de care mai incomode, ca să nu mai vorbim de cele indecente.
sâmbătă, 12 aprilie 2008
Reportaj de la spatele locului - partea 1
Dragii mei preacurioşi cititori, încă de la început vă avertizez să nu porniţi la drum cu ideea preconcepută că am să vă povestesc fapte cu însemnătate. Întîmplările, puţine la număr şi sărace în conţinut, nu sînt mai deloc importante. Vă veţi întreba, desigur, la ce bun să le povestim. Ete aşa, ca să văd şi eu cît îl ţin nervii pe cititorul nostru.
Aşadar, au trecut ceva ani de cînt am avut ocazia să asist în persoană la pregătirile precipitate de dinaintea luptei minunatei, bravei şi neîntrecutei oştiri a prealuminatului împărat X. Împărat care, uneori, atît era de luminat, că bătea pur şi simplu la ochi. Cer iertare cititorului pentru omiterea numelui, nu este un act politic, ci unul cu mult mai firesc, nu mi-l amintesc şi, în fond, să facă bine cititorul şi să-şi puie pofta-n cui.
- Luminăţia Voastră, aţi ajuns cumva la... vreo strategie? Oştirea e nerăbdătoare. Prealuminata Voastră minte a hotărît o tactică de luptă?
- Răbdare, răbdaaare... – veni răspunsul piţigăiat al prealuminatului. Mă gîndesc la acest lucru de atîta amar de vreme că şi uit uneori la ce mă gîndesc... La ce mă gîndesc? Acum însă, gata, ştiu!
Nu-mi explic de ce, dar de data aceasta Prealuminatul părea mai puţin luminat ca oricînd. Să fi fost lumina difuză a amurgului? Or poate coroana mătuită de atîta purtat prin tranşee...
- E oştirea pregătită? – reluă împăratul cu uşoare inflexiuni de ciocîrlie în glas, inflexiuni, în fond, atît de bine camuflate, că nici nu ştiu de unde mi s-a năzărit aşa o conexiune.
- Pregătita, Luminăţia Voastră, cum nu!
- Ei, atunci să aştepte... Mda, hhhmmm. Eu însumi voi da atacul!
Observaţi aici, preacinstiţii mei cititori, folosirea neaşteptat de corectă a pronumelui de întărire, ceea ce, trebuie să o recunoaştem cinstit şi fără ranchiună, nu o prea reuşesc mulţi cu funcţii mult mai de răspundere decît un pîrlit de împărat.
- Eu însumi voi da atacul, o ţinu împăratul pe a lui cu o siguranţă demnă de invidiat. Atac, hehe, care nici nu va avea loc!
Împăratul mustăci ca pentru sine. Reveni cu picioarele pe pămînt şi continuă perspicace:
- Dar pe tine, pe tine parcă te ştiu de undeva... Şi, zău, de cîte ori te văd, mă ia cu rîs. Şi uniforma asta... stă pe tine ca pe gard, măi...
- Păi, preluă ca un ecou sfătuitorul de taină al împăratului, cum să nu vă apuce rîsul, Luminăţia Voastră, cum să nu vă apuce... Desigur vă amintiţi ce de glume mai făceam pe vremea cînd era bufonul curţii... Pe timp de pace... Şi cu cîte ghiduşii vă îndulceam traiul!
- Ah, nu..., nu... – făcu Luminăţia Sa un gest de profundă disperare împărătească. Atunci erai o-ri-bil! Fie vorba între noi, abia acum eşti cu adevărat caraghios. Dar, de fapt, cum ai ajuns tu în oştire?
- Să-mi fie cu iertare, Prealuminate, dar chiar Luminăţia Voastră (se pare că sfătuitorul de taină avea o idee fixă) a dat poruncă (şi aici făcu o plecăciune pînă la pămînt) ca tot, tot ce mişcă în împărăţie, de la cinci la şapteş'cinci de ani, să se înroleze. Şi eu, prin natura meseriei, dacă mă înţelegeţi... Mă mişcam cel mai dihai. De aceea, iată, urmînd firul logic, am ajuns de-a dreptul în funcţie înaltă la curte...
Văzînd însă că împăratul cască plictisit dezvelindu-şi dantura care putea sta drept mărturie de netăgăduit că încă nu se inventaseră acele persoane odioase care, sub pretextul că te tratează, te supun la nişte chinuri incomensurabile din care scapi cu un guguloi de metal pe măsele şi o amintire sinistră, fostul bufon, se retrase spre ieşire.
Aşadar, au trecut ceva ani de cînt am avut ocazia să asist în persoană la pregătirile precipitate de dinaintea luptei minunatei, bravei şi neîntrecutei oştiri a prealuminatului împărat X. Împărat care, uneori, atît era de luminat, că bătea pur şi simplu la ochi. Cer iertare cititorului pentru omiterea numelui, nu este un act politic, ci unul cu mult mai firesc, nu mi-l amintesc şi, în fond, să facă bine cititorul şi să-şi puie pofta-n cui.
- Luminăţia Voastră, aţi ajuns cumva la... vreo strategie? Oştirea e nerăbdătoare. Prealuminata Voastră minte a hotărît o tactică de luptă?
- Răbdare, răbdaaare... – veni răspunsul piţigăiat al prealuminatului. Mă gîndesc la acest lucru de atîta amar de vreme că şi uit uneori la ce mă gîndesc... La ce mă gîndesc? Acum însă, gata, ştiu!
Nu-mi explic de ce, dar de data aceasta Prealuminatul părea mai puţin luminat ca oricînd. Să fi fost lumina difuză a amurgului? Or poate coroana mătuită de atîta purtat prin tranşee...
- E oştirea pregătită? – reluă împăratul cu uşoare inflexiuni de ciocîrlie în glas, inflexiuni, în fond, atît de bine camuflate, că nici nu ştiu de unde mi s-a năzărit aşa o conexiune.
- Pregătita, Luminăţia Voastră, cum nu!
- Ei, atunci să aştepte... Mda, hhhmmm. Eu însumi voi da atacul!
Observaţi aici, preacinstiţii mei cititori, folosirea neaşteptat de corectă a pronumelui de întărire, ceea ce, trebuie să o recunoaştem cinstit şi fără ranchiună, nu o prea reuşesc mulţi cu funcţii mult mai de răspundere decît un pîrlit de împărat.
- Eu însumi voi da atacul, o ţinu împăratul pe a lui cu o siguranţă demnă de invidiat. Atac, hehe, care nici nu va avea loc!
Împăratul mustăci ca pentru sine. Reveni cu picioarele pe pămînt şi continuă perspicace:
- Dar pe tine, pe tine parcă te ştiu de undeva... Şi, zău, de cîte ori te văd, mă ia cu rîs. Şi uniforma asta... stă pe tine ca pe gard, măi...
- Păi, preluă ca un ecou sfătuitorul de taină al împăratului, cum să nu vă apuce rîsul, Luminăţia Voastră, cum să nu vă apuce... Desigur vă amintiţi ce de glume mai făceam pe vremea cînd era bufonul curţii... Pe timp de pace... Şi cu cîte ghiduşii vă îndulceam traiul!
- Ah, nu..., nu... – făcu Luminăţia Sa un gest de profundă disperare împărătească. Atunci erai o-ri-bil! Fie vorba între noi, abia acum eşti cu adevărat caraghios. Dar, de fapt, cum ai ajuns tu în oştire?
- Să-mi fie cu iertare, Prealuminate, dar chiar Luminăţia Voastră (se pare că sfătuitorul de taină avea o idee fixă) a dat poruncă (şi aici făcu o plecăciune pînă la pămînt) ca tot, tot ce mişcă în împărăţie, de la cinci la şapteş'cinci de ani, să se înroleze. Şi eu, prin natura meseriei, dacă mă înţelegeţi... Mă mişcam cel mai dihai. De aceea, iată, urmînd firul logic, am ajuns de-a dreptul în funcţie înaltă la curte...
Văzînd însă că împăratul cască plictisit dezvelindu-şi dantura care putea sta drept mărturie de netăgăduit că încă nu se inventaseră acele persoane odioase care, sub pretextul că te tratează, te supun la nişte chinuri incomensurabile din care scapi cu un guguloi de metal pe măsele şi o amintire sinistră, fostul bufon, se retrase spre ieşire.
marți, 8 aprilie 2008
astenic
primăvara asta ne-a dezacordat oasele crude
ne stau două frunze lipite de clape ca ploile
şi-n verde clavecinul din curte fredonează o şansonetă cu tălpile ude
hai să lăsăm cărări neîncercate pentru acel ce va să vie
cu gust de iarbă nouă şi nurlie
cînd iar uituc cînd pînă unde cărăm pe dealuri în spinare
fatidică şi spre oriunde
timidă prima noastră-mbrăţişare
şi-acum cînd din ferestrele prea scunde
plîngînd sub bolta unor seri fecunde
ne leagănă Morfeu
în do diez
cînd cade cade peste gîndul meu
cioplim cu coajă şi cu miez acelaşi basm
şi braţ la braţ vom fi şi noi un pleonasm
ne stau două frunze lipite de clape ca ploile
şi-n verde clavecinul din curte fredonează o şansonetă cu tălpile ude
hai să lăsăm cărări neîncercate pentru acel ce va să vie
cu gust de iarbă nouă şi nurlie
cînd iar uituc cînd pînă unde cărăm pe dealuri în spinare
fatidică şi spre oriunde
timidă prima noastră-mbrăţişare
şi-acum cînd din ferestrele prea scunde
plîngînd sub bolta unor seri fecunde
ne leagănă Morfeu
în do diez
cînd cade cade peste gîndul meu
cioplim cu coajă şi cu miez acelaşi basm
şi braţ la braţ vom fi şi noi un pleonasm
Pe urmele şuşanelelor-de.viţă-nobilă - ultima parte
- Eu o să merg înainte ca să vă arăt drumul. Dumneavoastră doar să mă urmaţi îndeaproape. Calea vi se va arăta, veţi recunoaşte totul.
Din nefericire, peste restul discuţiei între conte şi Anna timpul a aşternut perdeaua opacă a uitării. Fusese văzut trecînd prin sat, vorbind Dumnezeu ştie cu cine, bătrîn şi sărac, cu o traistă peticită. Firul se curmează brusc, ca tăiat de o mînă aprigă. Scotocind totuşi în sertarele vremii, au putut toţi cei neîncrezători ori mînaţi de îndrăzneală să găsească dovada clară a acestei călătorii. Plecase în grabă, căci pipa zăcea încă umezită în iarba dimineţii ce a urmat. Nu vom şti însă niciodată ce trebuie că a simţit contele cînd s-a apropiat de ultima gară, căci Anna dispăruse fără urmă, iar martori oculari demni de încredere spun că l-au găsit pe conte zăcînd ca un mujic de rînd, fără acoperiş, privind ţeapăn în lungul şinelor de cale ferată.
Din nefericire, peste restul discuţiei între conte şi Anna timpul a aşternut perdeaua opacă a uitării. Fusese văzut trecînd prin sat, vorbind Dumnezeu ştie cu cine, bătrîn şi sărac, cu o traistă peticită. Firul se curmează brusc, ca tăiat de o mînă aprigă. Scotocind totuşi în sertarele vremii, au putut toţi cei neîncrezători ori mînaţi de îndrăzneală să găsească dovada clară a acestei călătorii. Plecase în grabă, căci pipa zăcea încă umezită în iarba dimineţii ce a urmat. Nu vom şti însă niciodată ce trebuie că a simţit contele cînd s-a apropiat de ultima gară, căci Anna dispăruse fără urmă, iar martori oculari demni de încredere spun că l-au găsit pe conte zăcînd ca un mujic de rînd, fără acoperiş, privind ţeapăn în lungul şinelor de cale ferată.
Pe urmele şuşanelelor-de-viţă-nobilă - partea 2
- Chiar eu, chiar eu – zîmbi cu subînţeles Anna în timp ce îl privea pe autor cum îşi ridică pipa umezită de iarba dimineţii.
- Ce de timp a trecut… Cu ce treburi pe la noi? – îşi mai veni în fire autorul şi se avîntă direct în subiect, de teamă ca frumuseţea tulburătoare a Annei să nu îi trezească vreun fior căruia nu ar mai fi ştiut să îi facă faţă ca-n vremea primei apariţii a romanului.
- Cu ce treburi…, cu ce treburi… - chicoti Anna, întrezărind fiorul căruia autorul nu ar mai fi ştiut să îi facă faţă ca-n vremea primei apariţii a romanului. Cu treburi importante, de bună seamă, dar despre asta vom avea timp să stăm de vorbă pe îndelete. Nu trebuie să vă tulbure sosirea mea la Iasnaia Poliana şi nu, mulţumesc, nu doresc ceai. Acolo de unde vin eu, ceaiul nu mai are nici cea mai mică însemnătate. Acesta este, mai degrabă, un apanaj al societăţii şi regulilor ei, ce nu se mai potrivesc cu noile mele obiceiuri.
Lev Nicolaevici Tolstoi simţea cum i se zbîrleşte părul de pe picioare şi, oricît încerca să găsească o explicaţie plauzibilă a acestei întîlniri, nu făcea decît să se împleticească şi mai mult în iţele înnodate ale raţionalului. Şi să năduşească vizibil.
Periculos de liniştită în mişcări şi cu glas molatic, Anna trona peste grădina contelui şi, cel puţin aşa i se părea lui Lev Nicolaevici, i se adresa cam de sus. Dar rămînea de văzut de ce anume venise.
- Conte dragă, Nicolaevici Tolstoi, v-am zărit încă de sus, în timp ce coboram la vale către conac cum şedeaţi dus pe gînduri. N-aţi renunţat încă la ideile dumneavoastră cam fixe cu ţăranii şi cu şcolile. Ce de cărţi aţi mai scris… Ce de cărţi… Dar, pînă ună-alta-i bine, e bine şi e frumos. Şi ce-i frumos îi place şi lui Dumnezeu. Eu însă de alta am venit să vă supăr în pragul dimineţii. V-aşteaptă cărţile pe masă? Ştiu, ştiu, nu stau mult. Nu vreau să vă supăr cu nimic. Plec de îndată ce mîntuiesc cele pentru care am venit.
Contele se mai relaxă şi începu chiar, ca dovadă, să se legene iar în şezlong, gata să asculte pentru ce venise Anna, care acum îi era mai dragă ca niciodată.
- Aşadar, de cînd m-aţi aruncat sub roţile trenului, nu vă fie cu supărare, aţi mai dat spre lumina tiparului încă alte multe rînduri. Nici unul, nici unul – Anna începu să ofteze cu mîna pe piept şi cu privirea către cer – despre mine. Un cuvînt măcar, dragă conte, acolo, o vorbuliţă prin care să-mi redaţi tihna şi odihna celor ce-au trecut în lumea drepţilor. Că multe mi-aţi mai dat să pătimesc, zău aşa… De parcă am fi fost duşmani. Dar, iaca, eu de-acolo v-am iertat. Dar unde vă ridicaţi? Mai staţi… Să vă mai torn nişte ceai în ceaşcă? Acum parcă e mai bine, aşa-i? V-aţi cam înroşit la chip, Nicolaevici Tolstoi… Vă simţiţi cumva rău? Să v-aduc ceva?
Lev Nicolaevici Tolstoi, simţind din nou că i se zbîrleşte părul de pe picioare, se ridicase şi încercase să spele putina. Începuse să se cam lămurească unde bătea Anna, cea atît de dragă lui pînă mai acum cîteva minute. Dar Anna îl urmărea pas cu pas şi nu-l lăsa nici să respire. Se făcu din nou mic în şezlong şi îşi puse mîinile pe genunchi, ca nu care cumva să se vadă cît de tare începuseră să-i tremure.
- Am venit, porumbelule, să vorbim. Ce v-aţi speriat aşa? Între timp, aţi putea să vă căutaţi cîteva haine ce-or să vă fie de trebuinţă, de drum. Da, da…, plecăm. Merinde? Da de unde? Hrană pentru suflet. Nu stăm mult. Ne aşteaptă o călătorie ce vă va fi pe plac. Eu mai făcut-o şi ştiu bine drumul. N-avem cum să rătăcim. E drept şi e curat ca-n
- Draga moşului, zău, nu înţeleg… – se fîstîci contele, dar nu îndrăzni să se împotrivească, aşa că începu să înghesuie într-o traistă o cămaşă albă.
luni, 7 aprilie 2008
Pe urmele şuşanelelor-de-viţă-nobilă - partea 1
Şuşanelele-de-viţă-nobilă, în pofida rezonanţei lor vioaie, sînt şi s-au dovedit ca atare, cu mult mai apatice, ursuze şi chiar iubitoare de întuneric. Luaţi ca primă dovadă faptul, demonstrabil, că nouă din zece dintre cunoştinţele dumneavoastră, ba poate chiar mai mult, nici nu au auzit de aşa-numitele şuşanele-de-viţă-nobilă.
Cititori înverşunaţi şi bolnăvicios de curioase minţi nu au reuşit, cu riscul de a-i supăra amintindu-le, să le scoată la vreun fir de lumină. S-a întîmplat, e drept, de cîteva ori totuşi, dacă e să străbatem cu piciorul de-a lungul şi de-a latul vremurilor, însă cazurile au avut loc în solitudine ori au fost percepute ca o izbîndă individuală. Astfel încît însăşi istoria nu s-a priceput să le transcrie. Şi chiar cele cuprinse în vreo notă de subsol zac, după cum le arată şi numele, prin cine ştie ce colţ uitat de lume. Altele au fost, ca mai tot ce este supus judecăţii omeneşti, interpretate, în mod fatal, eronat.
Să luăm, aşadar, spre exemplificare, un moment îngheţat în anonima uitare colectivă, mai exact acea perioadă de secol 19 a unei Rusii pe care nici praful nu mai reuşea să o acopere. Un secol blînd, în care încă mai domnea intelectual contele ce-şi desfăcea în chioşc corespondenţa cu destinaţia Iasnaia Poliana. Într-una din zilele acelor vremuri, măcinat moraliceşte de amintirea propriei tinereţi, petrecute în beţii boeme şi sub semnul jocurilor de noroc, hotărăşte conceperea tinerei doamne, acea nefericită Anna - cu doi “n” întru satisfacerea limbii ruse.
Căci, dacă după ce a săvîrşit romanul “Război şi pace”, Lev Nicolaevici Tolstoi a intrat într-o zonă de lăuzie psihică ce-l făcea să creadă că nu mai ştie nici cugeta şi, în consecinţă, nici scrie, în timpul ce a urmat încheierii romanului Annei, nu ne-ar mira să îşi fi rîs în barba ce pornise a bate în sur, uşurat de propria-i greutate şi să îşi fi frecat mîinile de încîntare, gata să mai comită o crimă pe care o putem numi, fără spaima de a fi consideraţi răutăcioşi, “tolstoiana răzbunare a contelui rus”.
Ce procedee a urmat autorul în darea spre fiinţă a acestui personaj este prea puţin interesant şi nesemnificativ din perspectiva noastră şi, de aceea, nu vom insista asupra acestui aspect. Ne vom apleca însă cu o conştiinciozitate religioasă peste filele vieţii Annei, onest, în încercarea de a găsi, pe de o parte, mobilul abominabilului gest şi, pe de altă parte, modalitatea în care a fost comisă această crimă. Vom reveni, de asemenea, ceva mai tîrziu asupra unei întîmplări ce se încadrează în rîndul tipic al şuşanelelor-de-viţă-nobilă, dar care şi-a păstrat nealterate atît vitalitatea, cît mai ales frumuseţea.
Deşi, sau poate tocmai de aceea, ne interesează soarta Annei, ne vedem nevoiţi a porni pe firul istoriei nu atît a ei, cît mai ales a autorului, care s-a aventurat într-o călătorie dictată de – probabil – un soi de insatisfacţie, dar care s-a soldat cu un roman de înaltă ţinută, chestiune cu care toată lumea este de acord, dar cu un final despre care bătrînul Freud ar avea mai multe de povestit. Acest subiect a rămas însă neatacat de acesta în capitolele ce-i poartă semnătura. Am căuta, desigur, mai multe motive pentru care însuşi Freud a omis o asemenea întîmplare fierbinte şi zemoasă de însemnătate, dacă nu am şti că la vremea cînd se năştea Anna, Freud ar fi putut avea deja toate răspunsurile şi nici o întrebare, dacă nu ar fi întîrziat istoria să-l înregistreze.
Ridicolul situaţiei apare la mult timp după ce cartea fusese publicată şi extrem de bine primită, spre liniştea lui Nicolaevici Tolstoi care, deşi animat de cele mai curate sentimente, era, pe de altă parte, de un orgoliu nemăsurat. Aproape de finalul vieţii, mulţumit de cele făcute şi nemulţumit de cele nefăcute, curăţat de cele ale tinereţii, dedicat acelor lucruri pe care începi să le zăreşti cînd te apropii de ultimul şi cel mai de seamă prag al existenţei pămînteşti. Dăduse uitării doamna pasională cu ochii de culoarea argintului, atinsese deja acea zonă a liniştirii spirituale şi cedase aparent în faţa soţiei care nu înţeleea de ce ar trebui să nu aibă ce mînca în favoarea ţăranilor. Şi acestea se întîmplau cu o zi înainte de înfăptuirea şuşanelei-de-viţă-nobilă, ce i-a marcat contelui, pentru totdeauna, drumul în istorie.
Legănîndu-se gînditor în şezlongul ce scîrţîia din cînd în cînd la o mişcare mai bruscă, contele îşi mîngîia barba lungă visînd probabil la falansterul uriaş ce se poticnise în regulile unei societăţi prea plictisite ca să mai guste idei inovatoare. Aici, de fapt, intrăm în sfîrşit în zona curioasă a şuşanelelor-de-viţă-nobilă. Căci, dincolo de cele ce au fost scrise, transmise pe cale orală sau anesteziate în cotloanele memoriei, s-a păstrat în mod cu totul neaşteptat tocmai acel zvîcnet al spiralei temporale care face obiectul şuşanelelor-de-viţă-nobilă.
Anna, mai frumoasă chiar decît fusese imaginată şi mai pasională decît sperase însuşi autorul, îşi făcu apariţia pe aleea conacului. Aceeaşi ţinută, aceeaşi privire, aceleaşi gesturi, dincolo de ceea ce suportă însăşi feminitatea, lucruri ce îl tulburaseră, de bună seamă, şi pe Vronski. Lui Lev Nicolaevici Tolstoi îi scăpă pipa şi mîna îi alunecă olimpian pe lîngă piciorul şezlongului.
- Dumneata aici? – se bîlbîi vizibil tulburat autorul în timp ce-şi culegea pipa umezită de iarba dimineţii.
Cititori înverşunaţi şi bolnăvicios de curioase minţi nu au reuşit, cu riscul de a-i supăra amintindu-le, să le scoată la vreun fir de lumină. S-a întîmplat, e drept, de cîteva ori totuşi, dacă e să străbatem cu piciorul de-a lungul şi de-a latul vremurilor, însă cazurile au avut loc în solitudine ori au fost percepute ca o izbîndă individuală. Astfel încît însăşi istoria nu s-a priceput să le transcrie. Şi chiar cele cuprinse în vreo notă de subsol zac, după cum le arată şi numele, prin cine ştie ce colţ uitat de lume. Altele au fost, ca mai tot ce este supus judecăţii omeneşti, interpretate, în mod fatal, eronat.
Să luăm, aşadar, spre exemplificare, un moment îngheţat în anonima uitare colectivă, mai exact acea perioadă de secol 19 a unei Rusii pe care nici praful nu mai reuşea să o acopere. Un secol blînd, în care încă mai domnea intelectual contele ce-şi desfăcea în chioşc corespondenţa cu destinaţia Iasnaia Poliana. Într-una din zilele acelor vremuri, măcinat moraliceşte de amintirea propriei tinereţi, petrecute în beţii boeme şi sub semnul jocurilor de noroc, hotărăşte conceperea tinerei doamne, acea nefericită Anna - cu doi “n” întru satisfacerea limbii ruse.
Căci, dacă după ce a săvîrşit romanul “Război şi pace”, Lev Nicolaevici Tolstoi a intrat într-o zonă de lăuzie psihică ce-l făcea să creadă că nu mai ştie nici cugeta şi, în consecinţă, nici scrie, în timpul ce a urmat încheierii romanului Annei, nu ne-ar mira să îşi fi rîs în barba ce pornise a bate în sur, uşurat de propria-i greutate şi să îşi fi frecat mîinile de încîntare, gata să mai comită o crimă pe care o putem numi, fără spaima de a fi consideraţi răutăcioşi, “tolstoiana răzbunare a contelui rus”.
Ce procedee a urmat autorul în darea spre fiinţă a acestui personaj este prea puţin interesant şi nesemnificativ din perspectiva noastră şi, de aceea, nu vom insista asupra acestui aspect. Ne vom apleca însă cu o conştiinciozitate religioasă peste filele vieţii Annei, onest, în încercarea de a găsi, pe de o parte, mobilul abominabilului gest şi, pe de altă parte, modalitatea în care a fost comisă această crimă. Vom reveni, de asemenea, ceva mai tîrziu asupra unei întîmplări ce se încadrează în rîndul tipic al şuşanelelor-de-viţă-nobilă, dar care şi-a păstrat nealterate atît vitalitatea, cît mai ales frumuseţea.
Deşi, sau poate tocmai de aceea, ne interesează soarta Annei, ne vedem nevoiţi a porni pe firul istoriei nu atît a ei, cît mai ales a autorului, care s-a aventurat într-o călătorie dictată de – probabil – un soi de insatisfacţie, dar care s-a soldat cu un roman de înaltă ţinută, chestiune cu care toată lumea este de acord, dar cu un final despre care bătrînul Freud ar avea mai multe de povestit. Acest subiect a rămas însă neatacat de acesta în capitolele ce-i poartă semnătura. Am căuta, desigur, mai multe motive pentru care însuşi Freud a omis o asemenea întîmplare fierbinte şi zemoasă de însemnătate, dacă nu am şti că la vremea cînd se năştea Anna, Freud ar fi putut avea deja toate răspunsurile şi nici o întrebare, dacă nu ar fi întîrziat istoria să-l înregistreze.
Ridicolul situaţiei apare la mult timp după ce cartea fusese publicată şi extrem de bine primită, spre liniştea lui Nicolaevici Tolstoi care, deşi animat de cele mai curate sentimente, era, pe de altă parte, de un orgoliu nemăsurat. Aproape de finalul vieţii, mulţumit de cele făcute şi nemulţumit de cele nefăcute, curăţat de cele ale tinereţii, dedicat acelor lucruri pe care începi să le zăreşti cînd te apropii de ultimul şi cel mai de seamă prag al existenţei pămînteşti. Dăduse uitării doamna pasională cu ochii de culoarea argintului, atinsese deja acea zonă a liniştirii spirituale şi cedase aparent în faţa soţiei care nu înţeleea de ce ar trebui să nu aibă ce mînca în favoarea ţăranilor. Şi acestea se întîmplau cu o zi înainte de înfăptuirea şuşanelei-de-viţă-nobilă, ce i-a marcat contelui, pentru totdeauna, drumul în istorie.
Legănîndu-se gînditor în şezlongul ce scîrţîia din cînd în cînd la o mişcare mai bruscă, contele îşi mîngîia barba lungă visînd probabil la falansterul uriaş ce se poticnise în regulile unei societăţi prea plictisite ca să mai guste idei inovatoare. Aici, de fapt, intrăm în sfîrşit în zona curioasă a şuşanelelor-de-viţă-nobilă. Căci, dincolo de cele ce au fost scrise, transmise pe cale orală sau anesteziate în cotloanele memoriei, s-a păstrat în mod cu totul neaşteptat tocmai acel zvîcnet al spiralei temporale care face obiectul şuşanelelor-de-viţă-nobilă.
Anna, mai frumoasă chiar decît fusese imaginată şi mai pasională decît sperase însuşi autorul, îşi făcu apariţia pe aleea conacului. Aceeaşi ţinută, aceeaşi privire, aceleaşi gesturi, dincolo de ceea ce suportă însăşi feminitatea, lucruri ce îl tulburaseră, de bună seamă, şi pe Vronski. Lui Lev Nicolaevici Tolstoi îi scăpă pipa şi mîna îi alunecă olimpian pe lîngă piciorul şezlongului.
- Dumneata aici? – se bîlbîi vizibil tulburat autorul în timp ce-şi culegea pipa umezită de iarba dimineţii.
sâmbătă, 5 aprilie 2008
Prinţul de piatră - ultima parte
Tot bătînd cu o nuia în copaci, de ciudă şi necaz, prinţişorul se îndepărtă cît putu, pînă cînd nu mai auzi hărmălaia copiilor şi rămase doar el cu luna şi copacii tăcuţi din pădure.
Şi, pe cînd suduia şi lovea frunzele cu mai mult năduf, din întunecimea pădurii răsări o babă urîtă ca noaptea, cu un nas încovoiat pînă la pămînt, cu ochi mici şi înfundaţi sub nişte sprîncene negre şi stufoase ca nişte veveriţe adormite. Cotoroanţa se apropie sprijinindu-se într-un toiag noduros, întinse un deget ca o gheară de uliu spre prinţişor şi spuse cu un glas de tunet rostogolit prin cer:
- Rău prinţişor mai eşti! De piatră ţi-e inima şi iute ţi-e mînia! În piatră să te prefaci şi tu şi să nu te mai faci la loc om decît cînd ţi s-o încălzi inima de-ajuns să topească piatra!
Şi cotoroanţa atinse cu toiagul inima prinţişorului, care se prefăcu pe dată într-o stană de piatră.
Trecură anii; pe prinţişor îl căutaseră toţi curtenii, sătenii, ba chiar împăratul însuşi şi chiar împărăteasa, dar nu reuşiseră să dea de urma lui pe nicăieri. Plînsese împăratul, plînsese împărăteasa, dăduseră de veste că celui ce l-o găsi şi l-o aduce nevătămat la palat îi vor da jumătate de împărăţie, dar nimic nu îi ajută.
***
În adîncul pădurii, în căsuţa de lemn a bătrînului scripcar, fata apărută de nicăieri pe prispa lui creştea văzînd cu ochii. Era de-acum înăltuţă şi zveltă ca o salcie şi nu era om să nu o iubească, atîta îi era de neasemuită frumuseţea şi de blîndă vorba. Avea un păr lung şi galben ca un lan de grîu însorit, ochii îi păreau cele mai tainice stele din cer şi un zîmbet care înmuia pe oricine călca pragul bătrînului Stradivari. De la o vreme, fata se învăţase a-l ajuta pe bătrîn. Şi, încet-încet, în ascuns, deprinsese cîntatul la viorile ce ieşeau din mîinile noduroase ale scripcarului. Seara fugea în pădure, în locuri neştiute de nimeni, desfăcea cu grijă capacul cutiei şi scotea cea mai nouă vioară pe care o găsea în atelierul bătrînului, încă mirosind a ceară de albine şi a lemn proaspăt. Şi, de cum atingea cu arcuşul corzile, toată natura prindea a fremăta. Fredonau cu ea vînturile de la apus şi de la răsărit, frunzele copacilor se infiorau şi sunau ca bănuţii de argint şi chiar stelele îşi aprindeau felinarele ca să o vadă mai bine.
În seara aceea, scripcarul adormise fără a mai mînca, atîta era de obosit şi de fericit. Terminase spre amiază o vioară mică, din lemn roşu şi lucios, care scotea cele mai gingaşe sunete pe care nici chiar el nu le mai auzise vreodată. Îi pusese căluş alb din os de unicorn şi cuie lăcuite. Şi, de cum o terminase de închegat, adormise frînt cu capul pe tăblia mesei de lucru.
Fata se bucură văzînd aşa frumuseţe, o prinse cu cea mai mare blîndeţe, o vîrî sub hăinuţa zedrenţuită şi ieşi în vîntul rece de toamnă cu gîndul să nu o lase din mînă pînă n-o da prima rază de soare a dimineţii.
Se adînci în pădure pînă ajunse într-un luminiş ferit, scoase cu grijă vioara din hăinuţă, o potrivi sub bărbie şi începu a cînta. Atîta de dulce se strecurau sunetele afară din cutia viorii, atît de duios se unduia arcuşul pe corzi, atît de blînd se suia cîntecul spre cerul înstelat, încît se opriseră şi norii din drumul lor ca să asculte şi să se minuneze. Şi, pe cînd triluri-triluri se agăţau în crengile copacilor, de-odată ceva se mişcă în inima prinţişorului. Un fior poate, ori ceva ca o lacrimă fierbinte, ca o mîngîiere aşteptată prea mult tresări în pieptul lui de piatră şi începu a sfredeli în afară. Şi pe măsură ce cîntecul zbura tot mai sus, flacără aceea ce se aprinsese în inima prinţişorului se înteţea şi se iţea tot mai înspre afară topind piatra ce îl acoperise atîţia ani.
***
Se spune că şi în zilele noastre, dacă te încumeţi şi treci în puterea nopţii prin luminişul acela, te poţi aşeza să îţi tragi sufletul pe o grămadă de pietre albe, din care străbate căldura chiar şi-n miezul celei mai cumplite ierni, ca să asculţi pierdut sunetele acelea fermecate pe care stelele încă se mai ceartă care să şi le atîrne în urechi.
Şi poţi să vezi, dacă ţii ochii mijiţi, flăcăruia aceea rubinie care i-a încălzit prinţişorului inima împietrită.
Şi, pe cînd suduia şi lovea frunzele cu mai mult năduf, din întunecimea pădurii răsări o babă urîtă ca noaptea, cu un nas încovoiat pînă la pămînt, cu ochi mici şi înfundaţi sub nişte sprîncene negre şi stufoase ca nişte veveriţe adormite. Cotoroanţa se apropie sprijinindu-se într-un toiag noduros, întinse un deget ca o gheară de uliu spre prinţişor şi spuse cu un glas de tunet rostogolit prin cer:
- Rău prinţişor mai eşti! De piatră ţi-e inima şi iute ţi-e mînia! În piatră să te prefaci şi tu şi să nu te mai faci la loc om decît cînd ţi s-o încălzi inima de-ajuns să topească piatra!
Şi cotoroanţa atinse cu toiagul inima prinţişorului, care se prefăcu pe dată într-o stană de piatră.
Trecură anii; pe prinţişor îl căutaseră toţi curtenii, sătenii, ba chiar împăratul însuşi şi chiar împărăteasa, dar nu reuşiseră să dea de urma lui pe nicăieri. Plînsese împăratul, plînsese împărăteasa, dăduseră de veste că celui ce l-o găsi şi l-o aduce nevătămat la palat îi vor da jumătate de împărăţie, dar nimic nu îi ajută.
***
În adîncul pădurii, în căsuţa de lemn a bătrînului scripcar, fata apărută de nicăieri pe prispa lui creştea văzînd cu ochii. Era de-acum înăltuţă şi zveltă ca o salcie şi nu era om să nu o iubească, atîta îi era de neasemuită frumuseţea şi de blîndă vorba. Avea un păr lung şi galben ca un lan de grîu însorit, ochii îi păreau cele mai tainice stele din cer şi un zîmbet care înmuia pe oricine călca pragul bătrînului Stradivari. De la o vreme, fata se învăţase a-l ajuta pe bătrîn. Şi, încet-încet, în ascuns, deprinsese cîntatul la viorile ce ieşeau din mîinile noduroase ale scripcarului. Seara fugea în pădure, în locuri neştiute de nimeni, desfăcea cu grijă capacul cutiei şi scotea cea mai nouă vioară pe care o găsea în atelierul bătrînului, încă mirosind a ceară de albine şi a lemn proaspăt. Şi, de cum atingea cu arcuşul corzile, toată natura prindea a fremăta. Fredonau cu ea vînturile de la apus şi de la răsărit, frunzele copacilor se infiorau şi sunau ca bănuţii de argint şi chiar stelele îşi aprindeau felinarele ca să o vadă mai bine.
În seara aceea, scripcarul adormise fără a mai mînca, atîta era de obosit şi de fericit. Terminase spre amiază o vioară mică, din lemn roşu şi lucios, care scotea cele mai gingaşe sunete pe care nici chiar el nu le mai auzise vreodată. Îi pusese căluş alb din os de unicorn şi cuie lăcuite. Şi, de cum o terminase de închegat, adormise frînt cu capul pe tăblia mesei de lucru.
Fata se bucură văzînd aşa frumuseţe, o prinse cu cea mai mare blîndeţe, o vîrî sub hăinuţa zedrenţuită şi ieşi în vîntul rece de toamnă cu gîndul să nu o lase din mînă pînă n-o da prima rază de soare a dimineţii.
Se adînci în pădure pînă ajunse într-un luminiş ferit, scoase cu grijă vioara din hăinuţă, o potrivi sub bărbie şi începu a cînta. Atîta de dulce se strecurau sunetele afară din cutia viorii, atît de duios se unduia arcuşul pe corzi, atît de blînd se suia cîntecul spre cerul înstelat, încît se opriseră şi norii din drumul lor ca să asculte şi să se minuneze. Şi, pe cînd triluri-triluri se agăţau în crengile copacilor, de-odată ceva se mişcă în inima prinţişorului. Un fior poate, ori ceva ca o lacrimă fierbinte, ca o mîngîiere aşteptată prea mult tresări în pieptul lui de piatră şi începu a sfredeli în afară. Şi pe măsură ce cîntecul zbura tot mai sus, flacără aceea ce se aprinsese în inima prinţişorului se înteţea şi se iţea tot mai înspre afară topind piatra ce îl acoperise atîţia ani.
***
Se spune că şi în zilele noastre, dacă te încumeţi şi treci în puterea nopţii prin luminişul acela, te poţi aşeza să îţi tragi sufletul pe o grămadă de pietre albe, din care străbate căldura chiar şi-n miezul celei mai cumplite ierni, ca să asculţi pierdut sunetele acelea fermecate pe care stelele încă se mai ceartă care să şi le atîrne în urechi.
Şi poţi să vezi, dacă ţii ochii mijiţi, flăcăruia aceea rubinie care i-a încălzit prinţişorului inima împietrită.
vineri, 4 aprilie 2008
Prinţul de piatră - partea 2
Doar un bătrînel ascuns într-un cotlon uitat de sat nu ştia nimic de toate acestea şi-şi vedea de meşteşugul său sîrguincios şi fericit de tot ceaa ce-i ieşea din mînă. Era bătrînul Stradivari, scripcar şi artizan de viori. Nu şi-l amintea nimeni să fi fost vreodată tînăr. Părea să fi existat acolo, în căsuţa din pădure încă de la începutul vremurilor, tăcut şi atent.
Într-o iarnă cumplită de crăpau pietrele sub ger, găsise pe prispă într-un coş, un mormoloc de fată. O luase cu tot cu coş şi zdrenţele în care era înfăşurată şi o crescuse fără să se întrebe a cui e şi dincotro vine.
***
Între timp, la palat, erau pregătiri grăbite şi vuiet mare. Prinţişorul împlinea 12 ani. Tot palatul era dat peste cap, bucătăresele nu mai pridideau să taie la orătănii, să împăneze, să fiarbă, să coacă, să orneze, să amestece legume exotice, mierle, fazani, purcei de lapte, ce să mai, bucate cu mirodenii din cele mai îmbietoare, platouri care gemeau de atîta risipă. Prinţişorul urlase toată ziua la valeţi, spărsese toate candelabrele de cristal din sala tronului, plînsese infuriate şi bicuise grăjdarii care nu reuşiseră să îmblînzească un cal sălbatic pe loc ca să-l poată el încăleca. Micile contese îi cîntaseră balade despre eroi pînă cînd prinţişorul le smulsese harpele şi le aruncase pe focul din şemineu, măscăriciul era de mult ascuns sub tron şi se smiorcăia disperat de răutăţile micului moştenitor.
Dar, în ciuda tuturor pregătirilor, a canonelilor tuturor celor de la curte de a-i intra în voie, prinţişorul iarăşi sfîrşi prin a rămîne singur şi părăsit, departe de copiii de la curte care deja se plictisiseră de atîtea lupte cu sabia şi se alergau rîzînd de mai să se prăpădească aruncîndu-şi cu bucăţi de tort cu cremă de ciocolată şi căpşuni. De prinţişor uitaseră toţi.
Într-o iarnă cumplită de crăpau pietrele sub ger, găsise pe prispă într-un coş, un mormoloc de fată. O luase cu tot cu coş şi zdrenţele în care era înfăşurată şi o crescuse fără să se întrebe a cui e şi dincotro vine.
***
Între timp, la palat, erau pregătiri grăbite şi vuiet mare. Prinţişorul împlinea 12 ani. Tot palatul era dat peste cap, bucătăresele nu mai pridideau să taie la orătănii, să împăneze, să fiarbă, să coacă, să orneze, să amestece legume exotice, mierle, fazani, purcei de lapte, ce să mai, bucate cu mirodenii din cele mai îmbietoare, platouri care gemeau de atîta risipă. Prinţişorul urlase toată ziua la valeţi, spărsese toate candelabrele de cristal din sala tronului, plînsese infuriate şi bicuise grăjdarii care nu reuşiseră să îmblînzească un cal sălbatic pe loc ca să-l poată el încăleca. Micile contese îi cîntaseră balade despre eroi pînă cînd prinţişorul le smulsese harpele şi le aruncase pe focul din şemineu, măscăriciul era de mult ascuns sub tron şi se smiorcăia disperat de răutăţile micului moştenitor.
Dar, în ciuda tuturor pregătirilor, a canonelilor tuturor celor de la curte de a-i intra în voie, prinţişorul iarăşi sfîrşi prin a rămîne singur şi părăsit, departe de copiii de la curte care deja se plictisiseră de atîtea lupte cu sabia şi se alergau rîzînd de mai să se prăpădească aruncîndu-şi cu bucăţi de tort cu cremă de ciocolată şi căpşuni. De prinţişor uitaseră toţi.
joi, 3 aprilie 2008
Prinţul de piatră - partea 1
A fost o dată ca niciodată, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti, un prinţişor.
Un prinţişor de-o şchioapă, cu un păr negru tăciune, cu căluţ şi sabie de lemn, cu coroană bătută în nestemate, lucioasă ca un soare de amiază, făcută îndeosebi pentru el de un meşter făurar, cel mai priceput din toată împărăţia.
De toate avea prinţişorul, doar inimă nu. Atîta era de răzgîiat, atîta era de nemulţumit de tot ceea ce primea, atîta de arţăgos şi îmbufnat, că însuşi împăratul, tatăl lui, nu mai ştia cum să o scoată la capăt cu el. Ba îi comanda un cal alb, cu stea în frunte, din împărăţia vecină, ba o clepsidră cu praf de lună, ba dădea poruncă să se bată degrabă monedă nouă cu chipul prinţişorului. Nimic nu-l mulţumea. Stătea singur, cît era ziulica de lungă bătînd cu nuiaua la rînd peştişorii aurii din eleşteu, ţipînd la copiii slugilor şi lovind cu piciorul animalele, care începuseră să ocolească pădurile din împărăţie de răul prinţişorului de luaseră calea străinătăţii.
Urşii bruni fugiseră să hiberneze peste iarnă în pădurile de argint ce străjuiau împărăţia la nord, iepurii fugiseră în cîmpurile de varză peste graniţă spre sud, ciocîrliile se ascunseserăhăt-departe în scorburi dincolo de orizont, spre răsărit, departe, departe, undeva unde prinţişorul să nu ajungă să le mai smulgă penele. Împărăţia, odată un loc plin de viaţă, cu baluri strălucitoare şi valuri de rîsete, era acum înţepenită ca inima lui. Însăşi împărăteasa zăcea ca ţintuită de o boală grea, la ea în iatac, plîngînd amarnic.
Dar prinţişorul rămînea neîndurat şi nu pierdea nici un prilej să îşi strice jucăriile, să strige la toţi cei din jur, veşnic nemulţumit, să arunce cu farfuriile din aur în bucătăreasă şi să răstoarne găleţile cu apă din faţa grajdurilor.
Copiii de pe la curte şi din toate zările împărăţiei, învăţaţi cu felul năzuros al prinţişorului, fugeau de cum îi zăreau vîrful coroanei iţindu-se prin curtea palatului. Se ascundeau care încotro, îşi păzeau jucăriile de furia prinţişorului, fetele îşi strîngeau cozile în vîrful capului de teamă că prinţişorul iar le-ar tăia cu foarfeca lui aurită. Pînă şi căluţii de lemn se îngrămădeau în gallop în cele mai întunecoase cotloane ca să scape de urgie.
Astfel treceau zilele, prinţişorul era tot mai singur şi tot mai înnegurat.
Prin împărăţie, oamenii erau din ce în ce mai sărăciţi de biruri, mai slabi şi mai ogîrjiţi, mai trişti şi mai tăcuţi. Munceau din greu să îi facă pe plac prinţişorului, trimiţînd jucării care mai de care mai ingenioase, puneau de-o parte cele mai frumoase fructe pentru a le trimite la palat, se întreceau să aducă cele mai lungi săbii, cele mai albe perle, cele mai fine mătăsuri pentru hainele împărăteşti.
Un prinţişor de-o şchioapă, cu un păr negru tăciune, cu căluţ şi sabie de lemn, cu coroană bătută în nestemate, lucioasă ca un soare de amiază, făcută îndeosebi pentru el de un meşter făurar, cel mai priceput din toată împărăţia.
De toate avea prinţişorul, doar inimă nu. Atîta era de răzgîiat, atîta era de nemulţumit de tot ceea ce primea, atîta de arţăgos şi îmbufnat, că însuşi împăratul, tatăl lui, nu mai ştia cum să o scoată la capăt cu el. Ba îi comanda un cal alb, cu stea în frunte, din împărăţia vecină, ba o clepsidră cu praf de lună, ba dădea poruncă să se bată degrabă monedă nouă cu chipul prinţişorului. Nimic nu-l mulţumea. Stătea singur, cît era ziulica de lungă bătînd cu nuiaua la rînd peştişorii aurii din eleşteu, ţipînd la copiii slugilor şi lovind cu piciorul animalele, care începuseră să ocolească pădurile din împărăţie de răul prinţişorului de luaseră calea străinătăţii.
Urşii bruni fugiseră să hiberneze peste iarnă în pădurile de argint ce străjuiau împărăţia la nord, iepurii fugiseră în cîmpurile de varză peste graniţă spre sud, ciocîrliile se ascunseserăhăt-departe în scorburi dincolo de orizont, spre răsărit, departe, departe, undeva unde prinţişorul să nu ajungă să le mai smulgă penele. Împărăţia, odată un loc plin de viaţă, cu baluri strălucitoare şi valuri de rîsete, era acum înţepenită ca inima lui. Însăşi împărăteasa zăcea ca ţintuită de o boală grea, la ea în iatac, plîngînd amarnic.
Dar prinţişorul rămînea neîndurat şi nu pierdea nici un prilej să îşi strice jucăriile, să strige la toţi cei din jur, veşnic nemulţumit, să arunce cu farfuriile din aur în bucătăreasă şi să răstoarne găleţile cu apă din faţa grajdurilor.
Copiii de pe la curte şi din toate zările împărăţiei, învăţaţi cu felul năzuros al prinţişorului, fugeau de cum îi zăreau vîrful coroanei iţindu-se prin curtea palatului. Se ascundeau care încotro, îşi păzeau jucăriile de furia prinţişorului, fetele îşi strîngeau cozile în vîrful capului de teamă că prinţişorul iar le-ar tăia cu foarfeca lui aurită. Pînă şi căluţii de lemn se îngrămădeau în gallop în cele mai întunecoase cotloane ca să scape de urgie.
Astfel treceau zilele, prinţişorul era tot mai singur şi tot mai înnegurat.
Prin împărăţie, oamenii erau din ce în ce mai sărăciţi de biruri, mai slabi şi mai ogîrjiţi, mai trişti şi mai tăcuţi. Munceau din greu să îi facă pe plac prinţişorului, trimiţînd jucării care mai de care mai ingenioase, puneau de-o parte cele mai frumoase fructe pentru a le trimite la palat, se întreceau să aducă cele mai lungi săbii, cele mai albe perle, cele mai fine mătăsuri pentru hainele împărăteşti.
miercuri, 2 aprilie 2008
Exerciţii de elucubristică
Nu-mi amintesc exact cu ce simţăminte am depăşit si în seara aceea, ca în mai toate după o zi fructuoasă de lucru, dar complet lipsită de noimă, bătălia cu mine însămi în faţa căreia mă văd pusă de fiecare dată cînd, la ieşirea staţiei de metrou Mihai Bravu, constat că scările rulante nu funcţionează. Pesemne că oboseala îşi scosese din nou colţişorii de lapte gata să se carieze şi îmi rînjea impudic şi idiot ca la finele unei comedii pe seama vampirului din Carpaţi.
Ei bine, acasă nu mă aştepta nici un festin. Dar dorinţa nu-i ca omul sănătos, ea te îmboldeşte şi te bagă pînă la gît în ireal şi himeră, te solicită şi, în cazul de faţă, îţi irită pînă la roşeaţă reminiscenţele din copilărie a cărei stemă se profila deja înspăimîntător de mare; o stemă croită din colaje de prăjitură cu caise şi orez cu lapte, presărat generos cu scorţişoară sau dulceaţă de vişine, din aceea puternic mirositoare a acrişor.
Pe strada Peneş Curcanu însă, chiar în capăt, înainte de a o coti, e un soi de aprozar de la care poţi cumpăra orice, mai ales ceea ce nici nu îţi trece prin minte că ţi-ar trebui vreodată. Tocmai acest conglomerat de cutii şi cutiuţe îmi salvează serile tîrzii. Providenţa sau mai ştiu eu cine hotărîse totuşi ca seara aceea să nu se numere printre cele patronate de Fortuna.
Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată anunţată, iar vreun vis premonitoriu nu mi se arătase, nu mică mi-a fost durerea din stomac văzînd în locul imaginii mult rîvnite (imagine care conţinea, pe lîngă coloritul neordonat şi pitoresc al Bucureştilor, veşnica femeie întreprinzătoare, trecută de ce-a de-a doua tinereţe de ceva anişori şi cu mult peste greutatea admisă atît de sistemul ei osos, cît şi de bunul simţ), o privelişte în tonurile de gri-şoarece al uşilor de fier puse sub un lacăt ce putea să taie pofta oricui nu ar fi fost dispus să şi-o pună singur în cui. Trecînd cu greu peste fireasca chemare de a încropi ceva întru potolirea bestiei ce zace pînă la urmă în stomacul oricărui muritor, indiferent de vîrstă, statut sau alte criterii sociale, pe cerul minţii mele se profila deja înspăimîntător de limpede ideea că nu aveam să cedez cu una cu două, cu atît mai puţin să accept o realitate care se dovedea, ca de obicei, de o grosolănie inimaginabilă.
Era atît de mare revolta mea, încît nici nu băgasem de seamă că stăteam de ceva vreme pironită şi că mă holbam exoftalmic în mijlocul străzii Peneş Curcanu (care o fi trecut el prin multe, dar cu o asemenea situaţie sînt convinsă că nu fusese pus să se confrunte) la o pereche de pantofi din piele albă, prea puţin uzaţi, ce zăcea chiar în faţa porţii încuiate ce-mi refuza, pînă la urmă, intrarea în raiul cotidian.
Şi-apoi, chiar aşa, cum să îţi explici de unde se năzăriseră dintr-o dată pantofii aceia cu toc cui, înăltuţ, în stil clasic, lipsiţi de identitate, identitate pe care ai fi putut eventual să o bănuieşti graţie gurilor lor uşor căscate şi lăbărţate care mai păstrau încă urme languroase din căldură şi probabil mirosul unor picioare care lipseau însă cu desăvîrşire. Pe strada Peneş Curcanu nici ţipenie de om, o vagă ţipenie de cîine, şi aia adormită şi lăţită lîngă un gard de beton ce îi ţinea probabil de răcoare.
Şi din nou aceste relicve lepădate neglijent, doi pantofi şi atît, dintre care unul căzuse într-o rînă lîngă celălalt la numai trei patru centimetri regulamentari, care, cu demnitatea unui apărător al picioruşului ingrat pe care îl ocrotise pînă mai acum o vreme, încerca încă să mai salveze aparenţele.
Mă aşteptam din clipă în clipă ca deţinătoarea să pice din cer făcînd de altfel mişcarea inversă părăsirii lor, direct în căscăturile criptice ce mă incitaseră într-atît uitasem cu desăvîrşire de propria căscătură din stomac.
Am adormit din mers, încă de la intrarea în apartamentul meu de la etajul trei, după ce biruisem întunericul de pe palier ce te îmbia să-ţi bagi degetele în ochi şi, în lipsa mîncării, m-am declarat învinsă. Dar nu mi-era dat să scap aşa de uşor. Curînd, pe uşa grea care despărţea pînă nu demult viaţa publică de intimitatea mea construită cu sudoare şi fier forjat acoperit cu colant maro ce imită suficient de bine striaţiile lemnului, a năvălit Merry Poppins care stătea în palma lui Sfîntul Petru destul de incomod, deoarece alături, în brazdele palmei, se odihnea şi cheia de la lacătul aprozarului de la colţul străzii Peneş Curcanu. Merry Poppins zîmbea belicos, nu se ştie de ce, oferindu-mi lapte cald cu miere dintr-o cupă albă în formă de pantof cu toc cui, pantof care mă privea şi el cu nişte ochi întunecaţi şi promiţători care mie îmi aminteau de găurile de caşcaval în care îmi vîram fără drept de apel degetele copilăriei şi din care rareori mai reuşeam să mi le scot (şi atunci la insistenţele bunicii) fără să fac fărîme întreaga bucată.
Ei bine, acasă nu mă aştepta nici un festin. Dar dorinţa nu-i ca omul sănătos, ea te îmboldeşte şi te bagă pînă la gît în ireal şi himeră, te solicită şi, în cazul de faţă, îţi irită pînă la roşeaţă reminiscenţele din copilărie a cărei stemă se profila deja înspăimîntător de mare; o stemă croită din colaje de prăjitură cu caise şi orez cu lapte, presărat generos cu scorţişoară sau dulceaţă de vişine, din aceea puternic mirositoare a acrişor.
Pe strada Peneş Curcanu însă, chiar în capăt, înainte de a o coti, e un soi de aprozar de la care poţi cumpăra orice, mai ales ceea ce nici nu îţi trece prin minte că ţi-ar trebui vreodată. Tocmai acest conglomerat de cutii şi cutiuţe îmi salvează serile tîrzii. Providenţa sau mai ştiu eu cine hotărîse totuşi ca seara aceea să nu se numere printre cele patronate de Fortuna.
Şi, cum o nenorocire nu vine niciodată anunţată, iar vreun vis premonitoriu nu mi se arătase, nu mică mi-a fost durerea din stomac văzînd în locul imaginii mult rîvnite (imagine care conţinea, pe lîngă coloritul neordonat şi pitoresc al Bucureştilor, veşnica femeie întreprinzătoare, trecută de ce-a de-a doua tinereţe de ceva anişori şi cu mult peste greutatea admisă atît de sistemul ei osos, cît şi de bunul simţ), o privelişte în tonurile de gri-şoarece al uşilor de fier puse sub un lacăt ce putea să taie pofta oricui nu ar fi fost dispus să şi-o pună singur în cui. Trecînd cu greu peste fireasca chemare de a încropi ceva întru potolirea bestiei ce zace pînă la urmă în stomacul oricărui muritor, indiferent de vîrstă, statut sau alte criterii sociale, pe cerul minţii mele se profila deja înspăimîntător de limpede ideea că nu aveam să cedez cu una cu două, cu atît mai puţin să accept o realitate care se dovedea, ca de obicei, de o grosolănie inimaginabilă.
Era atît de mare revolta mea, încît nici nu băgasem de seamă că stăteam de ceva vreme pironită şi că mă holbam exoftalmic în mijlocul străzii Peneş Curcanu (care o fi trecut el prin multe, dar cu o asemenea situaţie sînt convinsă că nu fusese pus să se confrunte) la o pereche de pantofi din piele albă, prea puţin uzaţi, ce zăcea chiar în faţa porţii încuiate ce-mi refuza, pînă la urmă, intrarea în raiul cotidian.
Şi-apoi, chiar aşa, cum să îţi explici de unde se năzăriseră dintr-o dată pantofii aceia cu toc cui, înăltuţ, în stil clasic, lipsiţi de identitate, identitate pe care ai fi putut eventual să o bănuieşti graţie gurilor lor uşor căscate şi lăbărţate care mai păstrau încă urme languroase din căldură şi probabil mirosul unor picioare care lipseau însă cu desăvîrşire. Pe strada Peneş Curcanu nici ţipenie de om, o vagă ţipenie de cîine, şi aia adormită şi lăţită lîngă un gard de beton ce îi ţinea probabil de răcoare.
Şi din nou aceste relicve lepădate neglijent, doi pantofi şi atît, dintre care unul căzuse într-o rînă lîngă celălalt la numai trei patru centimetri regulamentari, care, cu demnitatea unui apărător al picioruşului ingrat pe care îl ocrotise pînă mai acum o vreme, încerca încă să mai salveze aparenţele.
Mă aşteptam din clipă în clipă ca deţinătoarea să pice din cer făcînd de altfel mişcarea inversă părăsirii lor, direct în căscăturile criptice ce mă incitaseră într-atît uitasem cu desăvîrşire de propria căscătură din stomac.
Am adormit din mers, încă de la intrarea în apartamentul meu de la etajul trei, după ce biruisem întunericul de pe palier ce te îmbia să-ţi bagi degetele în ochi şi, în lipsa mîncării, m-am declarat învinsă. Dar nu mi-era dat să scap aşa de uşor. Curînd, pe uşa grea care despărţea pînă nu demult viaţa publică de intimitatea mea construită cu sudoare şi fier forjat acoperit cu colant maro ce imită suficient de bine striaţiile lemnului, a năvălit Merry Poppins care stătea în palma lui Sfîntul Petru destul de incomod, deoarece alături, în brazdele palmei, se odihnea şi cheia de la lacătul aprozarului de la colţul străzii Peneş Curcanu. Merry Poppins zîmbea belicos, nu se ştie de ce, oferindu-mi lapte cald cu miere dintr-o cupă albă în formă de pantof cu toc cui, pantof care mă privea şi el cu nişte ochi întunecaţi şi promiţători care mie îmi aminteau de găurile de caşcaval în care îmi vîram fără drept de apel degetele copilăriei şi din care rareori mai reuşeam să mi le scot (şi atunci la insistenţele bunicii) fără să fac fărîme întreaga bucată.
marți, 1 aprilie 2008
Ariel, micul pianist
Este un ghindoc de cîţiva anişori. Îl cheamă Ariel, ca pe micul spiriduş shakespearian. Nu îl slujeşte pe Prospero, ca în The Tempest, ci pe un zeu cu mult mai năzuros şi mai pretenţios: pe cel al sunetelor.
Din cînd în cînd omenirea are cîte o zvîcnire care produce valori. Uneori avem norocul să fim contemporani cu ele.
Ariel este un pianist mic la stat mare la sfat care cînta dumnezeieşte chiar şi pentru cineva chiar înăltuţ...
Dacă vreţi să ascultaţi ce poate din cînd în cînd omenirea să producă, intraţi şi downloadaţi cîteva interpretări ale piticului Ariel:
http://arielpiano.com/
Enjoy!
Din cînd în cînd omenirea are cîte o zvîcnire care produce valori. Uneori avem norocul să fim contemporani cu ele.
Ariel este un pianist mic la stat mare la sfat care cînta dumnezeieşte chiar şi pentru cineva chiar înăltuţ...
Dacă vreţi să ascultaţi ce poate din cînd în cînd omenirea să producă, intraţi şi downloadaţi cîteva interpretări ale piticului Ariel:
http://arielpiano.com/
Enjoy!
Păţaniile autorului - ultima parte
- Un roman din care să nu poţi afla prea multe despre personaje?, încercă el să o mai îndulcească. Aşa cum, de altfel, nici în viaţă nu ajungi să ştii mai nimic despre cei din jurul tău? În care aceleaşi personaje, sublim de umane, mănîncă de trei ori într-un capitol şi debitează prostii cît cuprinde, îşi petrec un sfert de viaţă pe colacul veceului? Sînt cînd trişti, cînd extraordinar de veseli? Ori se trezesc că ar vrea să fie într-un fel, dar nu se pot hotărî in care anume? Şi jumătate de roman dorm cu toţii ca pruncii? Ori fac copii pe care nu şi i-au dorit? Nu? Nu vreţi? Şi de ce, mă rog? Sigur că nu vreţi… Vouă vă plac romanele în care oamenii suferă cumplit şi trec prin tot felul de încercări dureroase şi eroice, şi sînt sacrificaţi, şi se lasă priviţi din toate părţile… (Autorului începuse să îi tremure bărbia şi, furat de propria dizertaţie, îşi infipse creionul în mînă). Şi toate astea fără să vă înşele aşteptările, fără să vă părăsească cînd vă e lumea mai dragă. Vreţi un personaj care să treacă prin cele mai crîncene experienţe pentru un crîmpei de adevăr… În numele cărui fapt vreţi un astfel de personaj? Al adevărului, spuneţi? Da. Bun, dar cu ce preţ? Ei bine, dragii mei, vă văd oameni serioşi, avizi de cultură şi de maculatură clasică, dacă un asemenea tribut trebuie să plătesc pentru acest adevăr, dacă pentru a înţelege e nevoie de atîta zbucium şi atîtea suferinţe, atunci aflaţi de la mine, un scriitor ratat şi bătrîn şi cu scăfîrlia plină de suc de roşii şi cucuie, că adevărul ăsta de-l tot pomeniţi, despre care v-au povestit dascălii prin şcoli de ţară, dar despre care de fapt nimeni nu a spus nimic niciodată, adevărul ăsta în numele căruia îi facem pe atît de mulţi să sufere şi după care eu însumi am alergat ani de-a rîndul ca un descreierat, fără să mai apuc să fac ceva pe lume, acest adevăr nu face nici cît bucuria de a te privi în oglinda din baie în timp ce te speli surîzător pe dinţi.
Un pietroi ascuţit porni vertiginos spre autorul ce devenise între timp neatent la propria-i integritate şi-i sfărîmă cei trei dinţi din faţă. Dădu să mai spună ceva, dar sîngele îi şiroia abundent pe bărbie. Redus la tăcere într-o manieră destul de brutală, se văzu nevoit să renunţe încă o dată să bată cu putere la porţile marilor speranţe. Îşi reaşeză şezlongul în poziţie verticală şi îndreptă vîrful creionului pe care îl smulse cu un gest ferm dintre două falange ale mîinii stîngi. Dintr-un acces de duioşie la adresa muzei, îşi feri privirea care o pornise către fereastra ce dădea într-o curte interioară şi îi pofti pe toţi cititorii prezenţi să intre şi să se aşeze comod şi în orice poziţie în cartea vieţii lui.
Un pietroi ascuţit porni vertiginos spre autorul ce devenise între timp neatent la propria-i integritate şi-i sfărîmă cei trei dinţi din faţă. Dădu să mai spună ceva, dar sîngele îi şiroia abundent pe bărbie. Redus la tăcere într-o manieră destul de brutală, se văzu nevoit să renunţe încă o dată să bată cu putere la porţile marilor speranţe. Îşi reaşeză şezlongul în poziţie verticală şi îndreptă vîrful creionului pe care îl smulse cu un gest ferm dintre două falange ale mîinii stîngi. Dintr-un acces de duioşie la adresa muzei, îşi feri privirea care o pornise către fereastra ce dădea într-o curte interioară şi îi pofti pe toţi cititorii prezenţi să intre şi să se aşeze comod şi în orice poziţie în cartea vieţii lui.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)