La ce (nu) e bună nostalgia

I visited the HIV section. No pictures were allowed. But that loving healthy mother asked me to take a picture, in case I have any chance to show it abroad. Children were infected by blood transfusions during birth. Poor girl died 2 days later - Colentina

Am primit de la o prietenă un link care m-a stîrnit mai greu la scris. Mai greu, pentru că de fapt creierul refuză uneori să creadă lucruri pe care le-a trăit (mai ales) atunci cînd lucrurile alea cad ca pietroaiele la stomac.

Andrei Pandele a scos acum vreun an-doi un album cu fotografii la editura Compania pe care le-a făcut de-a lungul anilor comunişti la noi. Interesant este că privirea lui lungită cu dispozitivul peste veacuri pare să vină dintr-o lume de-afară şi dinăuntru de-o potrivă. E ca şi cînd Pandele ştia şi cum e dincolo. Dincolo de nişte graniţele peste care nu puteam trece, nici pe jos, nici cu mintea.


* Aveţi răbdare cu fotografiile... Se încarcă mai greu, dar se încarcă dacă te duci cu cursorul de două ori pe ele. Merită efortul. Şi pentru cei care îşi amintesc, şi pentru cei care doar au auzit despre comunismul cu chip semi-uman.

Mami, te-aş vinde pe-un argint ?

În esenţă la titlu se reduce tema postului de azi. Ca părinte, nu ştiu uneori încotro să o apuc. Învăţ din mers. Înţeleg cît pot.

De fapt, întrebarea e cît poate un copil de aproape şase ani să abstractizeze şi să discearnă răul de bine şi ce e aia de fapt rău şi bine. Întrebări la care omenirea a găsit răspunsuri trunchiate şi cu limitări culturale.

Încercînd să îi explic copilului că a poseda lucruri nu înseamnă mai nimic comparativ cu abstracta şi diluata fericire de a fi sănătos, la minte şi la trup, de a-i avea alături pe cei care te iubesc şi pe care îi iubeşti şi tu şi de a nu crăpa la propiu de foame, am ajuns la un impas greu de trecut, redus la "Mami, nu pot să aleg. Eu vreau şi bănuţul, şi pe tine". Nu eu îi impusesem alegerea, dar limitată la capacitatea lui de înţelegere, probabil că asta era singura variantă în care el a putut decodifica spusele mele. "Nu pot"-ul ăla a fost atît de greu pentru el, pe cît a fost pentru mine. Dar din motive diferite. 

Eu am învăţat o lecţie din discuţia de aseară. Nici un obiect nu e doar un obiect. Aşa cum nici un om nu e doar un om.  

Iar Ştefan a înţeles că la un moment dat în viaţă, omul trebuie să facă alegeri, pe care el, deocamdată, nu le poate face.

Cum să devii un Nimeni cu literă mare

Am un prieten. Care mi-a zis o dată băgînd bărbia la înaintare (e un fel al lui de a sublinia că vorbeşte pe bune) "Lasă prostiile şi scrie-ţi Cartea!". Eu nu am făcut-o. Dar a făcut-o el. Şi, cu toată invidia de care pot da dovadă, mă bucur sincer. Mai am niţel şi o consider o reuşită personală. El este omul de la care am învăţat ce e aia un şapou. Cum să scrii cînd eşti leşinat şi fără nici cea mai vagă idee despre ce, de ce, de unde, pentru cine să scrii. Cum să nu-ţi pui în cap redactorul-şef. Cum să îţi foloseşti ambele mîini pe tastatură din poziţia răsturat în scaunul ergonomic pînă la ieşirea picioarelor pe partea ailaltă a biroului.  Cum să rezişti. Şi demnitatea celui care nu pleacă.

El zice despre sine că e un Nimeni. O fi, dar cu literă mare. Şi să nu-l credeţi. Pur şi simplu e o lucrătură de artizan. Ca tot ce face. Are mereu în buzunarul de la salopeta de salahor într-ale verbului o dăltiţă minusculă cu care sapă la temelii. Turnul din Pissa el l-a adus în halul în care îl cunoaştem.

Ah, şi titlul e roz. Mare. Pe o copertă albă. Ai dracu copertari cu codurile lor de culori! Singura explicaţie ar putea fi dacă rozul, în afară de conotaţia aia clasică de "fără griji", ar mai însemna şi "doză babană de autoironie, ironie, analiză şi durere în spate pe alocuri".

Nu cumpăraţi cartea dacă staţi prost la capitolul umor.
Nu cumpăraţi cartea dacă nu vă interesează breasla jurnalistului de tranziţie care a pierdut un deceniu din viaţă în cutele mochetelor de prin redacţii.
Nu cumpăraţi cartea dacă credeţi că brand-urile personale sau impersonale sînt bullshittinguri care nu vă privesc.
Nu cumpăraţi cartea dacă preferaţi să fiţi exclusiv consumator de mass-media. Odată ce intraţi în file, o să aflaţi lucrurile alea care produc micile cutremure de pe pagina întîi şi dacă mîna care dă o burtieră la teve e aceeaşi cu care este scărpinat dinapoiul.
Nu cumpăraţi cartea daca nu vă plac poveştile care, deşi nu sînt scrise la persoana întîi, duc la povestea unui om. Care se declară un Nimeni. Dar al cărui rînjet satisfăcut se întrezăreşte exact în doza aia de magenta temperată-n roz.

Sînt un geniu. Dar nu de-aia sînt nebună

Da, ştiu... Sînt un geniu. Sînt un geniu. Şi scriu, şi scriu degeaba. Mă omor cu firea pentru iarba verde de acasă. Acasă ăsta pentru mine e Bucureştiul. Regret, n-am ceva mai exotic.  Dar chiar şi-aşa.  

Asist şi intervin în discuţii de genul "dă-i, bă dracu de nenorociţi". Dar, nu fac, de fapt, nimic.
De fapt, fac. Mă umplu de bube. Mă scarpin o vreme şi-mi trece. După care iar mă ia. Practic n-am timp nici să mor. Dar mă omoară alţii. Cu prostia, nesimţirea şi inconştienţa. Toate se traduc până la urmă în neputinţă. A mea, desigur.
 
Motive:
Nu am unde evada din spaţiul betonat. Aflu că o să fie şi mai puţin ăla verde, pentru că s-a inventat retrocedarea.

Nu am aer, pentru că s-a invetat mersul. Cu maşina.

Nu am unde îmi trimite copilul la şcoală, pentru că s-a inventat reformarea sistemului de învăţămînt. Din trimestru în trimestru.

Nu am de unde cumpăra un litru de lapte, pentru că s-a inventat vaca. Apoi s-a măcelărit producătorul.

Nu am ce citi cînd merg năucă pe stradă, pentru că s-a inventat scrisul. Fără cratimă şi puturosul gerunziu.

Nu am linişte, pentru că s-a inventat decibelul lui Salam, Guţă, maimuţă... Alţii nu mai ştiu.

Nu am unde să-mi cumpăr o pereche de sandale, pentru că s-a invetat lacul siclam.

Mă duc să mă mai scarpin o tură.

Cît costă o viaţă

De fapt, regimurile politice nu au schimbat niciodată esenţa umană. Boala te tratează la fel, medicii se uită tot în portofel sau sacoşă. În vremea comunismului, important era să cunoşti pe cineva şi să ai pile la casa de comenzi. Acum, aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Să zicem că mergi în străinătate pentru o operaţie complicată. Deci nu e nevoie să dai şpagă. Dar tot nu scapi cu zile dacă nu poţi oferi ceva la schimb. Bani. Deci banii sau viaţa. La asta se reduce, nu-i aşa, pînă la urmă totul. Iar dacă nu ai bani şi vrei să faci totuşi un credit ca să îţi oferi suma necesară lungirii zilelor, mă îndoiesc sincer că vreo bancă îţi oferă mari speranţe la ce speranţă de viaţă ai avea cu un cancer de ficat, să zicem.

Uite şi cazul concret. Femeia aceasta e dispusă să îi dea înapoi, pînă la ultimul euro. Pentru asta trebuie mai întîi să trăiască. Cui îi pasă? Cît de mult înseamnă, de fapt, 40 de mii de euro? Cît de mult înseamnă, de fapt, 40 de mii de euro atunci cînd nu îi ai şi de ei depinde dacă mîine mai trăieşti?

[udate] si aici.

Instantaneu [aproape] de pe lumea cealaltă

Ieri am făcut curat într-un sertar dintr-acela în care îndeşi lucruri pe care nici nu te înduri să le arunci, dar nici nu mai ştii la ce ţi-ar folosi. Iar varietatea oricum te descumpăneşte. Nu pot fi puse pe căprării, nu au sens decât luate separat, iar amintirile legate de fiecare seamănă cu poveştile pe care te pregăteşti inconştient să le transmiţi nepoţilor la un moment dat, la gura unei sobe imaginare, care va rămîne, cel mai probabil, aşa.

Printre sutele de chiţibuşuri, am găsit o fotografie. Alb-negru. Cu rubedenii, aşa cum numai în pozele alb-negru mai găseşti. Dintr-un trecut semi-incert.

Poza e făcută în casa unei mătuşi dinspre bunică.

Sunt şase oameni care stau la o masă festivă, într-o casă veche, de undeva de pe Popa Nan. În fundal este o vitrină de cristal, cu bibelouri, pahare, ceşti şi alte brizbrizuri. Din hol se zăreşte o jumătate de cap de cerb, pe sub care îmi amintesc că mi-era o frică din aia, babană, de copil, să trec şi un tablou cu flori în ulei, cu ramă suflată în auriu.

De la stînga la dreapta e
sora mare a maică-mi,
bărba-su,
bunică-mea,
sora mare a bunicii.

În picioare în spate,
bărbatul surorii bunică-mii
şi un bărbat necunoscut, tot în vîrstă, cu mustăţi răsucite.

Nu e vorba că te impresionează cîte un moment trecut de mult, prins pe o peliculă poroasă, cu margini ondulate. Ci felul în care aparatul a surprins altceva.

Ordinea în care toţi aceşti oameni, mai puţin sora maică-mii, prima din stînga, au murit. Au murit exact în ordinea inversă a felului în care sînt aşezaţi. Şi ceva în mine a vibrat adînc şi de neînţeles.

Tocilara flower-power

Viaţa e punctată de coincidenţe. Mergi ce mergi, şi, jdang, o mărgică lucioasă îţi împarte aţa între ceva ce a fost şi ceva ce se prefigurează a fi.

Acu vreo cîteva zile s-a nimerit de ne-am întîlnit, ca din întîmplare, cu un prieten de familie, proaspăt recăsătorit cu o doamnă bine. Nimic neobişnuit. Eu tocmai mă scoboram plină de glorie de la volanul maşinii consortului (eram în poligon – asta pentru poliţia rutieră care s-ar grăbi să mă bage la răcoare pentru ilegalităţi; şi pentru liniştirea celor care ştiu povestea mea veche cu şoferitul) cînd am dat nas în nas cu respectivul cuplu pe jumătate cunoscut. Care s-a dovedit, de fapt, de-a-ntregul cunoscut. Căci noua parteneră de viaţă a omului pe care îl ştiu de douăzeci de ani deja s-a dovedit că mi-a fost colegă de liceu doi ani. Okay, pînă aici a fost vorba de o coincidenţă. În continuare e vorba de creierul meu care, reiese, este o varză coaptă.

Atenţie, doi ani am intrat şi am ieşit pe aceeaşi uşă de clasă, am împărţit aceiaşi colegi, aceiaşi profesori, aceleaşi impresii despre cît de mişto sînt unele lucruri şi ce naşpa sînt celelalte. Fosta mea colegă a avut brusc un recul căci nu reuşea să pună degetul pe rană. Ai stat la Luică? Nu am stat. Ai lucrat la...? Nu am lucrat. Ai fost în Creangă! Am fost. Am fost colege de clasă!

Mmm, aici trebuie să recunosc că m-am blocat. Poţi să mă schingiueşti acum, pe loc, ore în şir, să mă gîdili cu o pană de gîscă în tălpi pînă la stare de leşin, să mă ameninţi, să mă iei cu frumosul şi să mă şantajezi sentimental. Şi pe urmă să o iei de la capăt cu supliciul. Nu mi-o pot aminti. Îmi este imposibil. Am privit-o pe furiş în parc, trei ore bătute pe muchie, am încercat să refac firul poveştii. Nimic. Absolut nici o tresărire. Zero barat. Jenă cît cuprinde. Ştiu, desigur, că sunt mai mulţi cei care m-au ţinut minte pe mine decît cei pe care i-am ţinut eu. Asta pentru că eu eram fata aia cu chitara. Pentru că, în general, pe unde mă duc, fac ce fac şi mă dau în stambă, sînt făcătorul de sindicate şi opinii, nu neapărat alea bunele, eram flower-power, aveam adidaşi albi aduşi din străinătate, jeanşi şi bluză cu mîneci largi cu flori ca în „The Hair” într-o vreme cînd chestiile astea erau ca şi cînd ai veni azi cu elicopterul la şcoală. Şi totuşi, cît să fiu de ruptă de mine cea de-atunci?

A, şi picanteria: „Tu erai tocilară. Chiar învăţai”. Ete că nu îmi amintesc să fi fost tocilară. Cel puţin nu aşa mă percepeam. În plus, ca să ştiţi de la mine o treabă: în clasa a zecea am luat primul 3, şi ultimul, e drept, din viaţa mea. La economie. Am bocit cu lacrimi. De-alea de curg şuvoaie. Şi am dormit cu cartea de economie sub pernă. Dar nu îmi amintesc să fi învăţat pînă la urmă mare lucru.

PS: economia aia de o învăţam noi era „politică”. Nici pînă în ziua de azi nu am priceput conceptul.

Pam-pam: ŞTEFAN APRODU

Acilea îl puteţi vedea de cîte ori poftiţi. Arătaţi-l bunicilor, mamelor, copiilor, soţilor, amantelor, vecinicilor. Atenţie: prognoza se potriveşte zilei de 2 iunie, deci nu vă luaţi umbrela de cîte ori îl revizualizaţi.

Weather Boy

Bună seara, doamnelor şi domnilor. Sînt Ştefan Aprodu şi-am venit... ăăă, am venit..., (oftat sincer) să vă spun vremea. Mîine o să fiu (e pluralul, în caz că vi se pare nepotrivit) nori întunecaţi. Aşa că nu uitaţi (brusc certăreţ) să vă luaţi umbrela! Dar mai multe amănunte aflaţi de la colegul meu, Daniel Osmanovici. Final glorios.

Pentru cei care nu au aflat încă pentru că nu le-am dat mii de smsuri şi mmsuri şi ymssnguri online şi offline, fane a fost ieri prezentator meteo, de ziua copilului la Realitatea TV. Promit, pentru cei care nu au mai avut nervi să stea să vadă toate jurnalele zilei că voi face rost de o înregistrare. La care eu sigur o să mă uit de cincizeci de ori. O sută...?

Dar să ştiţi că omuleţul a avut o primă zi de lucru grea. A început-o prin a se agita că-şi va uita punga cu pantofii negri, de costum, în tramvai. Nu s-a despărţit de ea. Apoi a alergat să-şi cumpere cravată. Papionul nu părea o idee bună pentru apariţia în jurnalul de ştiri. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă să cumperi o crăvăţică de copil în Bucureşti. Nu există decît în locuri pe care numai cunoscătorii le ştiu, eu nu sînt cunoscător. Şi unde găseşti ai tot felul de amintiri legate de cravatele lu' tataie. Următoarea escapadă a fost în hala Realităţii, unde e o veşnică şi aproape paroxistică gălăgie. Mîncase de prînz. Nu dormise de prînz... Aşa că am dat bice textelor ca să mă pot rupe din balamuc să îl astruc în vreun spaţiu cît de cît suportabil unde să tragă un pui de somn înainte de a se face superstar. Superstarul a dormit, deci, preţ de un ceas şi jumătate în clubul de la Ziua. Acolo sînt canapele roşii şi negre, e aerisit şi oamenii nu fac gălăgie. Odată ce a făcut ochi, am pornit îndărăt în celălalt capăt al Casei Presei. S-a îmbrăcat în costum, am adăugat cravata. Un strat de pudră să nu lucească. Freză cu fîs-fîs în care am intervenit în forţă pentru a elimina cărarea de pe-o parte.

Şi, dacă vreţi să ştiţi un secret: Superstarul nu avea şosete în pantofi. :) Pentru că pe mama superstarului nu a dus-o capul că şosetele sînt flauşate şi, deci, prea groase să îi încapă în pantofi.