ştirile de ieri

Era pe cînd nu se zărea, azi o vedem şi muie

2010-08-07T14:12:00.007+03:00

Cam aşa se fac ştirile la noi. Adică şi la noi, şi la ei. La toţi mogulii, dar la al nostru, că e mai cu moţ (şi oricum ce legătură are el cu felul în care se fac ştirile?), mai abitir. Meteorologii anunţă uite-aşa, cînd ţi-e canicula mai dragă, un pui de ploi torenţiale pe o limbă de pămînt românesc. Sar stropii pe tot ecranul mintenaş, editorii iau foc, producătorii urlă precum lupii la lună, în nici jumătate de minut televiziunea devine un loc de sfadă creativă din care iese, desigur, o ştire. Ştirea se referă, cum ziceam, la ploi. Se pune una bucată om, de preferat femeie, să cuvînte despre asemenea situaţiune. Corespondentul nostru de la Braşov, să zicem, preia legătura, frîiele problemei şi informaţiile din fiţuica emisă de Administraţia Naţională de Meteorologie şi dă-i cu cuvîntatul. Şi uite aşa, sîmbătă pe la amiază, în timp ce tot românul iubitor de maiouri şi bere rece cască şi cască ochii pe la teve, are ocazia să vadă o fătucă pe jumătate din ecranul lui lecede, cu un microfon cochet prins între arătător şi opozabil, semn că s-a tras din maimuţă destul de bine, vorbind sub un soare de-i coace fondetenul despre cum mai plouă de rău şi de cu spume, fenomen care ete că nu se vede, dar credeţi-ne pe cuvînt, că doar d'aia e televiziunea televiziune, ca să nu conteze ce vezi la ea.

Sigur, nu că nu ar fi aşa cum au spus meteorologii. Doar nu chiar acu când ne-am trezit noi să spunem poporului, şi în nici un caz chiar acolo. O să fie şi ploaie, deocamdată e soare, dar nu la... să zicem, Braşov, ci la fo sută de kilometri mai încolo. Dar cum noi sîntem o ţară mică, ce mai contează o sută de kilometri mai la deal sau mai la vale.

Frumuseţea însă e încă şi mai mare. Pe jumătatea ailaltă de ecran pe care sigur că televizomanul nici nu o să o observe, pentru că acolo nu e nici o altă fătucă cochetă fondentenată şi rimelată, curg la propriu imagini cu o ploicică de vară pe nocturnă filmată probabil acum fo 5 ani din greşeală de vreun rătăcit care urmărea să prinză vreun becali ieşind cu oile la adăpat. Iată, aşadar, cum un lucru ce părea serios devine la noi, la Românica, mai epic decît ne doream, mai colorat decît ne imaginam şi mai inutil decît era nevoie.

Sînt duhovnic de staruri

2010-07-15T17:26:00.003+03:00

Odată cu titlul am încheiat şi citatul dat de părintele invitat la Realitatea să explice de ce Mădălina Manole, fie-i ţărîna uşoară, nu are dreptul la slujbă religioasă de îngropăciune ca orice creştin. Sinuciderea, se ştie, e cel mai mare păcat în ochii divinităţii noastre, conform scriptelor.

Depresia însă e boală, spune ştiinţa. Boală aşa cum e şi cancerul. Şi SIDA. Şi mai ştiu eu ce alte boli care ucid. Depresia în sine însă nu te ucide vor spune dreptcredincioşii. Te duce înspre moarte pe alte căi. Dar tot aşa sunt oameni care aleg să nu se mai trateze de cancer şi să moară. Ce fel de slujbă are pregătită biserica pentru ei? Cum faci demarcaţia între lucruri atît de fine şi atît de nuanţate? Eu nu cred că există ceva scris de om care să poată delimita fiinţa în faţa divinităţii.

Spuneţi-i cum vreţi. Dumnezeu, Allah, Buddha, ştiinţă sau natură. Sîntem mai complecşi decît orice religie şi singurul scop al ei este să slujească omul nu în detrimentul omului.

Lipeli internaţionale între Natashe şi Johni

2010-07-10T12:53:00.008+03:00

Din link în link am ajuns la un site al unei agenţii de matrimoniale. Lipelile par să fie între femei din Rusia, Ukraina, România şi bărbaţi din Marea Britanie, Olanda, America, Suedia etc. Aţi prins ideea. Adică femei de pe la noi cu bărbaţi de pe la ei.

Am rămas să citesc cîteva din poveştile de succes prezentate drept modele de reuşită şi m-am întrebat cum de se ajunge aici. Întrebarea e nu de ce ajung femeile şi bărbaţii să îşi caute perechea pe internet, pentru că răspunsul e relativ la îndemînă: trăim vremuri în care, ca să întîlneşti oameni noi, trebuie eventual să te calce troleibuzul. Întrebarea e cum de ajung să construiască un cuplu funcţional.

Cum codoaşele au pierit din nomeclatorul sătesc, iar oraşele pe cît sînt de aglomerate, pe atît de sînt de alienante, internetul pare o opţiune nu numai viabilă, dar chiar de dorit.

În primul rînd, cînd ajungi să apelezi la o agenţie matrimonială, într-o mare proporţie ai ajuns la concluzia că îţi trebuie un partener şi îţi asumi asta.

În al doilea rînd, oamenii comunică şi cîte un an pe mail, semeseuri, memeseuri, scaipuri şi alte alea pînă reuşesc să se întîlnească. Dacă trec acest test se cheamă că au trecut testul răbdării, consecvenţei şi între timp şi-au creionat destul de bine protretul interior al celuilalt. Mai rămîne, deci, să se placă şi cînd în fine se pot ptrivi faţă în faţă. Şansele să se placă sînt mari, pentru că deja s-a creat o legătură măcar de prietenie.

În al treilea rînd, femeile din partea asta de lume încă cred în sinea lor evoluată că un bărbat adevărat e un bărbat potent social şi financiar, care e în stare să întreţină o familie la nivel decent. "Decentul" pentru femeile de pe aici e mai puţin decît "decentul" celor de pe acolo.

Şi uite cum o chestie care părea o abordare superficial ajunge să fie o reţetă de succes pentru mai multe cupluri care s-au cunoscut într-un bar într-o seară.

Vijelios icscinciu trecea

2010-06-21T11:38:00.007+03:00

Aproape opt seara. O ploicică rece, binevenită pe parbrizul încins de drum şi prăfuit. De praf. Un susur plăcut de roţi pe drumul nehîrtopat dinspre Buzău prin sate aşezate de-a dreapta şi de-a stânga asfaltului curgând molcom spre capitală. Un apus pîclos, fără culoare. Peisaj idilic, sfîrşit cu un ce mă-sa, nu mai merge acceleraţia... Nu mai reacţionează nimic. Uite o bretea să ne tragem pe ea. Noroc că nu eram în depăşire. Capota stă deschisă, domnul şef se uită. Se uită. Scoate joja. Ştiu că îi zice aşa, dar nu bag mîna în foc. Scoate un capac. Scoate fum pe nări. E clar. E naşpa. Şeful face miracole cînd e să facă. Dacă nu face, e de nerezolvat nici chiar cu miracolele. Nimic nu mai ţine. Salvarea vine peste o oră jumate. E un logan impunător, mîndria fabricii de la mioveni care porneşte cu scrîşnete şi icnituri cu tot cu icscinciu' nostru argintiu priponit cu-n cablu. La miezul nopţii, cînd pînă şi vrăjitoarele bune sînt negre, în timp ce adunam cu făraşul muştele de prin baie, gazate înainte să plec de-acasă, mi-am jurat să nu mai zic nimic de dacia renault. Sărumîna, conaşilor, super maşină făcurăţi, mulţumesc frumos!

Enlarge your pension

2010-06-07T14:37:00.003+03:00

Uite un spam pe care mi-aş dori mai degrabă să îl primesc. De ce să ne mărim părţi din corp, mai ales noi astea de nici nu avem, care mai cer şi alea de mâncare, când am putea să cerem chestii de bun simţ acum, că guvernul taie şi spânzură şi nu găseşte soluţii. Ete una: enlarge our pensions cu 15%! Ar fi un spam care ar face înconjurul României în 24 de ore cel mult.

Megdonalds

2010-05-25T11:12:00.009+03:00

Consumismul mi-a atins şi progenitura care, în timp ce îşi sorbea tacticos freshul de portocale şi chinuia pe ascuns motanul din dotarea cafenelei - o cafenea de-aceea, departe de ochii necunoscătorilor, pe o alee lungă, uşor şerpuită şi greu de localizat verbal - trasa linii curbe şi punctate pe un colţ de masă în agenda unei prietene dispuse să-şi abandoneze jumătate din filele lui 2010 în mîinile micului desenator.

Ce a ieşit vedeţi mai sus. Între timp pisica s-a ascuns sub masa adulţilor, freshul s-a lungit niţel pe podea, iar cariocile s-au repezit de-a rostogolul la scaldă în zeama de portocale ce se scurgea tacticos în picături mari şi grele.

Între timp, Ronald Megdonald a pierdut, fără să bănuiască, o luptă teribilă, pe care o dă de ani de zile: micul consumator de junk food i-a înlocuit fără drept de apel paharul de Cola cu unul de Pepsi.

Hainele împăratului

2010-05-06T07:31:00.001+03:00

nimănui nu-i trecuse prin minte
să-mi încerce aceste noi oseminte
li se dusese lucirea
de-atîta joacă de-a nemurirea
cînd iar prin coşul casei cerul în cădere
mă învelea-ndărăt în lucruri efemere

Cea mai tristă naţiune

2010-04-12T09:23:00.004+03:00

Polonia este azi o naţiune tristă. Lovită de tragedie cu grosolănia cu care numai tragediile ştiu să lovească. Dar nu pot să nu mă întreb: o naţiune care e capabilă să-şi plîngă conducătorul este mai lovită de soartă decît o naţiune care nici măcar nu îşi poate imagina cum e să ai un conducător pe care de la mic la mare să îl plîngi ca pe un părinte? Nu îmi daţi răspuns. Îl ştim cu toţii.

Păi da

2010-03-26T08:51:00.001+02:00

atît. ăăă, de fapt, ar mai fi şi asta.

Dau şablon pe alt şablon

2010-03-20T09:34:00.004+02:00

Am încercat să schimb ceva. Superficial, desigur, am dat o pensulă pe blog. A ieşit, ca şi în viaţă, ceva oarecum schimbat. Cu alte cuvinte nu am făcut decât să mă supun unui alt şablon. Am trecut acum la mine. Lucrez de o vreme, dar e clar: o să iasă fix acelaşi lucru, cel mai probabil.

În spatele tobelor. În imagini

2010-01-18T20:11:00.004+02:00

Bum, bam, tî-cît-tîc, puf, jdoing

2010-01-16T07:51:00.007+02:00

Din vorbă-n vorbă, aseară am ajuns la un curs de tobe africane. Da, de-alea de le ţii fie atîrnate de tine, fie între genunchi. Mi-era că nu nimeresc sala în care se petrecea acţiunea, undeva la etajul patru al teatrului Ţăndărică. Ei aş... Se auzea de la parter tărăboiul. Şansele să ratezi locul erau, practic, nule.

Urcam scările şi mi se părea că e mult zgomot pentru nimic. Mă gîndeam că am amînat cu două ore toate treburile de seară, care implică mîncare, spălat, raşchetat dinţii, linişte înainte de somn. Odată ce am pus mîna pe o tobiţă însă, a început distracţia. Terapie prin ritm, nu alta. E drept că mie de fapt îmi place să-mi folosesc vocea. Nu am visat niciodată să devin baterist într-o trupă rock şi legătura mea cea mai strînsă cu secţia ritmică a fost că am ascultat o vreme "Basul şi cu toba mre". Dar e cool. Şi e fără miză. Nu trebuie să îţi propui nimic. Nici să fii cel mai bun, nici să te gîndeşti prea mult la ce faci şi nici la ce o să îţi folosească.

Aşa că, e chiar mai cool decît să mergi la sală după ce pleci de la muncă în speranţa că te mai lasă durerile de şale şi mai dai două grame jos. În plus, nu transpiri. Şi e mai cool decît să te duci la psiholog, pentru că acolo trebuie să vorbeşti, or eu asta fac aproape toată ziua.

Aici doar ciuleşti urechile şi dai din mîini sperînd să nu fi chiar alăturea rău cu ritmul. Dacă ai niţică ureche muzicală, în esenţă, te prinzi destul de repede. Iar dacă nu te prinzi, nu îţi dă nimeni cu rigla la palmă. Între bucăţile repetate se comunică în limba cea mai la îndemînă: zîmbetul. Oamenii nu sînt încrîncenaţi, iar la final, ai ocazia să îţi repeţi engleza pentru că cei mai mulţi dintre cei de acolo nu sînt români. Poţi privi chipuri de la scandinavul perfect până la africanul perfect. Profesorii, ca să le zic aşa, sînt trei negri, nu mititei, ci normali şi extrem de buni la tropăit cu deştele, palmele, muchia mîinii pe tobe. E clar că nu ajungi ca ei decît dacă îţi schimbi sîngele, dar nici nu se aşteaptă nimeni de la tine să ajungi la virtuozitate. Faci cît ştii, tropăi din deşte cît poţi.

Ştefan a dat şi el din lăbuţe cum a putut, alături de un alt plod, de vreo opt ani, blond-blond, care îşi încerca şi el măsura. Adevărul este că pentru Ştefan mă gîndesc că e o lecţie foarte bună, nu atît de ritm, cît de decenţă. Pentru că nu ştiu de ce, dar încă o dată constat, oarecum cu tristeţe: este românul amuzant, dar nu e nici pe departe atît de firesc politicos ca alte naţii.

Aştept pozele pe care le-a făcut unul dintre profesori şi vi le arăt şi vouă mintenaş.

PS: Mă opresc din scris. Nu de alta, dar am mîinile cam blege după ce le-am altoit ieri cu toba.

Glicemia salvează România

2010-01-15T08:22:00.005+02:00

Ieri m-am dus la o clinică de undeva din centru specializată în diabet şi m-am gîndit la o prietenă de-a mea cu milă. Nu pentru că are diabet, ci pentru că îl are în România. În fine, astăzi dimineaţă, mînată de gîndul de ieri, intru la ea pe site şi văd că tot despre dulcegăriile sistemului medical românesc vorbeşte şi ea.

Eu cu clinicile nu am prea avut mare lucru de-a face de-a lungul carierei mele de român. Dar ieri mi-am zis că o mătuşă merită un drum cu maşina la clinica de diabetici. Acu, io nu ştiu dacă voi ştiţi, dar diabetul e o boală care se poate declanşa şi agrava şi din cauza stresului. Apăi dacă înainte să intri la clinică stăteai bine cu glicemia, cînd ieşi, ai tensiunea pe pereţi şi glicemia tot aşa.

Să vă spun drept, io mă înarmasem cu răbdare. Mă rog, cîtă răbdare are în general un bucureştean, dar orişicîtuşi. Tot am reuşit să mă umplu, nu-i aşa?, de draci. Din motive de organizare şi din motive mioritice de genul "dacă doctorul la care aţi fost arondată nu mai e (nu se ştie unde a dispărut, a murit, s-a evaporat, e la puşcărie pentru că şi-a violat soacra după ce i-a administrat medicamente gratuite, l-au răpit marţienii, a emigrat într-o ţară fără diabetici), nu vă rămîne decît să vă îngrijiţi de nişte batiste cu chenar negru, prescuri şi altele necesare sufletului".

De ce trebuie să ajungi să faci gît ca să ţi se dea fişa să te poţi duce la un alt medic gata să te căciuleşti ca să te primească şi pe tine în rîndul mai norocoşilor pacienţi al căror medic nu a dispărut în mod bizar nu mai întreb, pentru că răspunsul e clar. De-aia. Şi pentru că, desigur, e numai vina ta că ai fost atît de bou să faci diabet într-o ţară ca Românica.

Distracţia, desigur, s-a dovedit totală. Duduia care ţinea cu dinţii de fişa medicală personală a mătuşii a dat înapoi după cîţiva decibeli rostogoliţi în aer şi de voie, de nevoie, a renunţat să mai apare fişa, predînd-o, cu greu, titularei.

Dar, să ştiţi că e o poveste cu final fericit. Medicul s-a dovedit un tinerel dispus să îşi facă meseria, spre deosebire de mai vajnica păzitoare de fişe medicale. Aşadar, eu propun să facem aşa: ori de cîte ori vi se urăşte cu binele, daţi o raită prin spitalele româneşti. Încercaţi să obţineţi o reţetă gratuită sau măcar compensată şi staţi la oricare din cozile formate în faţa cabientelor. Nici nu e nevoie să o alegeţi pe a mai lungă. Viaţa, odată scăpaţi din sistemul medical românesc, vi se va părea mană cerească.

Ca să nu ziceţi voi că io bat cîmpii şi că sînt nasoală şi strîmb din nas, luaţi de acilea de citiţi din poveştile fără sfîrşit, doar cu sfîrşeală, ale prietenei de vă ziceam. Ea vrea doar o pompă de insulină. Care cică nu există la noi decît pe bani aşa de mulţi că mai bine îţi numeri singur dumicatele şi gramele de glicemie din sînge ca să nu-ţi faci sînge rău.

Daaa, e ceva de vis. Si acolo, la Batistei, e clinica de stat, dar aceeasi chestie se intampla si in Ploiesti, la doctorita mea, care pana acum vreo doi ani avea cabinet tot la o clinica de stat. Ala s-a inchis, asa ca ea si-a deschis unul privat. La al' privat, normal ca platesti toate analizele, tăt-tăt ce-ti trebuie (mai putin insulina). Si dupa ce am platit tăt-tăt, ii zic asistentei ca as vrea sa intru putin la doctorita si sa vorbesc cu ea - nu ca sa-i mananc timpul pretios intreband-o de sanatate, ci ca s-o intreb despre pompele de insulina. La care asistenta-mi zice - "Nu stiu ce sa zic, ca e cam nervoasa azi" (?!?). Say what?! Sa-mi mai programez un drum de la Bucuresti la Ploiesti intr-o zi in care o fi ea calma, dar eventual sa ma grabesc pe drum, ca cine stie daca nu cumva i se schimba dispozitia intre timp si uite-asa oi bate drumul degeaba?

Si-i zic asistentei sa-mi lase un nr de tel al doctoritei, ca ea era singura care ma putea ajuta cu pompele. Si asistenta se uita la mine cu un repros care zicea "ce idei iti mai vin si tie, s-o deranjezi asa pe d-na doctor!" si nu-mi zice nimic. Dupa care, exasperata, ii explic ca vreau sa vorbesc de pompe, in pana mea, si ca nu plec pana nu intru la ea. Si asistenta zice "A...ok...hai ca ii zic ca vrei sa-i duci niste flori".

(stai ca acum mai numar nitel pana la 10, cand imi aduc aminte........asaaa.......)

Pe scurt, dupa ce am intrat la doctorita, imi zice ca nu stie prea multe despre pompele de insulina, ca s-a facut un curs in 2002, dar ca n-a putut sa ajunga la el. Trebuie sa se mai documenteze pe net. Mi-a dat o reteta de vitamine si a ramas ca mai citeste ea. Face cinste, cum ar veni.

Carte din puşcărie

2010-01-13T19:44:00.004+02:00

Şi nu una poştală, ci o carte. De-aia cu foi scrise şi conţinut, despre care a scris un băiat de la Jurnalul NAţional. Cărţuşoara are şi oareşce chestii ştiinţifice prin ea. Autorul e un puşcăriaş. Aşa le zice în limbajul comun. Acolo unde se află el, se numeşte deţinut. Omul, ajuns în puşcărie pe nedrept după cum declară el şi, ulterior, chiar şi unul din martorii acuzării, doar că tardiv că mai e niţel şi se liberează, a hotărît că, decît să îşi şteargă mucii şi lacrimile cu mîneca de necaz şi jale, mai bine se pune făcut ceva pozitiv.

În puşcărie singurul lucru de care nu duci lipsă e timpul. Toţi, vinovaţi sau nu, se plîng de acelaşi lucru. Timpul se dilată la nesfîrşit şi se socoteşte în secunde. Miliarde de secunde care nu se mai încheie. E drept, unii şi-o merită. Alţii, nu.

Kosmodi Lajos, fost salvamar, a ajuns la marginea societăţii pentru o afacere nu prea curată care, se pare, nu era a lui. Dar nu asta e tema de discuţie. Fie că e vinovat sau nevinovat, odată închis după gratii, omul s-a apucat să scrie o lucrare despre cum pot cei din jur să îi ajute pe ăilalţi pe loc, înainte de a se ajunge la cabinetul medicului în cazuri grave. Şi dacă e vreun loc în care cazurile devin grave pe loc, atunci puşcăria e ăla.

"Acordarea primului ajutor în sistemul penitenciar românesc" nu e o lucrare care să schimbe lumea. Nici măcar nu e ştiinţifică din cap în coadă. Dar este un început. Şi e un început bun, care îndrumă simplu şi cinstit puşcăriaşul spre ideea că poate face ceva pentru aproapele lui dacă ştie cum să o facă. L-au susţinut doi oameni pentru ca această cărticică să străpungă lumea celor care scriu şi publică. Consortul meu şi profesorul universitar Bota, un om în faţa căruia toţi cei care i-au trecut prin mînă îşi scot pălăria. Iar dacă nu şi-o scot, să le fie ruşine.

Urări tardiv de tîrzii

2010-01-11T08:04:00.006+02:00

Uite că m-am trezit şi io cu urările. Dar să ştiţi că e viaţă şi dincolo de blogosferă. Dar e una cam nasoală care, la mine, a fost bine condimentată cu un sucevean beat ori drogat care a dat cu spatele pînă mi-a făcut botul la laptopul meu smart muci. Varză cu carne. Franjuri. Şi mergea cu doi kilometri la oră, cu laterala spre mine, belindu-şi ochii bovini prin geam de mă vedea de pe partea pe care stătea, de am zis, mă, n-are cum să fie el aşa de prost să mă raşcheteze cu laterala lui pe bot. Ei aş, chiar aşa de prost era. Incredibil de prost, vă zic cinstit. Aşa că a doua zi m-am întreţinut la secţia de poliţie de pe Candiano Popescu care nu mai e pe Candiano Popescu, ci pe cheiul gîrlii, cu un nene cu caşchetă, care mi-a făcut documente multe şi promisiuni ferme că ăla o să păţească oareşce că a plecat şi n-a vrut să ne înţelegem ca oamenii. Mdeh... Dar să ştiţi că poliţia rutieră e chiar uochei. Adică a fost cu mine. Că mi-era că reiese, doamne feri, că e vina mea si atît îmi trebuia. M-au cercetat şi dacă mai am puncte. Păi cînd doamne iartă-mă să le fac? Că-s începătoare, domn poliţist. Ete aşa.

Deci, ziceam că vă urez. Să fiţi sănătoşi şi să aveţi parale de cheltuit pe toate prostiile şi, în rest, nu vă zic să vi se îndeplinească toate dorinţele, că cine ştie ce prostii vreţi şi tot pe mine pică măgăreaţa.

Pierdut personaj. Găsitorului nici o recompensă.

2009-12-24T08:52:00.003+02:00

Odată cu împuşcarea odiosului şi sinistrei sale soţii, am mai pierdut pe cineva. Hai, faceţi un şpagat elegant cu mintea şi încercaţi să dibuiţi personajul de care ne-am folosit aproape juma de secol, după care l-am aruncat la gunoiul istoriei fără milă. Era pe vremea cînd încă se mai remaiau ciorapii, iar pentru o bomboană cubaneză am fi fost în stare să ne vindem ţara.

Sărăcăcios, întotdeauna betegit de vremi, încercat în cozi infernale la care îşi lăsa sacoşa de dinainte de a da zorile, şef pe banane coapte în foi de Scînteia pe şifonier şi dispus la acte sinucigaşe pentru o mînă de mandarine, un pumn de gume turbo sau ciocolăţele chinezeşti al căror nume nu îl putea nimeni pronunţa. Nevăzut. Cuminte. Răbduriu. Auster. Dar mereu la timp.

Spuneţi cinstit, chiar nu vă e dor niciodată de Moş Gerilă?

Moşul sună întotdeauna de două ori

2009-12-22T08:38:00.010+02:00

Să ştiţi că spiritul sărbătorilor e lucru mare. Cînd te ia de te învăluie, odată te pleoşteşti. Devii, aşa, cum să vă spun, mai blînduţ la porniri şi mai degrabă vărsătoriu de lacrimi. Dacă nu te nimereşte, spiritul, zic, e şi mai nasol. Uite aşa am păţit io acum. Nu le simţesc neam. Dar am motive. Nu e doar că sînt dilie, cum punctează prietenii de cîte ori au ocazia. Şi au. Păi să vă zic.

Unu, că toate tre să înceapă de undeva: jocul cu cristale care trebuiau să vie de la Moş Online din Piteşti cu nuş' ce curierat rapid de mai bine de patru zile, canci să vie, e înzăpezit şi am inima cît un purice degerat. Cum îi zic io lu Fane, mă, tu ai fost cuminte, destul de cuminte să primeşti jocu', da' Moşul ăsta e un tîmpit. Pur şi simplu l-a luat iarna pe nepregătite...

Doi. În casă nu e loc să te aşezi să-ţi bei tutunul de jeg. Da' asta e rezolvabilă. Aştept azi ajutoare specializate nu numai în rîcîirea podelelor de s-ajungi să îţi rînjească oareşce chineji din pardoseală, ci şi în redarea peisajului de iarnă prin jamurile acoperite cu ceva ce cred că se cheamă pe nedrept mizerie. În fond, sînt mai groase aşa, ţiu de cald.

Trei. Am găsit Moş. Sărumîna, Moşule! Dar n-are ţol festiv, roşu cu scufie şi barbă. Şi e musai să nu vie în blugi şi tricou cu Che Guevarra sau, şi mai rău, Doamne feri, cu pleata de roacăr desfăcută festiv pe umeri că am pus-o de mămăligă şi parcă nu e momentul să îi explic lu' Fane că, în fond, e numai o idee preconcepută de copiraităru' ăla enervant de la Coca-Cola care i-a făcut Moşului uniformă, ca şi cînd nu era suficient că are sireacu de cărat miliarde de cadouri pe tot globul.

Dar, de fapt, să v-o zic p'a dreaptă: trezitul la şase dimineaţa în fiecare zi ucide Crăciunul. Restul sînt, să zicem, rezolvabile. Sau nu?

Să vă mai spun că habar n-am să fac sarmale?

Generalul Iarnă, Moartea Albă, România sub Nămeţi

2009-12-19T09:13:00.003+02:00

Titluri, deh, de care facem uz pe la teve de cum dă prima zăpadă mai serioasă. Asta, să zicem, e treaba noastră, a scribacilor. Dar nu e în totalitate vina noastră. Ni se dă ocazia. Uite, io, par exampăl, mă gîndesc că dacă primăria făcea din vreme ce avea de făcut, am fi putut scrie titluri mult mai inspirate, de genul: Iarna nu ne-a surprins. Iarna nu ne-a cotropit. Mai puternici decît natura. De-astea... Dar, na, pare-se că Oprescu e un primar destul de bun pentru un medic, sper doar că nu e şi un medic destul de bun pentru un primar.

Duios anestezia trecea...

2009-12-17T10:44:00.004+02:00

Cel mai prost banc ever: Boc desemnat. Din nou.

Semne divine lipsă la apel

2009-12-15T21:10:00.006+02:00

Nuş' de ce, dar io cred, adică nu cred, sînt sigură, sigură, că birocraţia e un dat de la Dumnezeu, ceva aşa, din seria "omul are anii număraţi". Nu vi se pare cel puţin ciudat cît de bine funcţionează? Şi nu de ieri, de azi... Cum se perpetuează ea mai ceva decît speciile? Cum te îngenunchează mai ceva decît religia sau sărăcia considerată printre creştini bilet de voie în Rai?
Acu' însă io am o altă durere. Şi nelinişte, ce s-o mai dau pe după gard. M-am dus la Registrul Comerţului mai deunăzi, că deh, acu am juma de maşină şi nu mai stau prea mult pe gînduri pînă mă arunc pe drumurile urbei latine. Mă, a mers ceva de speriat totul. Ca uns. Ba chiar un funcţionar zîmbitor a pus mîna pe-un telefon, a format cu degeţelul lui miraculos un număr de interior, s-a interesat temeinic şi mi-a zis exact, da' exact, ce e de făcut. La ghişeul Registratură generală, depuneţi o cerere de mînă, scrieţi în ea aşa şi aşa, semnaţi, depuneţi, veniţi îndărăt după documentul dorit cînd vi se comunică. Domnule, ai fi zis că zice mantre şi alte tantre, nu alta. Fix cum a zis, exact aşa s-a şi întîmplat. Registratură generală, cerere de mînă, termen de ridicare. Am plecat năucă, vă spun. M-am speriat rău. Mi se ridicase părul măciucă în cap, picioarele o luaseră înaintea corpului, uşa de la ieşire abia dacă mi-a putut ţine piept. În stradă, în timp ce-mi strîngeam haina la gît mai că mi-am făcut o cruce cu vîrful limbii, mai pe-ascuns cumva, ca să nu pară că-s vreo babă căzută pe sub colivă. Io de atunci mă tot gîndesc, nu că îmi şade în fire, dar îmi mai dau cîteodată ghes ideile, trebuie că e lucrătură ne la locul ei. Sigur vreun încornorat s-a vîrît în treburile interne ale şefilor ălora buni, că altminteri nu se strica bunătate de birocraţie taman la mine.

Lacrimile sînt mai mult decît un lichid sărat

2009-12-15T08:58:00.004+02:00

Secolul pe care îl traversăm acum pare inundat de emoţii. Dacă pe vremea cînd era bunica fată să fii cîntăreţ, bunăoară, era o ruşine, semn că om prea serios n-ajungi, acum un microfon care să-ţi trîmbiţeze emoţiile printr-un buchet de decibeli a luat locul mai sobrei furci cu care încărcai fînul, dar cu care îţi rezolvai şi problemele de natură socială.

Emoţiile sînt sentimente puternice pe care oamenii le simt şi exprimă – iubire, furie, ură, prietenie. Cam asta ar fi o definiţie simplistă a întregii palete de simţăminte cu care omenirea se luptă de cînd s-a tras din mai puţin complexa maimuţă. Desigur, de cum ne-a căzut blana, ne-am văzut nevoiţi să ne călcăm în picioare sentimentele şi să jupuim mamiferele-surate pentru a suporta frigul, dar asta e deja altă poveste. Studiul emoţiilor a devenit o parte importantă a sociologiei abia prin 1970. Şi a fost nevoie pentru asta de mişcarea feministă. Greii domeniului nu prea dădeau nici o ceapă degerată pe emoţii şi pe rolul lor în interacţiunea socială. Sentimentele şi datul ochilor peste cap sînt, de altfel, şi astăzi considerate apanajul femeii.

De fapt, simţim la fel, indiferent pe ce parte a globului ne-am afla şi chiar şi sexul căruia îi aparţinem e doar o chestiune de nuanţă din perspectiva sentimentelor. Dar, pînă la urmă, felul în care ne raportăm la momentele cruciale ale vieţii nu ţine nu numai de natura noastră, ci şi de cultura noastră. Cucerim, murim, ucidem, construim, dăm naştere mînaţi de aceleaşi porniri de mii de ani şi le transmitem mai departe aşa cum ne transmitem genele. Dar, desigur, sentimentele nu sînt înţelepte. Ori, cine ştie, poate tot încercînd să ne imunizăm, am devenit atît de complecşi, încît nu mai reuşim să discernem. Şi singurul sentiment care ne face să fim ceea ce sîntem rămîne nu iubirea, ci mila, acel grăunte de aur care conţine în sine tot ceea ce omul şi-a scrijelit în carnea speciei intuind, trăind şi învăţînd de-a lungul unor mii de ani.

Zîmbete pe 16 milimetri

2009-12-14T07:13:00.003+02:00

Mie oamenii cînd mă întîlnesc pe stradă nu îmi zîmbesc. Cam am o figură cruntă, recunosc. Dar am găsit soluţia să îi înveselesc pe cei din jur. Unii se opresc şi se uită lung, zîmbesc paşnic, înţelegător, ca atunci cînd vezi un pui de mîţă jucîndu-se cu un ghem de hîrtie în faţa unei curţi. Sau ca atunci cînd mezinul spune o prostioară care îi depăşeşte vîrsta. Sau ca atunci cînd alunecă Bran pe o coajă de banană. Alţii întorc capul, îşi dau coate, comentează pe sub mustaţă, micşorează pasul ca să se uite mai bine fără să pară penibili. Ba chiar unii, mai lipsiţi de inhibiţii, se opresc pur şi simplu şi cască ochii mari cercetînd alene şi curios.

Ce să mai, pe scurt, pentru a-mi înveseli conlocuitorii a fost suficient să învîrt cheia în contactul unui Smart, o buburuză aterizată pe imaşul automobilelor serioase, cu care m-am împrietenit deja la cataramă. Vă spun, size DOES matter. Dar se potriveşte şi zicala aia mai de pe la noi aşa: mică, mică, dar ridică.

Odă găştii de mătuşi

2009-12-10T06:42:00.003+02:00

Uite care e treaba. Mie îmi place să rîd. Tare. Iar la poantele mele rîd de mă prăpădesc. Şi, dacă m-am nimerit şi printre prieteni cu care am împărţit nu o dată o pîine, un pufuleţ, o brînză-mpuţită prăjită sau o bere, e cu atît mai bine. Pot să zic prostii cu ghiotura fără să-şi schimbe nimeni părerea despre mine. Nu mai departe de aseară, lîngă liota de mătuşi şi tineri domni care numărau post factum sticlele de vin, m-am hăhăit într-un mare fel. "Hă-hă-hă-ul" prezidenţial, vă spun, nici nu se poate înscrie în concurs. Dar să ştiţi că noi, mătuşile, sîntem ale naibilui tare. S-au spus tot felul de răutăcisme, care, culmea, au distrat pe toată lumea. E mişto să poţi lua în tărbacă pe toţi cei aflaţi la masă fără să iasă la sfîrşit şişurile din teacă, săbiile ninja de sub masă şi înjurăturile de mumă.

Ce voiam io să zic, că n-am reuşit, e că, dacă nu aveţi liota de mătuşi şi tineri domni scufundaţi în discuţii grele şi masculine cu care să vă hăhăiţi prosteşte, e momentul să începeţi să vă căutaţi propria gaşcă. De ce să îmbogăţim aiurea psihologii care nici măcar nu pot să rîdă în hohote cînd le spunem chestiile alea de ne gîdilă pe neuroni?

Mai dă-le pe pustii de politichii

2009-12-08T04:58:00.002+02:00

Mda, căci despre asta e vorba. M-am trezit la 4. Dimineaţa, cum ar veni. Şi am dat drumul la apa caldă să curgă. Pentru că, la ora asta, e rece. Pornesc cît de curînd într-o nouă aventură. Mă simt cam ca atunci cînd urma să plec în tabără şi nu mă lua neam somnul şi mă foiam într-un mare fel pînă cînd venea în sfîrşit vreun adult să îmi spună că gata, pot să mă dau jos din pat. Era mereu întuneric încă, mă împiedicam de ultimele lucruşoare de trebuiau vîrîte în rucsac, mîncam pîine unsă cu unt amestecat cu linguriţa pe felia de pîine cu miere şi ceai şi mamaie îşi dezlega rebusul matinal fumînd ca o drăcoaică şi sorbind din cafeaua salvată prompt de pe aragaz înainte să o ia la vale. Nu credeam să mai am emoţii. Am dat examene destule în viaţa mea. Mi-am imaginat că te vaccinezi de la un punct în colo. Aş.

Gata. Mă duc să verific apa şi să mă pornesc spre examen. Dacă poliţistul e cu tichia invers şi se uită urît la mine, promit să fiu cuminte şi să nu am io replici de-ala inteligente care au mereu ca efect chestii nasoale. Pentru mine, desigur.

Vă povestesc cît de curînd cum a decurs tărăşenia.

Moment de răscruce

2009-12-07T08:11:00.005+02:00

În viaţa mea. Nu a celorlaţi. Este pentru prima dată cînd mă gîndesc serios să emigrez din această ţară în care un fost comunist, acum autodeclarat de dreapta, îmi îngrădeşte dreptul la muncă. În care a numit un premier capabil să dea pe goarnă cinci ordonanţe neconstituţionale, după care a avut nesimţirea să le reia şi să le facă lege. În care acelaşi fost comunist a fost ministrul Transporturilor pe vremea cînd minerii aveau nevoie de suplimentarea garniturilor de tren pe care au şi primit-o. Şi în care viitorul nu mai arată în nici un fel pentru că avem un preşedinte care nu are guvern.

Nu îl susţin pe Geoană, deşi cu el am votat. Dar m-am săturat de golăneala de partid, de nesimţire şi incapacitatea de a ne comporta la vîrf în aşa fel că am ajuns să stăm cu pantalonii în vine pe unde ne ducem.

Am avut de ales între doi comunişti. Am ales.

Studiu de caz
Tînăr pensionar de 45 de ani, ieşit în rezervă forţat de împrejurările politice, fără implicaţii politice personale. Profesor titular, totodată, într-un liceu bucureştean. Legea lui Boc cel mic iese din tipar. Acum, o alegere: renunţă la dreptul cîştigat cinstit şi, mai presus de toate, legal, de a se bucura de pensia de militar (care nu vă imaginaţi că este covîrşitoare, ci doar puţin peste pragul stabilit pe baza salariului mediu al românului) sau de a munci în baza unui drept cîştigat, tot legal, pe viaţă, într-un liceu, ca titular.
În ce ţară din lumea asta mare dreptul la muncă este îngrădit atît de flagrant? În ce ţară din lume cetăţenii trebuie să aleagă între două drepturi? În ce ţară din lume cetăţenii nu au voie să muncească acolo unde consideră că le este locul, deşi sînt supracalificaţi să o facă? De ce trebuie un om de 45 de ani, cu un doctorat în domeniu, să aştepte cuminte pensia sau să muncească renunţând la ea, în condiţiile în care orice venit pe care îl cîştigă este impozitat la fel ca orice alt venit al oricărui cetăţean?

Şi, mai am o singură întrebare. Legea a intrat deja în vigoare. Ce se întîmplă cu postul de profesor rămas liber pînă la următorul examen de titularizare în urma căruia cineva să îl ocupe? Ce fac, între timp, elevii? Aşteaptă, desigur, o soluţie logică, dar ilegală.

Iubiri grădiniţiste

2009-12-01T14:34:00.003+02:00

Hai că dacă tot m-a pălit acu amocul cu copiii şi poveştile, să vă zic una de-a lu' fiu-miu ăla genialul, că altminteri nici că s-ar putea, că doară io l-am făcut şi cu ta-su. Dar mai ales io. Deci, Ştefan e nu numai extrem de frumos şi exagerat de deştept, dar e şi aşa, cum să vă explic, iubăreţ ceva de speriat. Într-atît, încît mi-a explicat plin de zăduf pe motiv că io mă pup cu ta-su şi cu el nu, că lasă, mami, că mă pup şi io la grădiniţă. Cu cine? Păi cu Iulia. Cu Iarina. Cu Iustina. Şi cu Manea.
Cu Manea?!?! Priviri furişe, aşa, ca între părinţi îmbătrîniţi în rele. Manea, grosu şi-arţăgosu? Mneaaaa, Manea Maria. Ninoooo, ninooo, salvarea era deja la colţul străzii. Ne revenim din spaimă. Şi adică, măi, Ştefane, cum vine treaba asta? Ete aşa, ne dăm coate şi ne ascundem sub masă ca să ne pupăm şi să nu ne vadă doamna. Păi, şi fetele nu se supără cînd te pupi cu alta? Nu. Nu. Că nu mă pup decît cu ele...

Dar să ştiţi că io una sînt liniştită. Dacă se pupă cu patru nu sînt cine ştie ce pericole. Mai nasol e cînd vine vîrsta aia cînd nu-ţi mai dă ghes inima să te pupi decît cu una. Părerea mea.

Cuminţenia unei generaţii

2009-12-01T07:17:00.006+02:00

“Într-o dimineaţă de mai, pe marginea fântânii arteziene se opri o pasăre nemaipomenit de frumoasă. Atât era de arătoasă, încât toate celelalte păsări care-şi cântau cântecele obişnuite au amuţit. O priveau şi nu le venea să creadă cât era de încântătoare. Penele ei de toate culorile străluceau atât de tare încât ai fi zis că o stea a poposit în grădina domnişoarei Firicel. [...]

Domnul Narcis se apropie şi el, în vârful lăbuţelor, foarte atent să n-o sperie. Se vedea că pasărea e obosită şi însetată. Domnul Narcis ştia că rudele sale mustăcioase au reputaţia de a vâna păsări mici şi de a le pune pe fugă chiar şi pe cele mari. Dar pasărea frumoasă nici nu băgă de seamă când motanul ajunse chiar lângă ea. [...]“

Sînt două fragmente dintr-o carte pentru copii (publicată la editura Aramis), pe care le-am găsit cu bucurie aici. Aş fi trecut peste ele, probabil, fără să mă obosesc prea tare să văd despre ce e vorba. Pentru că sînt mai mult decît sătulă de poveştile în care personajele sînt hidoase, nu au sens, fac lucruri bizare, împotriva firii lor de personaje. Dar mi-au atras atenţia două lucruri. În primul rînd, faptul că un blog ca al lui Petreanu s-a oprit niţel din drumul lui de zi cu zi, amar de zi, ca să se adape cu vorbe pentru copii. Şi, în al doilea rînd, pentru că numele de Ada Demirgian îmi aminteşte de vremurile cînd hălăduiam cartierele bucureştene cu o chitară spînzurată de umerii mei osoşi, vremuri în care am învăţat că există paşi pe care dacă îi faci, în ciuda greutăţii, îţi deschid porţi nebănuite. Pe Ada de atunci am mai văzut-o o singură dată. Era la fel de aşezată în sine şi de fără farafastîcuri. Iar dacă poveştile pe care le-a scris au măcar un dram din cuminţenia şi modestia ei netrucată, atunci copiii noştri merită o fărîmă din acest tărîm al vorbelor scrise.

Almanahe vs succesuri

2009-11-27T07:15:00.008+02:00

Aţi văzut cu toţii filmuleţul cu (un presupus) Băsescu lovind cu pumnul un copil în plină campanie electorală în 2004. Să presupunem că este vorba de un trucaj sinistru. Odată vărsate pe post, imaginile ne aruncă în gura lupului european şi internaţional. Dacă pînă mai ieri, România era ţara ţiganilor, de astăzi România va fi ţara în care preşedintele îşi mardeşte poporul. Indiferent dacă filmarea este una reală sau una "făcută", suferim cu toţii un mare deserviciu. În plus, cum este posibil ca preşedintele României să aibă vreo clipă de îndoială dacă s-a întîmplat au ba aşa ceva? Cum e posibil, vă întreb, să nu îţi aminteşti aşa ceva? Cum e posibil să răspunzi la o astfel de acuzaţie altfel decît "este imposibil să fi făcut eu aşa ceva, doar să îmi fi luat Dumnezeu minţile!"

Mi-ar plăcea să îl văd pe puştiul ce şi-a luat-o în cel mai prezidenţial mod peste 20 de ani devenind preşedinte şi amintindu-şi de acestă scenă ca de una de neimaginat într-o Românie care a depăşit 40 de ani de democraţie postrevoluţionară şi îşi permite să se indigneze de asemenea gesturi. Dar tare mi-e că puştiul va ajunge un adult convins că să-ţi iei o bucată în faţă de la unul mai sus pus, hai să zicem, de la un preşedinte, nu e chiar o mare scofală.

Bun, şi dacă tot am stabilit linia de la care nu văd ce se mai poate face cu Băsescu, mă întreb ce naiba fac cu ştampila aia de vot cînd m-oi aventura în cabină. Cred că iau cariocile lui fiu-miu la mine şi să te ţii natură moartă ce-o să-mi iasă!

Blestemul alegerilor fără candidaţi

2009-11-21T09:37:00.005+02:00

Departe de mine gîndul de a influenţa alegerea cuiva. De altfel, nici nu am trufia de a crede că aş putea. Dar, într-un fel, trebuie ca fiecare din noi să îşi formeze, după cum îl taie capul, o preferinţă. M-am săturat să îl aleg pe unul numai ca să nu iasă altul.

Am văzut aseară un Antonescu despre care nici nu aveam idee că există. Inteligent, cu replică, fără prea mari farafastîcuri în discurs şi gata sa atace. Uman, cînd a dat replica la ultima întrebare, pusă de moderator, o lămurie profundă cu sine însuşi mai mult decît cu naţiunea care mi-a arătat că un om care a trăit o dramă reală e capabil şi de introspecţie.

Nu prea face mare lucru un preşedinte într-o ţară. De fapt, cea mai mare şmecherie este că numeşte premierul. În rest, se presupune că trebuie să fie capabil să meargă cu fruntea sus şi să stea drept într-o conversaţie cu celelalte naţiuni fără să ne fie ruşine. Pînă ieri, aveam de gînd să îmi anulez votul pentru că mi se părea că nu are nici o şansă, iar ceilalţi doi îmi repugnă aproape organic. Din motive diferite, dar care nu mai au relevanţă.

Am privit în timpul discuţiilor oamenii care stăteau în spatele fiecăruia dintre candidaţi. Oamenii care se presupune că sînt cei cu care viitorul preşedinte va face ceva în această ţară.

La Geoană am zărit aceiaşi oameni despre care ştiu că singurul interes este să-şi mai tragă un comision.

La Băse, am văzut oameni ca Elena Băsescu, fătuca fără succesuri personale, care a primit de la tăticu', în loc de obişnuitul ponei pentru fetiţele cuminţi, un loc călduţ în Parlamentul European. Nu am zărit-o pe Nuţi, chestie care m-a pus pe gînduri mai mult decît dacă o vedeam.

La Antonescu l-am zărit, dincolo de oricine altcineva, pe un om pe care îl stimez pînă în vîrful unghiilor. Neagu Djuvara. Şi asta, cel puţin mie, îmi spune ceva.

Floarea cu care se face primăvară

2009-11-20T07:20:00.004+02:00

Mi-a venit pe mail scrisoarea de mai jos. Nu cunosc nici destinatarul, nici semnatarul. Dar e genul de misivă în care nu are importanţă nici cine o trimite, nici cine o primeşte. Important e doar conţinutul. Cînd ne plîngem că ne e greu, poate nu ar fi rău să ne amintim că există, aruncaţi la marginea cea mai neagră a societăţii, progeniturile noastre nedorite şi care nu au nici un drept să se plîngă. Nu spun că un ajutor minor îi poate scoate din marasm, dar poate, cine ştie, faptul că se simt ajutaţi le dă o lecţie de morală din care să ţină minte că adulţii nu se rezumă doar la cei care i-au abandonat.

Buna Danuta,

Draga mea, apelez la tine in cunostinta de cauza, poate ma poti ajuta in urmatoarea problema.

La Gaesti este un leagan de copii pana la 12 ani, unii cu dizabilitati. Sunt patronati de o fundatie Americana, dar momentan trec printr-o perioada foarte proasta, nu au mai primit ajutoare, sunt ai nimanui.

Copiii au de suferit, sunt dezbracati, nu au pe ce dormi, cu ce se inveli, sunt vai de capul lor.

Rugamintea mea ar fi, daca ai cunostinte care se incumeta sa stranga de prin casa ce le prisoseste (hainute copii pana la 12 ani, lenjerii pat, prosoape,sau tot ce ar putea sa foloseasca niste copii ), sa ii ajutam pe amaratii aia, ti-as ramane recunoscatoare.

Cine reuseste sa stranga cate ceva, le poate trimite direct la Gaesti printr-un curier sau pot merge eu sa le iau, cum doresc.

Multumesc mult, stiu ca pot conta pe tine.

Te pup,o zi frumoasa!

Georgi

Aş da zile şi nopţi de la mine

2009-11-18T08:34:00.010+02:00

Eu asta am tot făcut în ultimele două-trei decenii. În fine, am dat zile şi nopţi, cum ar veni, de la mine, pentru scris. Înşirat de cuvinte. Bricolat fraze. Tivuit idei. Cusut punctiform, sinusoidal, în linie continuă verbe. Nu pentru că mai cred că poţi schimba ceva, deşi încă nu m-am lecuit de tot nici de trufia asta, ci pentru că pur şi simplu scrisul devine la unii o a doua natură. În ceea ce mă priveşte, a mea e una extrem de pretenţioasă, violentă cînd nu e băgată în seamă, cu fiţe de don'şoară de pension cînd nu îi place sintaxa, scîrboasă la modul studiat cînd o strînge registrul stilistic, amabilă pentru cel mult două secunde şi doar la finalul unui pragraf cel puţin mulţumitor, bosumflată cînd ideea directoare nu se desfăşoară cu limpezime şi extrem de atentă cu propria persoană. Mai puţin cu a mea. E mai rău ca într-o căsnicie.

Iată şi motivul pentru care nu m-am putut abţine să mă bag şi io într-o ciorbă. E drept, reîncălzită în Bucureşti, după ce fusese lăsată pe aragaz de se cam acrise. Acum, cine ştie, poate că dreasă şi cu un ardei iute pe farfurioară care să-ţi dea lacrimile de plăcere cînd muşti din el, să dea rezultatele scontate: să-ţi dea senzaţia aia de saţietate, cînd te laşi pe spate mulţumit, sătul şi visînd la încă o porţie.

Doar un exerciţiu

2009-11-18T08:20:00.004+02:00

Nu am de gînd să votez cu nici unul dintre candidaţi. Îi anulez. Pac-pac cu ştampila pe toţi. Nu de alta, dar nu vreau să îmi dau palme singură după încă cinci ani. În adîncul sufletului sînt stîngistă, dar pot io să merg pe mîna unei păpuşi de cîrpă magistral trasă pe sfori de Iliescu? Pot io să mă duc să-l mai las un mandat pe Băsescu, acest volubil tiran gata să lovească mortal cu eleganţa unui mistreţ? (Apropo, ştiaţi că singurul animal din lume care nu poate privi în sus, spre cer, e porcul?) Restul nu se pun. Nu au şanse şi nici nu i-aş pune în fruntea ţării şi dacă ar avea.

Dar gîndindu-mă la partea de creaţie a campaniei, m-a lovit o idee pe care nu m-am putut abţine să nu o bricolez. Iată şi ce-a ieşit.

Io îţi dau un deget, tu-mi tai toată mîna

2009-11-04T10:14:00.004+02:00

Moderatorul e nenea ăla sau tantea aia, după caz, care stă frumos îmbrăcat la teve şi are grijă ca invitaţii să nu se încaiere, care îşi face temele înainte să intre în direct ca să dovedească abilităţi de luptător ninja pe tărîmul ideilor, care se asigură că are toată lumea momentul de glorie în care îşi zice părerea în faţa naţiunii, pe faţa căruia nu străbate nici o undă părtinitoare şi care, la sfîrşitul unei luni fructuoase de muncă primeşte un salariu peste medie pentru că a reuşit toate astea fără să transpire abundent pe sub stratul gros de fond de ten.

Uite şi dovada.

Io acum, în prostia mea, aştept ca individul să şi-o ia tare de tot în freză. Să încaseze o amendă colosală pe care să o ţie minte şi nepoţii, să fie scos pe bară măcar fo lună, să îi bată colegii obrazul indignaţi, să îi zgîrie localnicii maşina în parcare la mall, să şi-o fure cînd iese cu iubită-sa la un suc în centrul oraşului şi, în general, să păţească tot felul de coincidenţe de-alea nasoale. Nu din alte considerente, ci pentru că pur şi simplu, io una cred că nici măcar divinităţii nu-i plac proştii.

Family Moments

2009-11-03T13:51:00.005+02:00

Uite că tot am pus mîna pe ea!

Hai, măi, taaatii, e imposibil să nu aibă ăştia aici măcar o bombonică pe băţ!

Şi adică tu spui că lăcusta asta nu e periculoasă??

Măcar de-ar termina părinţii ăştia de vorbit să mă bage şi mine măcar niţel în seamă....

Ce mişto e să (nu) fi bărbat

2009-10-27T08:55:00.010+02:00

Umblă vorba pe mailuri că bărbaţii sînt nişte oameni pur şi simplu mai fericiţi. Vă las mai jos să citiţi. Dar, desigur, nu puteam să nu am o replică... Măcar aşa, de amorul exerciţiului şi al spiritului de tagmă.

PRO BĂRBAŢI

Numele tău de familie rămîne neschimbat.
Garajul este al tău pe de-a-ntregul.
Planurile de nuntă se rezolvă de la sine.
Ciocolata este doar o altă gustare.
Poţi să devii preşedinte.
Niciodată nu poţi să fii gravid.
Poţi purta un tricou alb într-un parc acvatic.
Poţi să NU porţi nici un tricou într-un parc acvatic.
Mecanicii de automobile îţi spun adevărul.
Lumea întreagă este toaleta ta. Niciodată nu trebuie să conduci pînă la o altă staţie de benzină ca să cauţi o toaletă deoarece aceasta în care eşti este prea scîrboasă.
Nu trebuie să te opreşti să te gîndeşti înspre ce parte trebuie să învîrţi o piuliţă sau un şurub.
Acelaşi loc de muncă, salariu mai mare.
Ridurile adaugă caracter.
Rochia de mireasă - $5000, închirierea unui frac - $100.
Oamenii nu se holbează niciodată la pieptul tău atunci cînd vorbeşti cu ei.
De la tine se aşteaptă practic să mai scapi ocazional cîte un "sunet" bine armonizat...
Pantofii noi nu taie, jenează sau mutilează piciorul.
O singură dispoziţie sufletească mereu.
Conversaţiile telefonice se termină în exact 30 de secunde.
Ştii tot felul de lucruri despre tancuri.
O vacanţă de cinci zile necesită o singură valiză.
Poţi să-ţi deschizi toate borcanele.
Eşti copleşit cu laude pentru cel mai mic act de gîndire.
Dacă cineva uită să te invite, el sau ea mai poate încă să rămînă prietenul tău.
Lenjeria intimă costă $8.95 trei perechi.
Trei perechi de pantofi sunt mai mult decît suficiente.
Nu ai aproape niciodată probleme cu cureluşa de pantof în public.
Nu eşti capabil să vezi cute pe hainele tale.
Totul de pe faţa ta rămîne în culoarea originală.
Aceaşi freză ţine ani de zile, poate chiar decade.
Trebuie să-ţi razi doar faţa şi gîtul.
Te poţi juca cu jucării toată viaţa.
Burta de obicei îţi ascunde şoldurile mari.
Un portofel şi o pereche de pantofi de o singură culoare pentru toate sezoanele.
Poţi purta pantaloni scurţi, indiferent de cum îţi arată picioarele.
Poţi să-ţi "faci" unghiile cu un briceag.
Ai libera alegere privitor la a-ţi lăsa mustaţă...
Poţi să faci cumpărăturile de Crăciun pentru 25 de rude în ziua de 24 decembrie în 25 de minute...

şi replica
PRO FEMEI

Nu te afectează nici cît negru sub unghie dacă pierde Steaua
Nu trebuie să te baţi cu golanii pe stradă, pentru că se găseşte întotdeauna un sinucigaş gata să îşi dovedească abilităţile de ninja
Îţi schimbi numele cînd te căsătoreşti, dar el trebuie să dovedească în fiecare zi în practică abilităţi clare de instalator, dulgher, zidar, zugrav, electrician
Nu e nevoie să ştii să schimbi un cauciuc pe ploaie torenţială, apare mereu un mecanic amator gata s-o facă pentru tine
Nu ai păr pe burtă, aşa că nu ţi se adună scame în buric
Nu cheleşti de cum ai trecut de 35 de ani
Poţi să-ţi trimiţi partenerul în miezul unei nopţi de decembrie după căpşuni pentru că TU eşti gravidă
Porţi fustă, dar şi pantaloni
Nu ai nevoie să te îmbeţi rangă ca să fii în stare să legi 2 fraze complexe care să nu fie despre bere, blonde sau fotbal
Chiar dacă nici nu tu înţelegi diferenţa dintre a face sex şi a face dragoste, îţi poţi teroriza toată viaţa partenerul cu asta
Poţi să naşti, chestie care te scuteşte de obsesia că eşti o ratată dacă pînă la 40 de ani nu ai ajuns director general sau şef de şantier
Mărimea nu contează, dar eşti singura care poate face nazuri pe tema asta
Nu treci pe roşu cu maşina dacă vezi o pereche de picioare lungi sau un decolteu generos
Te poţi descurca la fel de bine cu o secretară urîtă ca şi cu una căzută din playboy
Nu mori de inaniţie dacă îţi pleacă partenerul două săptămîni în delegaţie
Îţi poţi cumpăra haine de orice culoare fără să fii acuzată că eşti gay
Nu cazi răpusă ca de o boală mortală la primul semn că ai un amărît de guturai
Eşti întotdeauna cel mult autorul moral al unei crime, pentru că tu nu ştii să încarci o armă
Îţi poţi tapa partenerul de viaţă de bani fără jenă, ba chiar cu aerul că aşa trebuie
Îţi poţi lua în vacanţă oricâte valize fără să trebuiască să te gîndeşti cum le cari din maşină în hotel
Oamenii se holbează la pieptul tău în timp ce îţi vorbesc, aşa că poţi între timp să le scoţi şi limba fără să se prindă
Poţi folosi 90 la sută din şifonierele din casă fără să se nască discuţii despre echitate
Nu tu conduci lumea, deci nu e răspunderea ta
Eşti în stare să vorbeşti ore în şir după o partidă de amor
Habar nu ai şi nici nu te priveşte la ce foloseşte "prostamolul"
Nu rişti niciodată să faci pipi pe bombeuri
Nu eşti niciodată terorizată că ai putea să nu fi în stare să deschizi un sutien

Eu sînt primul bişniţar din România

2009-10-19T07:00:00.003+03:00

Peste România se aşternuse revoluţia. Iarna dăduse un răgaz înghesuielii din piaţa Universităţii şi, după şocul schimbării, reintraserăm cu toţii în ceea ce deocamdată bănuiam a fi normal.
Ion Ianoşi scosese o carte nouă, despre care auzisem că ar conţine o propoziţie anume, într-atât de simplă şi atât de armonioasă în sonoritatea ei, încât rîvneam la ea cu o sîrguinţă greu de egalat.
Carmen, prietena mea într-ale suferinţelor literare, coborî din treisutetreişpe cu taşca plină cu casete trase la a ţâşpea mână. Abia acum, când mă pot delecta cu claritatea mp3-ului am capacitatea reală de a aprecia la adevărata valoare foşnetul acela parazit care se suprapunea peste Mama, do you think they’ll drop the bomb...?, Mama, do you think they’ll like my song?... acoperind pe alocuri mesajul, vocalistul şi chitara solo. Destinaţia era clară. Librăria Eminescu fusese înfiinţată anume pentru noi, cele două liceene care furau cărţi de la biblioteca şcolii, după care îşi făceau procese de conştiinţă, deşi niciodată nu asistaserăm la vreun elev nenorocit pe viaţă pe motiv că din raft lipsea cartea de-o luaserăm noi mânate de un apetit nu atât spre furat, cât spre beletristică. Cartea lui Ianoşi era însă prea mult pentru ce ascundeau buzunarele noastre. Dăduserăm câte doi lei pe cartelele de metrou, cumpăraserăm pătrunse de istoria trăiată pe viu lumânări şi le aprinseserăm în pasaj la Universitate pentru eroii căzuţi în Relvoluţie. Aşa că, în buzunar, cei doi galbeni rămaşi trebuiau agitaţi bine ca să mai zornăie.
Casieriţa ne-a zâmbit, dar nu a ezitat nici o secundă înainte să ne dea lovitura de graţie. Am ieşit călcând ca prin vată peste treapta librăriei. De fapt, ce poate fi mai neplăcut decât să fii deprimat şi afară să te întâmpine mândrul soare, lucios ca un ban de nu-l ai. Pare că nici măcar mama natură nu-ţi pătrunde drama.
Ne-am ostoit oasele pe-o bordură şi ne-am pus pe scormonit după mărunţiş prin fundul rucsacului. În afară de un caiet cu toate versurile din The Wall copiate de mâna răbdurie a lui Carmen, mormanul de casete şi vreo două cărţi vechi, citite şi răscitite, nu mai era decât o napolitană cu înveliş auriu cu albastru, adusă de mama din Irak. La vremea aia să ai o napolitană pe care să nu scrie „Eugenia”, să fie trasă în ciocolată adevărată şi să fie vizibil din Străinezia era ca şi când te-ai duce astăzi la grădiniţă cu elicopterul. Ne-am ridicat semihotărâte, semiîmpinse de la spate de setea de cultură şi ne-am postat cu napolitana pe centrul trotuarului pândind muşteriii.
Am vândut-o primei femei cu copil de mână pe doi lei de ne lipseau să luăm cele două exemplare din Ianoşi ca să fugim acasă şi să căutăm propoziţia aia, anume, într-atât de simplă şi atât de armonioasă în sonoritatea ei: „Marea e mare”. Mare era însă şi grădina Domnului în perioada aia, numai dacă te gândeşti că puteai să vinzi o napolitană ca să-ţi iei o carte. Pe care, apoi, să o devorezi până la următorii zori de ziuă, când adormeai fără să îţi treacă nici o secundă prin gând că tocmai ai dat tonul unor ani lungi şi coloraţi de bişniţă în cel mai pur stil românesc postrevoluţionar.

Copilul nimănui

2009-09-25T07:08:00.006+03:00

În cît timp face înconjurul ţării un post trimis de fiecare tuturor celor pe care îi cunoaşte? Ajunge vreodată la destinaţie? E un mesaj care, dacă ar ajunge, ar aduce cu el un copil în carne şi oase înapoi la păpuşa lui de cîrpe.

Poveste cu ţevi, bormasini, administrator, poliţist bun, vecin violent, nevastă gureşă şi babă agitată

2009-09-23T17:24:00.005+03:00

E limpede, nu am parte de o casă. Casa mea nu e acasă, ca să parafrazez nenorocita aia de reclamă de m-a bîntuit un sezon teve întreg. Ştiţi, dacă îmi sînteţi fideli, că cele două camere din dotare sînt de fapt acum un morman de obiecte aduse din garaj (poveste la care încă aştept lămuriri pe cale oficială şi în formă scrisă de la primărie). Între timp, ca să fie treaba cît mai serioasă, m-am trezit şi cu administratorul la uşă că vrea să schimbe coloana de apă. Dat fiindcă apa s-a născut la parter, precum veşnicia la sat, la mine în baie acum sînt doi meşteri mari, calfe şi zidari care au produs un nor de praf greu, gălăgie cît pentru o bormaşină de-aia mare, profi şi un maldăr de moloz de sub care baia mea icneşte muribund. Dar, cum nimic în blocurile noastre dragi nu mişcă fără implicarea activă a cetăţenilor, pe motiv de spart pereţii la ora patru peme, un vecin amabil, secondat de soţia-i gureşă, au pus mîna pe telefon şi-au sunat la secţia de poliţie. Trebuie să dau aici cezarului ce-i al cezarului. Nici în caz de calamităţi naturale pe scară largă nu s-ar fi prezentat mai repede. Dar românul e încă şi mai dibaci. Pînă să intre în dispozitiv poliţistul scos dintre gogoşi, vecinul i-a tras fo două carabe administratorului, care s-a refugiat lîngă o scîndură pe care avea de gînd să o ia drept aliat în lupta pentru dreptate. Chestia s-a lăsat, desigur, cu subsemnaţi, cărţi de identitate şi declaraţii pe la domnul poliţist. Şi, ca şi cînd nu erau suficiente personajele precum administratorul, vecinul, odioasa soţie şi cei doi instalatori-dărîmători, a intrat pe uşa istoriei şi baba de la parter. E aceeaşi în toate blocurile. Eu sînt sigură, dar încă nu pot dovedi, că de fapt e o singură babă în toate blocurile din cartierele bucureştene. E ubicuă. Mereu prezentă. Gata să ia atitudine. Să te înveţe. Să îşi împărtăşească murătura cu tine. Cert e că baba, din toată povestea, avea o singură problemă. Cu mine. Mi-a explicat cu capul într-o parte aşa, adică nu că zic, dar vreau să spun, că îl cheamă şi ea pe fiu-su că ăla sigur rezolvă tot şi mă duce de mă cazează la mititica pentru că fac gălăgie la ore nepermise. După prima mea replică, s-a încheiat discuţia. S-a încheiat nu pentru că eu am ştiu să dau un răspuns răvăşitor, ci pentru că nu te pui cu bormaşina. E drept că am vizualizat cum îi dau un făcăleţ pe mijlocul cărării rărite de anii înţelepţi de-i poartă în creştet. M-am oprit cu filmuleţul cînd am atins cu vîrful făcăleţului cimentul. De acolo mi-era clar că dacă vreau să merg mai departe, e nevoie de bormaşină. Şi era ocupată cu pereţii mei din baie. Aţi zice, nu-i aşa, că de aici încolo, povestitorul se retrage. Dă o pildă şi încheie cucerindu-şi publicul cititor prin faptul că ştie unde să se oprească. Dar viaţa bate... atît filmul, cît şi cîmpii. Să fi trecut vreun minut jumate de la episodul cu baba, că mă trezesc cu vecinul. Uşor turtit sub povara declaraţiei de-o dăduse la poliţie după ce-l mardise pe domnul adminstrator, inimos cum îl ştiu, mi s-a înfipt în uşă. Făcea cercetări pe cont propriu ca să afle a cui e, donle, totuşi lucrarea asta. A mea sau a asociaţiei. L-am lămurit. Am vărsat şi o lacrimă sărată arătîndu-i în cel hal mi-a ajuns baia de pe urma schimbării coloanei, ne-am privit în ochi ca doi vechi şi buni prieteni şi ne-am despărţit fără cuvinte. Începuse din nou cîntecul bormaşinii.

Pink Floyd cîntă la o terasă din Bucureşti

2009-09-23T08:06:00.005+03:00

Da, sezaţional, dar nu asta e problema. Sezaţionalul abia aici îl găsiţi.

Nu ştiu dacă sînteţi măcar amatori de Pink Floyd sau Black Sabbath. Nu-i nimic dacă nu sînteţi, după ce-o să vedeţi videoclipul ăsta, o să vă reorganizaţi complet toată schema după care apreciaţi sau nu un gen de muzică.

Vanghelie face mai mult

2009-09-04T07:52:00.002+03:00

Exact. Nici măcar nu o să intru în amănunte. Vă zic doar atît: primarul sectorului cinci, da da, ăla cu almanahe, care este, s-a hotărît să facă o mamă de curăţenie de toamnă. Aşa, şi? Nu asta ne doream cu toţii? O mînă forte, un om care să îşi suflece mînecile şi să răstoarne o dată pentru totdeauna senzaţia de greaţă şi lehamite? Problema e că nu ştie cînd să se oprească. Mai exact unde. Posed una bucată garaj în sectorul 4, limitrof, ce-i drept, cu cinciul, şi acum 3 zile primesc de la domnul Vanghelie o somaţie prin care eram obligată ca în maximum 48 de ore să-mi dărîm garajul, dacă nu vreau s-o facă el. Stai să ne înţelegem, domnu primar, alo? Păi, domne, terminaşi treaba la tine în sector de trecuşi la a lui Piedone? Sau aveţi o înţelegere, aşa, ca între partide, să mai daţi o mînă de ajutor?

Între timp, aşteptînd eu să vedem dacă băieţii de la primărie au înţeles cum stă treaba cu graniţele sectorului lor pe care nu au reuşit să le delimiteze, dorm în casă cu şase cauciucuri de maşină, o bicicletă, două canistre, patru saci de haine de iarnă, o bormaşină, un generator de curent şi alte mici nimicuri. Deci, domnu primar de la sectorul cinci, nu vorbeşti mata cu domnu primar de la sectorul patru să vă hotărîţi care pe unde dărîmă să ştiu şi eu dacă duc îndărăt măcar cauciucurile? Şi dacă, totuşi, nu vă puteţi abţine să intraţi pe tarlaua vecină, nu îmi daţi şi mie autorizaţie să-mi fac balcon? Pun pariu că dacă veneam la cinci să cer hîrtie de balcon vă prindeaţi imediat că stăm în patru...

Fishy

2009-08-31T07:40:00.003+03:00

Am făcut ce-am făcut şi ne-am potcovit cu una bucată acvariu şi 11 peştişori la cererea mezinului familiei cu ocazia celor 6 anişori traşi pe răboj. Dacă iniţial mi-a venit să îmi iau cîmpii la ideea de a avea o chestie umblătoare şi inexpresivă, că nu degeaba se zice "ochi de peşte", după ce i-am văzut sloboziţi în acvariu mi-am schimbat radical părerea despre înotătoare.

Pe scurt, aseară am zăcut mai bine de juma de ceas pe-o rînă în faţa acvariului exclamînd mai rău ca fiu-miu chestii de-alea fără sens, de genul "ai văzu ce a făcut ăla?", "ia uite, ăsta e obsesiv, se tot duce prin spatele plantei şi pe urmă ţuşti în sus şi jos printre bule!", "ăia galbeni sînt cam golani... vezi?" şi tot aşa, din ce în ce mai lăţită. O singură chestie mi-a lipsit. Telecomanda. Au fost nişte faze care meritau derulate şi privite din nou.

Făcători de limbă

2009-08-24T09:53:00.004+03:00

Că plozii sunt o sursă de cuvinte neimaginabile pentru adulţi, am constatat cu toţii. Mai ales cei care au acasă o mostră care a depăşit doi-trei ani, cu alte cuvinte, care a devenit articulată. Ştefan e în plin avânt muncitoresc într-ale limbii noastre, de unde deduc că vîrsta între 5 şi 7 ani e cea mai fructuoasă. Păcat că nu ştiu să şi scrie destul de cursiv, că literatura mondială ar arăta astăzi cu totul altfel.

În decurs de două zile, progenitura a scos următoarele două invenţii din mîneca de la pijamaua lingvistică:

1. Silviu ple
2. Speriecioară

Ca adult sau dacă nu eşti vreo Nina Cassian cu limba ei şpargă, mie îmi pare destul de greu să mai îmbunătăţeşti fondul uzual de cuvinte. Aşa că, poate, zic - nu dau cu parul, că dacă am da din cînd în cînd în mintea copiilor, am fi niţeluş mai bogaţi.

Tomnatice

2009-08-22T08:31:00.002+03:00

Trecu solia cerului
                     pe coasă
lingînd din dîra dealului
                     lucioasă.
Atît de blînd crescuse Venus
                     şi frumoasă
peste acoperişul negru
                     de pe casă,
încît din toamna coborînd
                     duioasă
făcurăm galbene veşminte
                     de mătasă.

Dragă Elena Udrea, dă-te din calea legii

2009-08-20T07:02:00.004+03:00

Ştiţi teoriile alea conform cărora primarii diverselor orăşele, comune, sate sînt doar nişte provinciali amărîţi, nepregătiţi în ale fondurilor europene şi a căror unică perspectivă se încheie la primul cazan cu ţuică de prune?

Realitatea e că printre ei, se mai găseşte cîte unul de ştie legea, are şi oaresce proiecte de viitor civic, şi-a suflecat mînecile odată cu consătenii lui şi se trezeşte că legea se aplică după o formulă năucitoare.

Umblă pe net o scrisoare a reprezentanţilor oraşului Vişeu de sus care dovedeşte încă o dată cît de nepregătiţi sînt încă românii să dezlege misterele legislative a căror decodificare o cunosc doar mai-marii care privesc cu superioritatea dată de poziţia fotoliilor ministeriale spre muritorii de rînd din mai ponositele scaune cu trei picioare ale primăriilor.

Mai jos, există o scrisorică trimisă marei blonde, Elena Udrea, care mă îndoiesc că, după ce va fi citit, va lăsa niţel andrelele jos ca să judece la rece situaţia. Pînă ună-alta, nu ne rămîne decît să ne facem repejor valizele şi să mergem să vizităm Vişeu de Sus cît încă mai e destinaţie turistică.

Doamnei Ministru Elena Udrea,

In vederea atestarii orasului Viseu de Sus ca statiune turistica de interes local, Institutul National de Cercetare – Dezvoltare in Turism (INCDT – Bucuresti) verificand modul in care sunt indeplinite criteriile de atestare in conformitate cu H.G. nr. 852/2008, la cererea si pe banii primariei orasului, a intocmit si finalizat in aprilie 2009 „Studiul de fundamentare pentru atestarea orasului Viseu de Sus ca statiune turistica de interes local” .
Acest studiu a fost inaintat Ministerului Turismului, pentru a fi promovat si supus dezbaterii in sedinta de guvern.
Aflam cu indignare ca ministrul turismului a hotarat in ultimul moment retragerea hotararii privind atestarea orasului Viseu de Sus ca statiune turistica de interes local. Motivatia a fost ca ar urma sa se schimbe criteriile de declarare a zonelor si statiunilor turistice care vor fi cuprinse in viitoarea lege a turismului.
In acest context ne punem intrebarea fireasca – de ce o documentatie bine intocmita care a primit toate avizele pana a ajunge la ministerul care are ca principala sarcina sa promoveze si sa sprijine turismului si care indeplineste toate conditiile legale in vigoare in conformitate cu H.G. nr.852/2008 nu este suspusa aprobarii Guvernului pe motiv ca se asteapta o noua lege.
Noi stim ca hotararile se emit pe baza legilor in vigoare la data solicitarii si nu se asteapta sa apara altele. Asa este normal intr-un stat de drept. De altfel pentru orasul nostru singura alternativa de dezvoltare social-economica durabila a zonei, este dezvoltarea turismului. Acest dar natural specific al zonei nu este luat in considerare decat de interese obscure strict personale ale unor persoane care distrug natura. Oricum principalele noastre proiecte prezente si viitoare se indreapta spre dezvoltarea turistica a zonei.
In prezent se deruleaza proiectul „Dezvoltarea infrastructurii turistice „Poiana Novat” , proiect cuprins si aprobat prin H.G. nr.1424/noiembrie 2007 prin care se aproba programul multianual „Asistenta tehnica pentru sprijinirea autoritatilor publice locale”, finantate prin P O R 2007-2013, aflandu-ne la pozitia 123 din anexa hotararii care cuprinde Lista proiectelor de investitii propuse in cadrul Axei 5.2 P O R in cadrul Agentiei de dezvoltare regionala -NV.
Fata de cele de mai sus, in numele locuitorilor orasului Viseu de Sus, a Consiliului local, cerem ferm ca documentatia sa fie supusa spre aprobare Guvernului in conformitate cu legislatia in vigoare pentru a nu fi zadarnicite eforturile noastre depuse de-a lungul unei perioade lungi de timp.
Asteptam un raspuns urgent ca sa stim cum actionam in continuare pentru a nu fi opriti in singura noastra oportunitate de dezvoltare economica a orasului.

Săpunul care salvează căsniciile

2009-08-15T10:07:00.002+03:00

Da, exact, s-a inventat săpunul care salvează căsniciile: săpunul cu aromă de bere.

Nu vă aruncaţi să mă gratulaţi cu un respectuos „huo”. E numai vina voastră dacă nu vedeţi beneficiile. Să presupunem că un domn căsătorit îi dă telefon nevesti-si pe la un nouă seara şi îi zice: „Dragă, întîrzii, ies la o bere cu băieţii, vine şi şefu... Nu dragă, fără neveste, doar noi, băieţii...”

Sigur că berea cu băieţii e blondă, alcohol free şi înregistrată sub o marcă obscură de genul Mimi, Fifi, Pitzi, Mitzi...

Înainte de a porni spre casă, omul, pentru că el, de fapt, îşi iubeşte nevasta şi nici prin cap nu i-ar trece să o rănească, se poate dezbăra de mirosul firesc după o zi de muncă şi de... muncă folosind săpunul ce-i va conferi acea fină, dar atât de masculină, aromă de bere.

Acum serios, ce nevastă normală la cap şi-ar imagina că damful ăla de bodegă de ultimă speţă vine de la o aventură pe-nserat în care nu a fost implicat nici măcar un gram de hamei în stare lichidă? Şi-n fond, ce? Era mai bine să fi venit beat acasă?

Cine nu are un meteorolog să-şi cumpere

2009-08-15T09:17:00.008+03:00

Dacă am fi în anul 1769, într-un cătun francez, chiar astăzi s-ar naşte Napoleon Bonaparte, strateg care avea să fie numit pe plaiurile noastre Bunăparte, în minunata tradiţie dâmboviţeană de a mici mărimile şi de a ura numai de bine caprelor vecinilor.

240 de ani se fac, aşadar, azi de la naşterea unuia dintre cei mai mari militari ai lumii, care nu a pierdut nici un război, bătălie, cafteală, chelfăneală în faţa altor armate mai multe şi mai cornute.

Până aici, chapeau bas, cum ar zice tot francezul. I-au venit de hac însă condiţiile meteo.

După ce la Waterloo tunurile lui Bonaparte au dat semne clare că nu le convine umezeala şi nici mocirla formată din cauza ploilor cu bulbuci de cu o zi înainte, încercându-şi norocul încă o dată, în Rusia, de data aceasta, Napoleon s-a lăsat prins în capcana iernii ruseşti, câzând lamentabil cu tot cu trupe şi onoruri nu sub copitele cailor de stepă, ci sub sabia crivăţului.

Istoricii consemnează cu amabilitate acest pasaj şi oareşce respect nemeritat, dar eu sunt convinsă că lui Napoleon, de fapt, i-a venit de hac curentul format între uşile deschise ale unei Moscove pustiite la care probabil că a căscat gura a mirare cam îndelung pentru un strateg betegit în diverse lupte.

Nu sînt Ileana Cosînzeana

2009-08-11T09:30:00.006+03:00

De ce şi cum şi ce ascunde id-ul de pe net al fiecăruia dintre noi sînt întrebări la care, dacă răspunzi, poţi afla lucruri nebănuite despre purtătorul respectivului. Fie că indică umor, cinism, fie că e vorba de autoironie, fie că se crede cine ştie ce luptător stargate.

Io am id-ul de-l ştiţi. Vasilissa. Şi pentru că am prieteni rusofili care ştiu ei ce ştiu, unul din ei mi-a sărit în cap cu o delicată întrebare de genul "da' ce, mă, te crezi frumoasă?"

Ca să pricepeţi de unde o asemenea bănuială, ruşii au şi ei feţii lor frumoşi şi ilenele lor cosînzene. Doar că la ei, Ilenele sînt Vasilisse. Ei, bine, dragilor, pentru toţi cei care m-au bănuit de vreun narcisism întîrziat, ţin să menţionez acilea, mai jos, printr-un filmuleţ de geniu, că numele de mi-l port cu drag pe net precum o floare la butoniera şorţului de bucătărie internetică provine de la personajul feminin din desenul animat pe care merită să-l vedeţi. Nu mă puteam numi Nikodim, ca pe celălalt personaj, nu de alta, dar îmi place apartenenţa la sexul dat. Iar restul de personaje sînt din regnul animal cu care nu am mare lucru de împărţit.

Istorii personale, dar memorabile

2009-08-08T10:12:00.004+03:00

Erau vremuri cînd puteam să reţin manuale întregi, teoreme, leme, versuri, comentarii, vorbe de duh şi anul în care s-au născut eroii neamului. Între timp, am rămas doar cu amintirea copertei lu Gheba, formula e egal cu emce la pătrat şi anii în care omenirea a hotărît că e cazul să se încaiere en-gros. Între timp, căutînd io prin sertarele minţii mele care dă semne clare că răposează, am constatat că sunt un geniu, de fapt. Vreţi să ştiţi de ce? Încă ştiu pe de rost Cetatea Neamţului, aia a lui Coşbuc. Mă încurc doar la vreo două strofe de care a cărui existenţă uneori uit. V-o pun acilea s-o citiţi ca să înţelegeţi de unde amocul de m-a pălit cînd am avut asemenea revelaţie.

Sunt cu ceară picurate
Filele-n bucoavna mea,
Dar citesc, cum pot, în ea.
Spune-acolo de-o cetate
Care Neamţul se numea
Şi-au zidit-o, spune-n cronici,
Nemţi, germani sau teutonici.

E ruină azi de veacuri.
Unde-o fi? Vezi asta-i greu!
Cine credeţi că sunt eu
Ca să ştiu atâtea fleacuri!
Cui va şti, îi dau un leu.
Zici că afli-n cărţi de şcoală?
Aş! Rămâi cu mâna goală.

Deci, în ceasul dimineţii,
Când prânzesc acei ce au,
În cetate-aici erau,
Lângă comandantul pieţii,
Toţi străjerii şi-aşteptau,
Povestind şi-ntinşi pe iarbă,
Chisăliţa să le fiarbă.

Dar, pe când Guzgan răstoarnă
Mămăliga din ceaun,
Din clopotniţă Tăun
Sun-afurisit din goarnă.
Unu-i strigă: Eşti nebun!
Altul: Ce-ai tu dacă strigă?
I-o fi dor de mămăligă.

Dar se-ntorc spre zid plăieşii;
Văd pe şes un nor de oşti.
Măi Istrate, tu-i cunoşti:
Turcii sunt? Ba, parcă leşii,
Vin încoace. Păi, sunt proşti?
Bat şi ei cel drum, ca mânzul,
Să ne strice nouă prânzul.

Leşi erau. Sobiesky-vodă
Rătăci p-aici prin văi,
Căci pe-atunci era la modă
Vara, când plecau la băi,
Regii meşteri în bătăi
Să-şi ia drumul încotrova
Totdeauna prin Moldova.

Şi plecau fără merinde
Căci aşa era bonton
Să mănânce tot plocon,
Ce puteau ici-colo prinde.
Dar acest slăvit Ion
Îşi avu-n desagi slănina.
Şi-i pierdu, să-i bată vina!

Deci, cu oşti, vestitul rigă,
Cum umbla pe-aici flămând
Şi simţi, prin văi trecând,
Aburi calzi de mămăligă,
Ştiu şi eu ce-i dete-n gând,
Că-şi opri deodată pasul,
Tot trăgând în vânt cu nasul.

E vrun praznic în cetate.
Ştefan vodă... El mi-ar da!
Cred că nu, măria ta,
Că-i un drac şi jumătate,
Nu prea dă, că-i el aşa.
Mie, nu? Să-ncrunt sprânceana!
Eu ori el bătu Vieana?

Domn ca mine cât trăieşte
Nu-i deprins să-nghită-n sec.
Iar un general zevzec,
Răspunzând pe latineşte
Zise: Dobre ciolovec!
Şi-ntinzând sub zid armata,
Iată-l ciolovecul gata.

Şi bum-bum apoi cu tunul,
Fire-ar ei de râs, poleci!
Mai pe vine să te pleci,
Cârlănaş! Şi dă ceaunul
Mai departe, tu, Berheci,
Că ni-l sparg cu-mpuşcătura
Măi Spancioc, mai ţine-ţi gura.

Dar plăieşii din cetate
Răspundeau vârtos şi ei:
Comandantul Onofrei,
Cel cu pletele-ncurcate,
Şi cu straiu-ncins cu tei,
Dând adânc zăvorul porţii,
Se zbătea ca-n ceasul morţii.

Şi-au bătut o săptămână
Leşii-n zid; dar zidul, prost,
Sta pe loc, pe cum a fost.
Însuşi riga, într-o mână
C-un pistol, din adăpost,
Da pe Ştefan la toţi dracii
Şi-mpuşca la rând copacii.

Deci, văzând că nici nu-l lasă
Să se ducă-n treaba lui,
Şi nici pomeneală nu-i
De-a-l pofti la ei la masă,
Şi flămând vai, ce mai spui
O luă mai pe departe,
Pe genunchi scriind o carte.

Hai şi descuieţi odată!
Şi tovarăşi să vă fim.
Mândru cântec ce mai ştim,
Marş francez, fără de plată.
Nu vi-e milă că pierim?
Poate-o ploaie să ne-apuce...
Nu ştim drumul, că ne-am duce.

După ce-au citit pitacul,
Onofrei ieşi pe zid:
Măi, poleci, eu vă deschid,
Dar să nu vă puie dracul
Să minţiţi, că vă ucid!
Iar de marşuri mi-e cam scârbă,
Trageţi-mi mai bine-o sârbă!

Iată poarta se descuie.
Leşii,-n vale, pe sub plopi,
Se crucesc, se cred miopi
Ce văd ei? Din cetăţuie
Doi cu doi, vro zece şchiopi,
Onofrei ridică tonul:
Un doi, un! Şi staţi, plutonul!

Cu sprâncenele-ncruntate
Strigă rex: Sto pojo boi?
Cine dracul sunteţi voi?
Noi? Plăieşii din cetate.
Zece-am fost, pieriră doi.
Rex făcu o mutră lungă,
De credeai că vrea să-mpungă.

Pentru voi a fost gâlceava?
Dar boierii? Ce gândeşti!
Noi să ştim? Prin Tirchileşti.
Domnul unde-i? E-n Suceava.
Dar poporul? La Plăieşti.
Drace, asta-i de poveste!
N-aţi ascuns prin turn neveste?

Noi? Da ce, ni-e mintea slabă?
Noi suntem creştini curaţi:
Aştia nu sunt însuraţi,
Eu de zece ani n-am babă,
Voi după femei umblaţi?
Zbârlea are-n Huşi, săracul,
Dar urâtă, goală-dracul!
Dar comori ascunse-n oală
Şi-ngropate! Oale, spui?
Le-am lăsat să facă pui.

Una-i ştirbă, şi-alta goală;
Nici o pricopseală nu-i!
De le vrei plocon ori pradă
Ia fugi, Zbârleo, şi le adă!

Rex atunci: Vă tai grămadă!
Dar a stat cu mâna-n sus
Căci aminte şi-a adus
Că-i e teaca fără spadă:
În Liow zălog şi-a pus
Spada cea cu steme duble
Pentru-un pol şi două ruble!

Dând din mâini ca cel ce-alungă
Gânduri rele: Eu sunt bun.
Apropo, ce-am vrut să spun?
Onofrei, te văd cu pungă,
Dă-mi o mână de tutun.
N-am fumat de-o săptămână,
Pune-l ici, te rog, în mână.

Şi-aprinzând chibritu-n pripă,
Mulţumit privea la fum.
Onofrei, să-mi spui acum,
Şi-apăsa cu unghia-n pipă,
Cum mi-ai stat tu mie-n drum?
Nu ştiai tu de-a mea faimă
Ca să stai năuc de spaimă?

Dar glumesc aşa! mă iartă,
Eşti erou, s-a hotărât,
Deşi porţi pe după gât
Traistă... hai, şi nu-i deşeartă?
O văzui numaidecât
Ai într-însa plumbi, de toate.
Brânză, caş şi pâine poate?

Brânză nu, dar am pogace
Ş-usturoi, măria-ta.
Usturoi! Şi-l poţi mânca?
Dar la urmă, cui i place...
Mon Dieu! Nu te supăra:
Tot făcurăm noi doi pacea:
Ia să văd, cum e pogacea?

Şi apucând cu mâini grăbite,
Rupt de foame ca un lup,
Rupe rex, cu toţii rup,
Onofrei al meu, iubite,
Vin la neica să te pup!
Şi-l pupa viteazul rigă
Şi-ndopa la mămăligă.

Ce-a mai fost puţin ne pasă.
Au plecat polonii-n sus,
Iar plăieşii-n jos s-au dus
La Neculcea drept acasă,
Iar acesta-n cărţi i-a pus.
Şi din Dorna până-n Tulcea,
Toţi citesc ce-a scris Neculcea.

Extremofilia salvează România

2009-08-08T09:36:00.009+03:00

Sigur că aţi sărit imediat cu gîndul la cine ştie ce perversiune carpato-danubiano-pontică. Mergeţi vreo cinci minute la colţ şi, după, treceţi îndărăt la cititul textului de mai jos. Dacă sînteţi români adevăraţi, o să vă fure peisajul. Motiv pentru care regret îndărătnic că cititorii mei nu sînt nemţi.

Dacă aţi revenit totuşi, deşi nu sînteţi nemţi, germani sau teutonici (vorba poetului), e momentul să mă remarc cu cîteva cunoştinţe de biologie. Zic "cîteva" că numai atîtea sînt cu totul.

În fine, dacă aveţi prieteni d'ăia de fac bangii-geamping, se dau prin trenuleţul groazei sau găsesc încîntător să aibă de-a face cu angajatele de la impozite şi taxe, adică, mai pe româneşte, cu indivijii în căutare de adrenalină, şi nu îi înţelegeţi, să ştiţi că vă chiorîţi degeaba la Freud. Habar n-are, el încă nu şi-a rezolvat nici probeleme cu maică-sa. Răspunsul e unul şi extrem de simplu: toţi ăştia fac parte din categoria extremofilelor.

Un grup de cercetători britanici, cred, dacă nu, nu contează, oricum or să studieze şi asta la un moment dat, spun că există specii chiar sub nasul nostru care, în loc să se trecoare prin viaţă cum ar fi normal, să joace icşizero pe net în aşteptarea zilei de salariu sau să îşi facă un scop în viaţă din a vedea cea a mai făcut Elodia după ce a murit, găsesc mult mai plăcut să îşi pălească specia benevol cu tot soiul de probleme de supravieţuire. Masochismul este susţinut, în acest caz, de condiţiile de mediu în care extremofilele preferă, bunăoară, să locuiască: ape hipersărate, izvoare fierbinţi sau pur şi simplu lacuri acide.

Dacă vi se pare prea abstractă lumea amibelor care fac scubadaiving la peste 100 de grade Celsius sau cea a nevertebratelor care au dat duşurile scoţiene pe-o baie acidă, puteţi încerca să pătrundeţi în tainele ştiinţei evoluţiei deschizînd geamul spre oricare stradă din România. Hai, niţică detaşare n-a omorît pe nimeni... Este că seamănă al dracu de tare?

Nistorescu s-a achitat de sarcini

2009-08-06T07:44:00.007+03:00

Cotidianul, mai exact Nistorescu, s-a achitat de promisiunea de a aduce adăugiri la cazul Romoşan. Acum avem tot ce ne trebuie să tragem concluziile: dosarul CNSAS, declaraţiile celui în cauză, declaraţia unuia dintre cei pe care Romoşan i-a ciripit, povestea fugii peste graniţă, şi chiar şi declaraţia ofiţerului de la Securitate care s-a ocupat de Romoşan.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar după părerea mea asta e cu adevărat o formulă de a face presă, cu alte cuvinte de a lăsa lucrurile să vorbească de la sine prin goarna tuturor celor implicaţi. Acum ştim că Romoşan a semnat declaraţii, dar ştim şi de ce, şi care erau circumstanţele şi cît de grav au fost afectaţi cei vizaţi în dările de seamă.

Sigur că în acest fel nu mai există zvîcul bombastic al unui subiect tranşat pe masa de măcelărie pentru care fineţea gestului aferent tăieturii chirurgicale în secţiunea lucrurilor pare-se că devine inutilă şi chiar păguboasă. Pentru că e mai puţin interesant să relativizezi decît să pui cruce unei poveşti.

Cazul ăsta este interesant, pentru mine, dintr-o singură pricină. Cei de azi şi de ieri şi, mai ales cei doar de azi, au ocazia de a înţelege şi postura de victimă a celor care ajungeau călăi. Cu sau fără voie.

Mici adevăruri cu Nistorescu, Romoşan şi tristeţea epocii

2009-08-05T10:23:00.016+03:00

Securiştii erau recunoscuţi pentru fina lucratură pe care o construiau în demolarea psihică a celor pe care li se punea cu zăduf. Una dintre tehnici era să transforme în călău pe unul din prietenii împricinaţilor. Iar în povestea cu Nistorescu şi Romoşan, lucrurile, nu ştiu de ce, dar seamănă dubios de tare ca stil de a acţiona. Cu alte cuvinte, pare, spun că pare, deci nu am dovezi, că juna ziaristă de la Cotidianul care a scris un articol în care Romoşan e dovedit pe baza unui dosar de la CNSAS că a fost turnător, a făcut-o la ordinul şi cu ajutorul caţavencilor care au pusă pata pe Nistorescu nu de azi de ieri. Nistorescu a scos articolul de pe online la numai o oră după ce apăruse atrăgîndu-şi oprobriul public care a început să strige prin colţurile internetului că asta e cenzură şi că prietenia lui Nistorescu cu Romoşan nu îi dă dreptul să oprească adevărul să iasă la lumină. Ca şef pe un ziar, ai dreptul să opreşti ce articol pofteşti, desigur, dar în acest caz parcă lucrurile nu sunt tocmai cuşer. Dar, cum ştim, problema e mult mai nuanţată decît atît, ca de obicei. Mă pun o secundă în locul lui Nistorescu, deşi nu şi-ar dori nimeni asemenea tevatură. Eu ce aş face dacă un prieten bun ar fi defăimat în ziarul pe care tocmai mi-am suflecat mînecile să îl conduc? Probabil că aş ezita. În plus, Nistorescu s-a acoperit niţel spunînd că lucrurile, chiar dacă bine scrise şi conform unor norme jurnalistice deontologice, nu erau tocmai complete, urmînd să se facă adăugiri şi modificări pentru ca adevărul să fie nu numai adevărat, ci şi total.

Există cîteva variante în care să priveşti povestea, fără ca acestea să se excludă neapărat:
1. Romoşan e mîna cu care este decapitat Nistorescu la ucazul caţavencilor.
2. O jurnalistă fără partipriuri a găsit un subiect de presă, l-a studiat, scris şi publicat, pentru ca apoi să îi fie cenzurat în cel mai securist mod.
3. Romoşan a fost turnător şi atît.
4. Romoşan a ales să fie turnător de tipul găinarului inofensiv pentru că voia să fugă din ţară după soţia deja plecată în Franţa / care avea de gînd să plece la un moment însorit din viaţă şi să rămînă peste hotare.
5. Romoşan a fugit din ţară pentru că îl apăsa conştiinţa de a fi devenit turnător.
6. Toată povestea este de fapt o relansare cinică a ziarului Cotidianul aflat în comă de o vreme pe spinarea unui oarecare Romoşan, în cazul acesta carne de tun pentru prietenul lui, Nistorescu.
7. După fuga lui Romoşan în străinătate, securiştii au inventat un dosar ca să nu cadă de proşti.

Sigur că se poate nuanţa la nesfîrşit.

E greu să-l crezi fără să ai oareşce dubii pe Nistorescu, dar nici nu poţi arunca încă piatra. Pe de altă parte nici Romoşan nu s-a putut ţine şi, în înregistrările discuţiei dintre acuzatul de turnătorii şi jurnalistă, dă oarecum cu mucii în fasole ameninţînd că o scoate din breaslă şi negînd că ar fi fost colaborator. Chestiune infirmată de dosarul scos pe tarabă, dar oarecum atenuată de fuga din ţară a tînărului pe atunci Romoşan şi revenirea ulterioară a lui în patrie, deşi Franţa îi oferea o viaţă îndestulătoare. Pe de încă o altă parte, nici jurnalista nu pare tocmai echidistantă în conversaţie, iar infatuarea specifică atît vîrstei nu tocmai înaintate a domnişoarei, cît şi tagmei ziariştilor susţinuţi de ce ştiu eu ce spate lat, de cele mai multe ori, te face să te gîndeşti de două ori pînă unde se întinde adevărul.

Adevărul e că nu vom şti, de fapt, niciodată adevărul. Nici dacă şi nici cine a fost turnător. Nici ce a turnat, nici pe cine. Vor tot apărea dosare cu care nimeni nu mai are acum ce face ale unor oameni care nu deţin funcţii în stat, nu mai au cui şi ce turna şi despre care şi dacă ştim, şi dacă nu ştim, totuna ne e.

Cît priveşte motivele pentru care unii alegeau să colaboreze cu securitatea le pot înţelege numai cei care se ştiu cu musca pe căciulă. Iar cei care nu au fost prinşi în menghina comunistă nici măcar nu bănuiesc cît de complicate erau căile partidului care, atunci cînd dorea, avea suficientă îndemînare încît să încuie pe viaţă uşile conştiinţei.

În toată această poveste fără final, în mine se naşte o frustrare: de ce vorbim atît de mult despre posibil turnători şi turnători dovediţi şi nimeni nu găseşte interesant să îi scoată din cuferele de zestre pe adevăraţii martiri ai comunismului? Mai ştie cineva ceva de ei? De oamenii ăia care au făcut ani grei de puşcărie în numele libertăţii de expresie pentru care noi acum nu mai murim, dar spre care nici drept nu mai călcăm?

Bonnie Tyler - 58 de ani de ceaiuri dansante

2009-07-22T08:02:00.005+03:00

Nu am idee ce medie de vârstă au cititorii mei fideli şi nici dacă Bonnie Tyler le spune ceva. Mie îmi aminteşte de vremea cînd muzica "de-afară" era similară cu o întîlnire cu marţienii sau cu ideea de apă caldă la discreţie. Ascultam pe cînd ne rugam la reşou să facă destulă căldură ca să ne dăm jos pulovăraşele şi şosetele flauşate ca să ne vîrîm în patul încălzit de mamaie cu phoenul.

Nu mai am vinilul care sărea la refrenul lui It's a Heartache, dar nu aş ezita să mai pun piesa dacă aş da de ea pe un cd.

Bonnie Tyler nu numai că încă mai cîntă, da, tot cu vocea aia de ferăstrău, dar încă se ţine de ceaiuri dansante de se culcă abia dimineaţa. În zori, cu gîtlejul îmbîcsit cel mai probabil nu cu ceai de sunătoare, îşi promite încă să o lase mai moale cu pierdutul nopţilor.

Are 58 ani. Vîrsta mamelor noastre.

Dacă vă e dor, iaca OTVul făcu o reintrare a donşoarei în peisajul autohton.

De ce dorm parlamentarii

2009-07-19T10:32:00.007+03:00

Imaginile alea cu parlamentarii români răsturnaţi pe-o rînă prin scaunele de unde conduc lumea noastră mică, dar tumultoasă, fac de-acum parte din folclorul vremurilor noastre.

Deştul vîrît pînă după prima falangă în nările păroase, somnul dulce susţinut financiar de omul muncii şi clipitul alternativ de prea mult spleen sînt pe cît de supărătoare, pe atît de fireşti.

De fapt nu e vina lor. Nici măcar a noastră nu e. Doar doi oameni sunt vinovaţi de situaţie: tîmplarul şi tapiţerul care au avut proasta idee de a face fotolii comode, molcuţe, care să susţină plenar dinapoiurile rotofee şi coloanele vertebrale spondiloide.

Cum să nu dormi, stimaţi concetăţeni? Cum să te grăbeşti să ieşi din şedinţă? Cum să te mîne porniri spre acţiune? E ca şi cînd părinţii ţi-ar întinde un hamac între doi meri după care ţi-ar spune că se aşteptau ca tu, de fapt, să fi făcut curăţenie în toată curtea, să fi scos merele din coajă şi să fi pus şi de-o peltea pînă la căderea serii.

Dacă-i alb, e mai bun

2009-07-16T10:44:00.008+03:00

Da, este cel mai rasist lucru pe care l-am scris vreodată. Dar îmi este greu spre imposibil să îmi opresc lacrima din colţul ochiului cînd vine vorba de albul lăptos al neînţelesului macintosh. Curat lacrimă ca soft, cu o mentalitate de pictor mic-burghez care îşi aşează pensulele şi uleiurile împrejur ca să le aibă la îndemînă cînd o intra muza prin ferestrele ascunse unele sub altele, macintoshul e una din iubirile mele pătimaşe. Recunosc. Singura problemă e că nu se lasă cumpărat cu una cu două, nu îl poţi aburi cu mărunţiş şi odată pipăit se naşte în tine sectantul. Pentru că, de fapt, despre asta e vorba. Purtătorii de macuri închid uşa cu zgomot în urma lor şi nici un pisi nu le mai face cu ochiul. În fine, sunt totuşi oameni care reuşesc să se dea un pas îndărăt, ca să zărească tabloul fără tuşa pensulei în relief. Şi care într-un avînt raţional reuşesc să priceapă ce zace în maţele carcasei. Şi care, ca o încununare a loviturii sub centura lui Gates, oferă şi oaresce sclipiri de iluminare pentru cei care au vise erotice cu macul, dar care, ca în orice iubire, nu înţeleg nimic. Găsiţi-l aici pe lămpaşul autohton al sectei macintoiştilor şi închinaţi-i orice întrebare. Mama Mac'Omida de-aia e acolo, ca să răspundă...

Dă linkul ăsta mai departe la cel puţin şapte prieteni şi ceva extraordinar ţi se va întîmpla. Dacă nu trimiţi, pisiul tău va muri în chinuri groaznice. Moment perfect să îţi iei un Mac...

Cînd paznicul nu-i acasă, joacă deţinutul pe masă

2009-07-15T12:36:00.004+03:00

La asta se rezumă de fapt ideea excepţională pe care mai-marii noştri au aplicat-o acu cîţiva ani cînd au hotărît ca Direcţia Generală a Penitenciarelor să fie demilitarizată. Am înţeles, mai puţini bani de pensii, mai puţine pretenţii, mai puţine obligaţii ale statului faţă de angajaţii ăia. Dar există o problemă: civilia îţi dă dreptul la grevă. Iar dacă ai dreptul să faci grevă, poţi sista, cum ar veni, producţia. În cazul nostru păzitul la porţile negrelor cetăţi în care stau ăia răii, de-au violat bunica, au spart capetele uncheşilor cu topoare, au furat pufuleţi de la băcănie, au rupt gîturile găinilor care treceau cu viteză neregulamentară pe sub roţile bemveurilor sau care, nu-i aşa, au devalizat cooperativa din sat. Deci ăi mai răi, cum ziceam. Pe ăia cine-i ţine dincolo de societate cînd paznicul îşi pune poalele în cap de iese în stradă mînat de foame?

Cîntarea de seară

2009-07-07T11:24:00.004+03:00

Ieri nu am călcat mormanul de rufe. Nici nu am dat cu aspiratorul şi nici măcar nu am strîns cărţile răşchirate pe podea. Am moşmondit însă timp de 5 ore la un softuleţ găsit pe net în care tu cînţi şi el te ajută să fii penibil pînă la capăt, propunîndu-ţi variante de acompaniament. Dă şi rateuri pe ici pe colo, mai trebuie să îi schimbi cîte un acord cînd o ia razna, dar una peste alta, recunosc cinstit, m-am distrat pe cinste.

Dacă vreţi să vedeţi minunăţiile compuse: aici, aici şi... aici. A, şi aici, şi aici.

La ce (nu) e bună nostalgia

2009-06-30T09:35:00.006+03:00

I visited the HIV section. No pictures were allowed. But that loving healthy mother asked me to take a picture, in case I have any chance to show it abroad. Children were infected by blood transfusions during birth. Poor girl died 2 days later - Colentina

Am primit de la o prietenă un link care m-a stîrnit mai greu la scris. Mai greu, pentru că de fapt creierul refuză uneori să creadă lucruri pe care le-a trăit (mai ales) atunci cînd lucrurile alea cad ca pietroaiele la stomac.

Andrei Pandele a scos acum vreun an-doi un album cu fotografii la editura Compania pe care le-a făcut de-a lungul anilor comunişti la noi. Interesant este că privirea lui lungită cu dispozitivul peste veacuri pare să vină dintr-o lume de-afară şi dinăuntru de-o potrivă. E ca şi cînd Pandele ştia şi cum e dincolo. Dincolo de nişte graniţele peste care nu puteam trece, nici pe jos, nici cu mintea.

* Aveţi răbdare cu fotografiile... Se încarcă mai greu, dar se încarcă dacă te duci cu cursorul de două ori pe ele. Merită efortul. Şi pentru cei care îşi amintesc, şi pentru cei care doar au auzit despre comunismul cu chip semi-uman.

Mami, te-aş vinde pe-un argint ?

2009-06-26T12:38:00.004+03:00

În esenţă la titlu se reduce tema postului de azi. Ca părinte, nu ştiu uneori încotro să o apuc. Învăţ din mers. Înţeleg cît pot.

De fapt, întrebarea e cît poate un copil de aproape şase ani să abstractizeze şi să discearnă răul de bine şi ce e aia de fapt rău şi bine. Întrebări la care omenirea a găsit răspunsuri trunchiate şi cu limitări culturale.

Încercînd să îi explic copilului că a poseda lucruri nu înseamnă mai nimic comparativ cu abstracta şi diluata fericire de a fi sănătos, la minte şi la trup, de a-i avea alături pe cei care te iubesc şi pe care îi iubeşti şi tu şi de a nu crăpa la propiu de foame, am ajuns la un impas greu de trecut, redus la "Mami, nu pot să aleg. Eu vreau şi bănuţul, şi pe tine". Nu eu îi impusesem alegerea, dar limitată la capacitatea lui de înţelegere, probabil că asta era singura variantă în care el a putut decodifica spusele mele. "Nu pot"-ul ăla a fost atît de greu pentru el, pe cît a fost pentru mine. Dar din motive diferite.

Eu am învăţat o lecţie din discuţia de aseară. Nici un obiect nu e doar un obiect. Aşa cum nici un om nu e doar un om.

Iar Ştefan a înţeles că la un moment dat în viaţă, omul trebuie să facă alegeri, pe care el, deocamdată, nu le poate face.

Cum să devii un Nimeni cu literă mare

2009-06-18T07:31:00.007+03:00

Am un prieten. Care mi-a zis o dată băgînd bărbia la înaintare (e un fel al lui de a sublinia că vorbeşte pe bune) "Lasă prostiile şi scrie-ţi Cartea!". Eu nu am făcut-o. Dar a făcut-o el. Şi, cu toată invidia de care pot da dovadă, mă bucur sincer. Mai am niţel şi o consider o reuşită personală. El este omul de la care am învăţat ce e aia un şapou. Cum să scrii cînd eşti leşinat şi fără nici cea mai vagă idee despre ce, de ce, de unde, pentru cine să scrii. Cum să nu-ţi pui în cap redactorul-şef. Cum să îţi foloseşti ambele mîini pe tastatură din poziţia răsturat în scaunul ergonomic pînă la ieşirea picioarelor pe partea ailaltă a biroului. Cum să rezişti. Şi demnitatea celui care nu pleacă.

El zice despre sine că e un Nimeni. O fi, dar cu literă mare. Şi să nu-l credeţi. Pur şi simplu e o lucrătură de artizan. Ca tot ce face. Are mereu în buzunarul de la salopeta de salahor într-ale verbului o dăltiţă minusculă cu care sapă la temelii. Turnul din Pissa el l-a adus în halul în care îl cunoaştem.

Ah, şi titlul e roz. Mare. Pe o copertă albă. Ai dracu copertari cu codurile lor de culori! Singura explicaţie ar putea fi dacă rozul, în afară de conotaţia aia clasică de "fără griji", ar mai însemna şi "doză babană de autoironie, ironie, analiză şi durere în spate pe alocuri".

Nu cumpăraţi cartea dacă staţi prost la capitolul umor.
Nu cumpăraţi cartea dacă nu vă interesează breasla jurnalistului de tranziţie care a pierdut un deceniu din viaţă în cutele mochetelor de prin redacţii.
Nu cumpăraţi cartea dacă credeţi că brand-urile personale sau impersonale sînt bullshittinguri care nu vă privesc.
Nu cumpăraţi cartea dacă preferaţi să fiţi exclusiv consumator de mass-media. Odată ce intraţi în file, o să aflaţi lucrurile alea care produc micile cutremure de pe pagina întîi şi dacă mîna care dă o burtieră la teve e aceeaşi cu care este scărpinat dinapoiul.
Nu cumpăraţi cartea daca nu vă plac poveştile care, deşi nu sînt scrise la persoana întîi, duc la povestea unui om. Care se declară un Nimeni. Dar al cărui rînjet satisfăcut se întrezăreşte exact în doza aia de magenta temperată-n roz.

Sînt un geniu. Dar nu de-aia sînt nebună

2009-06-17T09:49:00.005+03:00

Da, ştiu... Sînt un geniu. Sînt un geniu. Şi scriu, şi scriu degeaba. Mă omor cu firea pentru iarba verde de acasă. Acasă ăsta pentru mine e Bucureştiul. Regret, n-am ceva mai exotic. Dar chiar şi-aşa.

Asist şi intervin în discuţii de genul "dă-i, bă dracu de nenorociţi". Dar, nu fac, de fapt, nimic.
De fapt, fac. Mă umplu de bube. Mă scarpin o vreme şi-mi trece. După care iar mă ia. Practic n-am timp nici să mor. Dar mă omoară alţii. Cu prostia, nesimţirea şi inconştienţa. Toate se traduc până la urmă în neputinţă. A mea, desigur.

Motive:
Nu am unde evada din spaţiul betonat. Aflu că o să fie şi mai puţin ăla verde, pentru că s-a inventat retrocedarea.

Nu am aer, pentru că s-a invetat mersul. Cu maşina.

Nu am unde îmi trimite copilul la şcoală, pentru că s-a inventat reformarea sistemului de învăţămînt. Din trimestru în trimestru.

Nu am de unde cumpăra un litru de lapte, pentru că s-a inventat vaca. Apoi s-a măcelărit producătorul.

Nu am ce citi cînd merg năucă pe stradă, pentru că s-a inventat scrisul. Fără cratimă şi puturosul gerunziu.

Nu am linişte, pentru că s-a inventat decibelul lui Salam, Guţă, maimuţă... Alţii nu mai ştiu.

Nu am unde să-mi cumpăr o pereche de sandale, pentru că s-a invetat lacul siclam.

Mă duc să mă mai scarpin o tură.

Cît costă o viaţă

2009-06-06T11:02:00.005+03:00

De fapt, regimurile politice nu au schimbat niciodată esenţa umană. Boala te tratează la fel, medicii se uită tot în portofel sau sacoşă. În vremea comunismului, important era să cunoşti pe cineva şi să ai pile la casa de comenzi. Acum, aceeaşi Mărie cu altă pălărie. Să zicem că mergi în străinătate pentru o operaţie complicată. Deci nu e nevoie să dai şpagă. Dar tot nu scapi cu zile dacă nu poţi oferi ceva la schimb. Bani. Deci banii sau viaţa. La asta se reduce, nu-i aşa, pînă la urmă totul. Iar dacă nu ai bani şi vrei să faci totuşi un credit ca să îţi oferi suma necesară lungirii zilelor, mă îndoiesc sincer că vreo bancă îţi oferă mari speranţe la ce speranţă de viaţă ai avea cu un cancer de ficat, să zicem.

Uite şi cazul concret. Femeia aceasta e dispusă să îi dea înapoi, pînă la ultimul euro. Pentru asta trebuie mai întîi să trăiască. Cui îi pasă? Cît de mult înseamnă, de fapt, 40 de mii de euro? Cît de mult înseamnă, de fapt, 40 de mii de euro atunci cînd nu îi ai şi de ei depinde dacă mîine mai trăieşti?

[udate] si aici.

Instantaneu [aproape] de pe lumea cealaltă

2009-06-04T21:32:00.001+03:00

Ieri am făcut curat într-un sertar dintr-acela în care îndeşi lucruri pe care nici nu te înduri să le arunci, dar nici nu mai ştii la ce ţi-ar folosi. Iar varietatea oricum te descumpăneşte. Nu pot fi puse pe căprării, nu au sens decât luate separat, iar amintirile legate de fiecare seamănă cu poveştile pe care te pregăteşti inconştient să le transmiţi nepoţilor la un moment dat, la gura unei sobe imaginare, care va rămîne, cel mai probabil, aşa.

Printre sutele de chiţibuşuri, am găsit o fotografie. Alb-negru. Cu rubedenii, aşa cum numai în pozele alb-negru mai găseşti. Dintr-un trecut semi-incert.

Poza e făcută în casa unei mătuşi dinspre bunică.

Sunt şase oameni care stau la o masă festivă, într-o casă veche, de undeva de pe Popa Nan. În fundal este o vitrină de cristal, cu bibelouri, pahare, ceşti şi alte brizbrizuri. Din hol se zăreşte o jumătate de cap de cerb, pe sub care îmi amintesc că mi-era o frică din aia, babană, de copil, să trec şi un tablou cu flori în ulei, cu ramă suflată în auriu.

De la stînga la dreapta e
sora mare a maică-mi,
bărba-su,
bunică-mea,
sora mare a bunicii.

În picioare în spate,
bărbatul surorii bunică-mii
şi un bărbat necunoscut, tot în vîrstă, cu mustăţi răsucite.

Nu e vorba că te impresionează cîte un moment trecut de mult, prins pe o peliculă poroasă, cu margini ondulate. Ci felul în care aparatul a surprins altceva.

Ordinea în care toţi aceşti oameni, mai puţin sora maică-mii, prima din stînga, au murit. Au murit exact în ordinea inversă a felului în care sînt aşezaţi. Şi ceva în mine a vibrat adînc şi de neînţeles.

Tocilara flower-power

2009-06-04T07:15:00.002+03:00

Viaţa e punctată de coincidenţe. Mergi ce mergi, şi, jdang, o mărgică lucioasă îţi împarte aţa între ceva ce a fost şi ceva ce se prefigurează a fi.

Acu vreo cîteva zile s-a nimerit de ne-am întîlnit, ca din întîmplare, cu un prieten de familie, proaspăt recăsătorit cu o doamnă bine. Nimic neobişnuit. Eu tocmai mă scoboram plină de glorie de la volanul maşinii consortului (eram în poligon – asta pentru poliţia rutieră care s-ar grăbi să mă bage la răcoare pentru ilegalităţi; şi pentru liniştirea celor care ştiu povestea mea veche cu şoferitul) cînd am dat nas în nas cu respectivul cuplu pe jumătate cunoscut. Care s-a dovedit, de fapt, de-a-ntregul cunoscut. Căci noua parteneră de viaţă a omului pe care îl ştiu de douăzeci de ani deja s-a dovedit că mi-a fost colegă de liceu doi ani. Okay, pînă aici a fost vorba de o coincidenţă. În continuare e vorba de creierul meu care, reiese, este o varză coaptă.

Atenţie, doi ani am intrat şi am ieşit pe aceeaşi uşă de clasă, am împărţit aceiaşi colegi, aceiaşi profesori, aceleaşi impresii despre cît de mişto sînt unele lucruri şi ce naşpa sînt celelalte. Fosta mea colegă a avut brusc un recul căci nu reuşea să pună degetul pe rană. Ai stat la Luică? Nu am stat. Ai lucrat la...? Nu am lucrat. Ai fost în Creangă! Am fost. Am fost colege de clasă!

Mmm, aici trebuie să recunosc că m-am blocat. Poţi să mă schingiueşti acum, pe loc, ore în şir, să mă gîdili cu o pană de gîscă în tălpi pînă la stare de leşin, să mă ameninţi, să mă iei cu frumosul şi să mă şantajezi sentimental. Şi pe urmă să o iei de la capăt cu supliciul. Nu mi-o pot aminti. Îmi este imposibil. Am privit-o pe furiş în parc, trei ore bătute pe muchie, am încercat să refac firul poveştii. Nimic. Absolut nici o tresărire. Zero barat. Jenă cît cuprinde. Ştiu, desigur, că sunt mai mulţi cei care m-au ţinut minte pe mine decît cei pe care i-am ţinut eu. Asta pentru că eu eram fata aia cu chitara. Pentru că, în general, pe unde mă duc, fac ce fac şi mă dau în stambă, sînt făcătorul de sindicate şi opinii, nu neapărat alea bunele, eram flower-power, aveam adidaşi albi aduşi din străinătate, jeanşi şi bluză cu mîneci largi cu flori ca în „The Hair” într-o vreme cînd chestiile astea erau ca şi cînd ai veni azi cu elicopterul la şcoală. Şi totuşi, cît să fiu de ruptă de mine cea de-atunci?

A, şi picanteria: „Tu erai tocilară. Chiar învăţai”. Ete că nu îmi amintesc să fi fost tocilară. Cel puţin nu aşa mă percepeam. În plus, ca să ştiţi de la mine o treabă: în clasa a zecea am luat primul 3, şi ultimul, e drept, din viaţa mea. La economie. Am bocit cu lacrimi. De-alea de curg şuvoaie. Şi am dormit cu cartea de economie sub pernă. Dar nu îmi amintesc să fi învăţat pînă la urmă mare lucru.

PS: economia aia de o învăţam noi era „politică”. Nici pînă în ziua de azi nu am priceput conceptul.

Pam-pam: ŞTEFAN APRODU

2009-06-02T22:14:00.001+03:00

Acilea îl puteţi vedea de cîte ori poftiţi. Arătaţi-l bunicilor, mamelor, copiilor, soţilor, amantelor, vecinicilor. Atenţie: prognoza se potriveşte zilei de 2 iunie, deci nu vă luaţi umbrela de cîte ori îl revizualizaţi.

Weather Boy

2009-06-02T09:06:00.005+03:00

Bună seara, doamnelor şi domnilor. Sînt Ştefan Aprodu şi-am venit... ăăă, am venit..., (oftat sincer) să vă spun vremea. Mîine o să fiu (e pluralul, în caz că vi se pare nepotrivit) nori întunecaţi. Aşa că nu uitaţi (brusc certăreţ) să vă luaţi umbrela! Dar mai multe amănunte aflaţi de la colegul meu, Daniel Osmanovici. Final glorios.

Pentru cei care nu au aflat încă pentru că nu le-am dat mii de smsuri şi mmsuri şi ymssnguri online şi offline, fane a fost ieri prezentator meteo, de ziua copilului la Realitatea TV. Promit, pentru cei care nu au mai avut nervi să stea să vadă toate jurnalele zilei că voi face rost de o înregistrare. La care eu sigur o să mă uit de cincizeci de ori. O sută...?

Dar să ştiţi că omuleţul a avut o primă zi de lucru grea. A început-o prin a se agita că-şi va uita punga cu pantofii negri, de costum, în tramvai. Nu s-a despărţit de ea. Apoi a alergat să-şi cumpere cravată. Papionul nu părea o idee bună pentru apariţia în jurnalul de ştiri. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă să cumperi o crăvăţică de copil în Bucureşti. Nu există decît în locuri pe care numai cunoscătorii le ştiu, eu nu sînt cunoscător. Şi unde găseşti ai tot felul de amintiri legate de cravatele lu' tataie. Următoarea escapadă a fost în hala Realităţii, unde e o veşnică şi aproape paroxistică gălăgie. Mîncase de prînz. Nu dormise de prînz... Aşa că am dat bice textelor ca să mă pot rupe din balamuc să îl astruc în vreun spaţiu cît de cît suportabil unde să tragă un pui de somn înainte de a se face superstar. Superstarul a dormit, deci, preţ de un ceas şi jumătate în clubul de la Ziua. Acolo sînt canapele roşii şi negre, e aerisit şi oamenii nu fac gălăgie. Odată ce a făcut ochi, am pornit îndărăt în celălalt capăt al Casei Presei. S-a îmbrăcat în costum, am adăugat cravata. Un strat de pudră să nu lucească. Freză cu fîs-fîs în care am intervenit în forţă pentru a elimina cărarea de pe-o parte.

Şi, dacă vreţi să ştiţi un secret: Superstarul nu avea şosete în pantofi. :) Pentru că pe mama superstarului nu a dus-o capul că şosetele sînt flauşate şi, deci, prea groase să îi încapă în pantofi.

Mumie cu frişcă naturală

2009-05-31T10:41:00.009+03:00

Acu, dacă tot m-a pălit pornirea către bucuriile stomacului, se leagă firesc un ochi spre o zi anume, care mi-a marcat, printre altele, palilele gustative.Pe viaţă, picurîndu-mi între măsele şi neuroni amintiri dintr-acelea, de nu le poţi controla.

Hai să nu vă mai ţin în tensiune. 1 septembrie 2003.

Patul de spital, al doilea pe dreapta de la uşă. Lîngă mine arătarea proaspăt ieşită din pîntece, proaspăt schimbată de pempărşi, proaspăt ambalată în hăinuţe noi, băieţeşti, ca reacţie la rombul infernal de pînză albă care îl capturase pînă atunci ca pe o mumie pitică.

Patul unu de lîngă uşă, cu o poveste asemănătoare, doar că mica mumie era de gen feminin, primeşte vizita neamurilor. Neamurile, ca neamurile. Au năvălit cu cadouri, flori şi... eclere minuscule cu frişcă de-aia moale, pe bune, pudrate din belşug cu zahăr, înşirate ca soldăţeii pe un carton auriu.

Niciodată pînă atunci şi nici de atunci încoace nu mi s-a întîmplat să îmi doresc cu asemenea ardoare ceva. Dar, pentru că sînt sociopată, nu ştiu să cer, nu ştiu să stric un moment intim în ciuda familiarităţii cu nişte necunoscuţi pasageri pe care o celulă de spital ţi-o impune, nu mă pot împrieteni nici cu vecinii, darămite cu vecinii de pat, am tăcut. Am tăcut şi pentru că mi se pusese în gît un nisip care încerca să stingă focul nevoii.

Au trecut nişte ani de atunci şi niciodată, absolut niciodată nu îmi pot refuza un ecler cu frişcă naturală. Îmi este imposibil să trec pe lîngă ele. Am mîncat deja, cred, o tonă tot încercînd să scap de obsesie. Aş mai mînca încă pe atît. Pînă cînd voi întîlni în sfîrşit Eclerul Perfect. Ăla pe care nu l-am putut avea atunci.

Papa bun pentru shogun

2009-05-31T08:58:00.012+03:00

Eu cu bucătăria am o relaţie tensionată. La un capăt de fir sînt eu, grăbită şi vag neîndemînatică, la celălalt capăt sînt cei doi mîncăi neocazionali. Pe fir atîrnă şi bucata de plumb a timpului. Linia maternă ar fi trebuit să îmi insufle totuşi iubirea aia adîncă, reală, vecină cu sentimentul intrării mai degrabă în biserică pe care începînd de la stră-străbunică pînă la mamă l-au avut faţă de bucătăria din care mă trag direct.

Nu s-a întîmplat. Eu gătesc de nevoie. Rar mi se întîmplă să mă îmboldească porniri drăgăstoase faţă de vreo cratiţă.

A, nu pentru că sînt 'telectuală, cum s-ar putea crede, sau pentru că am vreo impresie că bucătăritul e sub demnitatea mea. E o chestie care ţine strict de firea care mă face să am aplecare spre călcatul rufelor, bunăoară. Nu presupune murdărie, iar asta e esenţial pentru mine.

În fine, de unde s-a pornit tirada? De aici. Am tot respectul pentru oamenii care ştiu să se bucure de orice fir de sparanghel. Care fac din amestecul de mirodenii cam ce făcea, să zicem Mozart, păstrînd, desigur, proporţiile, cu notele, pauzele, accentele. Nu am fost încă acolo. Deci nu pot încă povesti cu papilele, dar o voi face. Pînă atunci, mă duc să pregătesc micul dejun. Va fi simplu, dar frumos aşezat în farfurie, promit.

Şi, dacă îmi permiteţi un post scriptum: conceptul se cheamă slow food. Nu mai insist cu ideea că vine ca reacţie la fast food. Dar e ceva acolo ce e fascinant, dincolo de bibileala mîncărurilor. Şi, pînă la urmă, chiar că totul trece prin stomac. De la yoghinii care se concentrează pe respiraţie modificîndu-şi forma abdomenului într-o pornire spirituală, pînă la expresia "cu gust" pe care o folosim pentru orice lucru care ne sugerează nobleţe, frumuseţe, combinaţii fine şi picanterii bine ţintite şi care, în fond, îşi reclamă originea tot de la potol.

Zîna-măseluţă cu banii dă haur

2009-05-26T06:59:00.005+03:00

În ultima vreme mi s-a reactivat un coşmar. A reapărut la teve o reclamă care îmi dă fiori prelungiţi şi stare de neputinţă. Nu pentru că e prost realizată, dimpotrivă. Gold Corporation. Vă spune ceva? De ce acum, dintr-o dată reintră în actualitate? Cum se face că acum, în plină criză financiară, s-au găsit bani pentru un nou heirup? Pentru cine e reclama aia? Care e publicul căruia i se adresează? Ce am eu de cîştigat de pe urma lor? Nu-i aşa că acum orice companie care pune la dispoziţie locuri de muncă e un fel de zînă-măseluţă care îţi lasă sub pernă monede lucioase aproape pe nimic? Sincronizarea îmi miroase rău a cianură...

Cînd colo, exact cînd să mă culc din nou, s-a trezit harpia. Undeva într-o încăpere, nişte mîini încep să se suflece pentru semnarea vreunui act de sentinţă la moarte a unei bucăţele de rai pe care o mai puteam încă visa. Roşia Montană. Şi totul se va face cu acordul nostru, sub ochii noştri. Închişi. Pentru că aurul pe timp de criză luceşte al dracului de tare.

pe lună goală

2009-05-25T09:13:00.001+03:00

de-un veac suise iedera pe casă
în verde pînză de cămaşă
dar noaptea-n straiele de oase
suflînd în lună mi te luase

Motto

2009-05-23T22:31:00.003+03:00

Locuiesc într-o carte. E încreţită în colţuri. Zace uneori flămîndă, fără mine. Alteori mă devorează cu totul. Şade în raft cu cotorul îndoit împotriva fiinţei lui adunate-ndărătnic în clei. Uneori personajele îmi sar din pagini, cad, pur şi simplu. Ori altele se prind cu ambele mîini de cîte-un paragraf. Şi îmbătrînesc acolo deodată. Dintre rîndurile negre, gri, albastre, verzi, roşii, galbene, albe îmi zîmbeşte mereu un ultim capitol. Care e întotdeauna penultimul. Dar uit mereu tot încercînd să pătrund arabescul culorilor ce o compun.

Mulţumesc

2009-05-22T12:11:00.003+03:00

Ziua de naştere e un pluton de execuţie.

De multe ori.

De cele mai multe ori.

Vine peste tine precum armata roşie.

Şi, în timp ce-ţi înfigi periuţa între dinţi, începe cântarea telefonului.
E prea devreme.

Dacă nu e prea devreme, e prea tîrziu. Adică nimeni să nu-şi amintească totuşi că e ziua ta? Bere. Bere. Bere. Noroc. Noroc. Noroc. Bă, să ne trăieşti. La mulţi ani. Să fii fericit. Ce dor mi-a fost să stăm aşa..., de vorbă.

Da. Sînt chestiile alea standard de le auzi în fiecare an de la aproape aceiaşi oameni.

Dar ceva e magic. Faptul că oamenii ăia au rămas cu tine, deşi a mai trecut un an, au mai murit păsări prin cer, s-au schimbat anotimpuri, locuri, haine, impresii, vieţi întregi.

Şi îi priveşti pe cei vechi alături de cei noi şi deodată te păleşte revelaţia. Poţi trăi o astfel de seară într-un singur fel: cu recunoştinţă.

Ce-i cauzează poliţiei la demnitate

2009-05-19T21:31:00.008+03:00

Piaţa Charles de Gaulle. Trece alergând pe lîngă mine fără să mă atingă un tip la vreo 25 de ani. Are tricou cu dungi bleu pe alb. Sau alb pe bleu. Aleargă sprinten, de voie. Se uită în spate şi strigă cu zîmbetul şăgalnic cu care faci o invitaţie la tango: "Vino, mă, să-ţi dau la muie".

Atunci văd şi cui făcea invitaţia. Domnul poliţist, cu o burtică de om trecut de 45, caschetă pe chelie, cămaşă bleu. Fără dunguliţe, deci fără emoţii coloristice. Aleargă şi el. În urma primului. Cu simţ de răspundere. Nu spune nimic, nu răspunde la chemarea deocheată, e prea concentrat pe datul rapid din posterioare.

Dungile bleu pe alb sau albe pe bleu sar un gărduţ de lanţ de tipul "locul meu de parcare". Are graţie. Recunosc. Domnul poliţist se opreşte puţin depăşit în faţa lanţului. Nu îi trece decît puţin peste glezne ca înălţime. Ocoleşte descumpănit ştergînd în trecere bara unei maşini parcate. Neregulamentar. Dungile alb-bleu sar peste şosea şi repetă chemarea precum cerbul din povestea cu Prîslea. Mi-au cîştigat interesul. Casc ochii siderată, amuzată. Dar nu mai am la ce. Poliţistul s-a oprit. Are gesturi demne, niţel îngrijorate. Vorbeşte la o staţie. Nu se aude ce. Dungile nu se mai zăresc de mult.

Vă las pe voi să îmi ziceţi ce poate face un astfel de poliţist care nu a mai sărit un gard de pe vremea cînd poseda un piept fără păr, o burtă fără burtă, şi o căpăţînă fără caschetă.

Nu cred în respectul pentru organele statului. Aş fenta guvernul, fiscul şi administratorii de bloc oricînd. Dar trebuie să recunosc cu sinceritatea de care sînt în stare că mi-a fost îngrozitor de greu să mă conving că am ajuns într-atît de departe încît îi invităm la o mamă de bătaie cu prietenie şi oarecare umor, fără nici o urmă, fără nici o urmă, fără nici o urmă de spaimă.

E totuşi poliţia română. Nu vă e niţel frică de ea? Nu îmi răspundeţi că nu aveţi de ce, pentru că voi sînteţi cinstiţi, oneşti şi nu încălcaţi legile statului. Tocmai de-aia vă întreb. Nu vă e frică niţel totuşi?

Găsit Stradivarius la metrou

2009-05-08T09:40:00.007+03:00

Fac parte dintre acei oameni care au avut plăcerea de a sta la aceeaşi masă, pe o terasă din centrul urbei, cu Alexandru Tomescu, pe cît de celebru în anumite colţuri ale societăţii, pe atît de modest.

Dacă numele nu vă spune nimic, nu e o dramă, dar e păcat. E ca şi cînd o viaţă întreagă ai fi băut şpriţ pentru că nu ai ştiut că există şi vin franţuzesc vechi, ţinut cu zecii de ani în pivniţe boiereşti. Nu îi fac reclamă, dar nu ar fi rău ca naţia să îşi arate entuziasmul, real, pentru chestii mai grele, culturale, să le zicem. Nu cred în îndobitocirea acestui popor, nu cred că puştii de liceu nu pot rezona la valori, nu de alta, dar nu cred în generalizări. Postul naţional de televiziune, scăpat din cînd în cînd de tembelizare, mai face, se pare şi cîte o faptă eroică luînd de mînă un violonist tînăr care şi-a cîştigat cu ceva trudă jucăria nouă, marca Stradivarius, şi aruncîndu-l într-o staţie de metrou la cheremul nazurilor naţiunii grăbite spre muncă.

Nu vreau să îmi imaginez cu ce emoţii au stat trupele speciale pe lîngă Stradivariusul coborît printre muritorii de rînd. Dar îmi pot imagina emoţia spectatorilor de ocazie care nu au bănuit nici o secundă cine se ascunde sub şapca bleumarin. Dacă vreţi mai multe amănunte, vedeţi aici.

A, şi ca o picanterie, Alexandru a adunat aproape 330 de lei noi în numai jumătate de ceas. Aşadar, 10 lei şi 30 de bani pe minut.

Libertatea şi menghina presei

2009-05-05T09:11:00.006+03:00

A fost pe antena3 recent o emisiune pentru care merita să arzi nişte kilowaţi. Au fost acolo Ioana Avădanei, Camelia Spătaru, Andrei Bădin şi Iulian Comănescu care au discutat despre noul Cod Civil. Este exact genul de situaţie din aia cînd mamele nu vorbesc la timp cu fiicele care ajung la gravitate prematură şi nedorită. Adică, dacă nu discută acum, cît se mai poate, cînd va ieşi mirosind a scorţişoară pe piaţa de prăjituri, va fi prea tîrziu. Nu voi spune ce conţine acest cod, nu de alta, dar nu ştiu prea multe. Sînt vreo două mii de pagini şi l-am citit pe ici pe colo comentat pe diverse siteuri şi bloguri. Nici de ce ne îngrădeşte pe noi, deşi la subiectul ăsta m-am mai lămurit. Nici de ce boli ar suferi presa şi-aşa bolnăvicioasă dacă l-ar ingera. Ne plîngem că presa e aservită, că omul a ajuns să nu îşi mai ştie drepturile, că citim numai rahaturi. Dacă vi se pare proastă presa acum, să vedeţi ce damf de manea va să vie dintre paginile noului cod...

Am un singur amendament legat de cele discutate. Se referă la rolul educativ al presei pe care doamna Avădanei îl neagă declarînd presa exonerată de această obligaţie. Sînt de acord pînă la un punct: mama, tata, bunica şi liota de mătuşi alături de cohorta de educatori au mai multă legătură cu educaţia, dar procesul care ne transformă în oameni cu o minimă cultură generală, cu nişte modele cît de cît suportabile de către bunul simţ nu se încheie la şapte ani. Şi nici chiar la 22 cînd se presupune că îţi închei anii lungi de şcolarizare. Presa nu poate educa efectiv, cred şi eu, dar poate oferi nişte modele decente. Este drept că dacă te uiţi pe cifre şi vezi că ieşi în pierdere tot ţinîndu-te demn şi cu coada pe sus, trebuie să începi să te tabloizezi şi vrînd-nevrînd să te înveseleşti cinic otevizîndu-te.

Puteţi să ascultaţi şi vedeţi emisiunea înregistrată la comănescu pe blog. Mi se pare că este important măcar să ştim ce ne pregăteşte legiuitorul ca să nu ne mai trezim din visare cum facem de obicei cînd murim cu legea de gît pentru că nu am ştiut din vreme ce se întîmplă, adică înainte ca un cod, de orice fel, să intre în vieţile noastre cu bocancii nămoliţi.

PS. Că nu mă pot abţine: una din redutele pe care le doreşte legiutorul dărîmate se referă la divulgarea surselor jurnalistului. Trebuie totuşi să recunoaşteţi în asta o inepţie rău-voitoare de mare calibru. Ce înseamnă ca un jurnalist să îşi dea în gît sursa nu mai spun, că e la mintea cocoşului. Nici nu mai era nevoie de restul două mii de pagini ca să dărîmăm şi-aşa turbeculoasa democraţie în care ne scăldăm alături de alţi viruşi. De fapt, era nevoie de celelalte două mii de pagini, ca să nu sară în ochi şi să treacă neobservată asta mică, pe patul de spital...

Iarba e interzisă! Clar?

2009-05-04T12:05:00.004+03:00

Da, ei uite că nu vorbesc de iarba aia de credeţi voi. Adică aia de o faci şomoiog şi o tragi în plămîni. Aia ştiam deja că e privită cu ochi duşmănos de organe - ale statului, că alealantele cică nu s-ar plînge. În fine, să revenim, că am cam luat-o pe mirişte. Iar în România asta a noastră modernă să o iei pe mirişte e interzis prin lege. Mă refer la miriştea din parcuri. Alea ale noastre verzi. Păi cum adică? Adică, dacă mă înţelegeţi, în locul pancartelor mititele şi cochete cu "NU RUPEŢI FLORILE" au mai încolţit unele care ar trebui să zică ceva de genul "Interzis statul pe iarbă indiferent de poziţie". Iarba aia, dacă mă înţelegeţi e a statului român. Statul ăla de are grjă de noi să nu păţim nimic rău. Să nu ne invadeze duşmanii, să nu ne fure hoţii euroii şi leptopurile, să nu ne luăm omorul în plină stradă şi să ne achităm la timp de datoriile fiscale. Ete că România stă mult mai bine acu: a rezolvat-o cu astea de mai sus. I-a mai rămas să apere firele verzi crescute cu trudă din pământul patriei.

Io acu mă gîndesc aşa. Dacă ne-am da întîlnire noi între noi, adică fără stat, statul să fie acasă, să zicem, sorbindu-şi cafeluţa de dimineaţă neştiind încă ce îl paşte şi ce-i pregăteşte vulgul ăla prost de trebuie apărat, aşa la cîteva mii de prieteni să invadăm parcurile, care pe bicicletă, care pe role, care per pedes şi ne-am odihni stresatele oase pe iarba aia de nu îl lasă pe stat să doarmă, ce ar fi?

Să ne imaginăm că pentru doi-trei cetăţeni recalcitranţi care şi-au aşternut dinapoiurile pe iarba cu pricina e nevoie de un om al statului, poliţist, de care o fi el. La fo trei mii de cetăţeni, bagi în dispozitiv o mie de poliţişti. Boooon, tocmai am pus de-o manifestaţie. Şi de o aglomeraţie pe cinste. Hai să zicem că noi, proştii, nepregătiţii şi fără însemne, am pierde lupta. Şi am fi legaţi fedeleş ca să fim duşi frumuşel la secţie. Păi să vedem mai departe. Cu ce mergem noi la secţie frumos încolonaţi? Cu dubiţele. Notăm: avem nevoie de cîteva sute de dubiţe. Pe urmă ce facem la secţie? Aşteptăm, nu? Că toţi odată nu putem că ar face naibilui implozie frumuseţe de sediu al poliţiei. Deci aşteptăm? Unde? Păi bănci destule nu prea am găsi. Io zic că ne-am aşterne pe iarbă. Păi nu e bine, că uite cum o punem de două amenzi...

Ce ziceţi? Nu mai bine am legaliza iarba? Staţi, măi, nu aia din primul paragraf. Astalaltă, turtită de popourile bucureştenilor.

Alo, domnu primar sau doctor, haideţi domnule să punem în loc de iarbă pietriş ascuţit, fracţie mare ca să înţepe binişor. Sau o înşiruire de-aia de mega proporţii de gărduţe de-alea de le pun administratorii în faţa blocurilor de nu te poţi aşterne pe ele sub nici un chip fără să-ţi găureşti nădragii... Sau şi mai bine, să facem şosele în locul spaţiilor verzi. Cine dracu a mai pomenit să stai în cur pe mijlocul benzilor de circulaţie?

Umorul englezesc cu depuneri pe plămîni

2009-05-01T09:03:00.005+03:00

Rick e un inginer.

Să ştiţi că, prin alte ţări, să fii inginer e mai demn decît ne-am învăţat noi pe acilea tuşind praf comunist. De altfel, nici nu cred că există prea multe naţii care să aibă bancuri cu ingineri. Câte naţii au, ce fel de bancuri cu ingineri şi care sînt alea nu ştiu. Ar fi interesantă o statistică.

Dacă vreţi statistici, revenim la englezul stabilit pe meleagurile noastre să vedeţi cît rahat înghiţim zilnic. Nu de ăla politic, de-ăstălalt, chimic, de genul praf, dioxid de carbon, plumb şi alte bunătăţi. Băiatul ăsta oricum face în fiecare săptămînă cîte un calcul englezesc, aşa că nu vă veţi plictisi dacă îl vizitaţi din cînd în cînd.

Rămâine totuşi o întrebare, ce anume îl face să rămînă aici, cînd în satele de tipul Midsomer e în mod limpede mult mai curat ce înghite..., chiar şi din punct de vedere politic. Mă gîndesc aşa: fie suportă ce înghite pentru vreo frumuseţe autohtonă, fie l-a pedepsit regina şi l-a trimis la şmotru prin veceurile din lumea a treia, fie e masochist şi atunci nu mai are scăpare...

sLanG

2009-04-30T07:27:00.005+03:00

Nu prea mă descurc în limba română care încolţeşte în răsadul phetelor şi băeţilor din zilele noastre. Cine vorbea de conflictul între generaţii se referea la mentalitate, la grila de valori şi, de bună seamă, şi la faptul că la un moment dat ajungem să nu ne mai înţelegem. Punct. Adică, nu pentru că nu am avea capacitatea de a rezona, deşi cred că şi asta se cam clatină (vezi aia cu grila de valori), dar pur şi simplu adulţii de mîine au alte cuvinte la purtător, alături de rujul sclipicios, ochelarii de soare D&G, maiourile mulate şi sutiene juxtapuse*. Aşa că mi-am propus un mini dicţionar semi-lămuritor. Hai cu păreri şi completări, că rămînem naibilui în urmă de o să ajungem să avem nevoie de translator ca să ne luăm nepoţii de la grădiniţă…

* pe ăsta l-am folosit special ca să subliniez ce nu înţelegem noi, dar ce nu înţeleg nici ei

Cileanu = adv., provenit, probabil, din americănescul ‘chill’, trebuie că ar însemna ‘calm’, ‘fără stres’, ‘uşurel’
Mochist = s., de la ‘moca’, persoană care caută să ia totul gratis, care nu ratează ocazia de a obţine ceva fără să plătească, ‘atîrnător’, ‘agăţător’
Bengos = adj., şmecher, mişto, cool, tare
Kiudos = adj., invidios, ciudos
Zdreamţă = s., var. ‘zdreanţă’, femeie uşoară, paraşută

[update de la 210]

Megapixel = adj., sugerat spre a fi folosit în loc de "cool", "super tare" etc. Provine de la "Megaimage", celebrul lanţ de supermarket-uri. :))

[update de la anomin]

conservar = aşa îi spun motocicliştii unuia care e la volan
curcănărie = sediul poliţiei;
poster = figură, faţă, în expresia "i-am spart posterul";
ymterviu = interviul luat de jurnalişti pe mess.

pentru mai multe, in ordine alfabetica si mai putin ortodoxe, vezi www.123urban.ro. Spor!

Ne-am cutremurat, ei, şi ce dacă

2009-04-25T21:13:00.006+03:00

Asta a fost reacţia oficialului de la centrul ăla important şi ocupat cu studierea activităţii din vintrele plăcilor noastre seismice. Nu-i bai, chiar aşa. Şi ce dacă...
Dintr-o discuţie pe mess (o să vedeţi de ce e important amănuntul) a reieşit un fapt cît se poate de interesant:

deşi telefoanele au murit în faţa avalanşei de întrebări rămase în guşă între neamuri în căutare de confort psihic, INTERNETUL a rămas în picioare.
Nu a avut absolut nici o secundă în care să se simtă afectat. Rece, eteric, de bază, a fost singura manieră de comunicare între oamenii care s-au nimerit să fie cablaţi imediat după cutremur.

Sincer, eu una am simţit un fior de groază cînd scaunul de bucătărie de sub mine a început să danseze de capul lui şi cînd laptopul a început să-şi clănţăne încheieturile. Asta şi pentru că eram singură cuc în casă şi cu o vagă amintire a greu de descrisului cutremur din şapteşapte.

Dar mai e ceva interesant. Cutremurele, ca orice altă calamitate, îţi aduc pe lista de priorităţi oamenii ăia care contează de-adevăratelea în viaţa ta. În asemenea momente, lista aceea se rescrie într-o secundă, iar unii din noi chiar au surprize constatînd ce nume apar sau dispar din ce credeau iniţial.

În ceea ce mă priveşte, cutremurul ăsta mi-a sărăcit lista de-un om.

PS: ce e cu scara aia Mercalli? Care a fost scopul pentru care televiziunile au simţit nevoia să ne ofere o ştire pe care probabil că numai iniţiaţii o pot pătrunde. Ce s-a întîmplat cu Richter, mai-pe-nţelesul nostru detaliu de care să ne agăţăm luni la muncă cînd om povesti? E ca şi cînd m-ar inunda vecinii şi aş povesti că apa avea 24 de inci. Noroc cu convertoarele online... Deci, online. Iar vine salvarea din eter, fără nino-nino, fără lumini aprinse şi cu cîteva mii de citiri la ştirea cu cutremurul pe hotnews şi pe realitatea. Nu aş putea şti dacă sînt aceiaşi. Dacă n-ar fi, atunci depăşesc cu brio la această oră (nouă şi jumătate), 15 mii. Interesant, nici prin minte nu mi-ar fi dat că pot să comunic cu atîta lume după un cutremur...

Întoarce şi celălalt obraz vs. plăcerea de a te ţigăni

2009-04-25T11:46:00.005+03:00

Conflictul este un bun al nostru, al tuturor, fără de care, o spun specialiştii, nu ar exista evoluţie. Sigur, pacifismul din mine strigă destul de răspicat cu codiţele în vînt că lumea ar fi minunată dacă nu ne-am mai contra, dacă am îngropa securea, bombele, butoanele roşii din care zboară rachete şi cuvintele alea mai grele decît un scaun aruncat în capul duşmanului.

Poţi să-l eviţi, desigur, cînd nevoia ta este una de moment şi nu tocmai esenţială. Atunci, într-un avînt pionieresc, creştinesc şi educat, te poţi ridica deasupra lui şi-l poţi privi o clipă înainte de-a-l strivi. Nu e un semn că eşti superior, ci că rezultatul nu e chiar pe viaţă şi pe moarte.

Conflicte serioase poţi avea doar cu acei oameni de care chiar îţi pasă. Pe ceilalţi îi ierţi mai uşor pentru că nu ai aşteptări prea mari, nu pentru că eşti obligatoriu mai bun. Şi ai şi ocazia de a-ţi dovedi, nu-i aşa, că eşti o fiinţă cugetătoare, demnă şi dincolo de micile mizerii.

Cunosc oameni care evită cu orice chip conflictul. Îl evită pentru că venim cu un bagaj de tip „nu deranja pe nimeni”, „nu e frumos să ţipi”, „întoarce şi celălat obraz”. Obrazul este şmecheria de bază în cultura noastră cînd vine vorba despre vreun potenţial conflict. „A nu avea obraz”, „a avea obrazul gros” cu varianta „şoriciului” care face trimitere la aspectele porcine din decursul unui conflict care tinde spre ţigăneală şi apoteoticul „a întoarce şi celălalt obraz” sunt bicele secrete cu care părinţii, religia şi şcoala ne-au domesticit. De fapt, biologia noastră nu ne îndeamnă să întoarcem celălalt obraz, iar un topor, fie el şi metaforic, este cu mult mai tentant, ca să nu mai spunem că prea puţini dintre noi sînt în stare să delimiteze distanţa nanometrică dintre un obraz gros şi unul subţire odată aruncat într-un conflict.

Căci un conflict cu adevărat este cel care ţine chiar de miezul fiinţei tale. Abia în aceste situaţii afli despre tine cum ştii să lupţi, cît de adîncă îţi poate deveni necesitatea de a cîştiga şi ce eşti dispus să faci pentru asta.

Şi, aşa cum cunosc oameni care evită cu orice chip conflictul, tot aşa cunosc şi oameni care aruncă în luptă toate armele de care dispun. Sînt gata să mintă, să spună exact acele lucruri cu care ştiu că te vor dărîma pe loc secerîndu-ţi tendoanele, să-şi impună statura, să răstoarne tot ceea ce ştiai despre ei şi să lovească la ţintă cu precizia actului chirurgical de secţionare a nervului.

Cît de mult eşti, de fapt, dispus să „laşi loc de bună ziua” ţine de ceea ce se află în spatele conflictului. Cu alte cuvinte, ce ai putea să pierzi. Odată prăbuşiţi într-un conflict, lăsăm loc de bună ziua în relaţiile de care nu depinde esenţa noastră, ci încrengăturile sociale pe care le credem necesare traiului de zi cu zi, acela în care nu avem de-a face cu adâncurile noastre fundamentale, ci cu voile şi nevoile. Capitol la care intră de regulă şefii şi mamele.

Cît mă priveşte, îmi plac conflictele cu oamenii deştepţi. Pentru că oricît ar fi de ciudat, este mai plăcut să pierzi un astfel de conflict decît să cîştigi unul ştiind de la bun început rezultatul.

Opt Martie în doi

2009-03-09T09:02:00.003+02:00

La cererea telespectatorilor, revin cu un scurt post pe blog. Cică ar fi ziua femeii. Aşa, nitam-nisam, bărbaţii tre să o ia din loc cu portofelul la subraţ şi pungi ecologice pe străzi, unde-or vedea cu ochii. Şi să nu se întoarcă pînă n-or da de cel mai frumos trandafir roşu pe care să-l aducă nevestei, iubitei, amantei acasă. Trandafirul roşu va înmuima inima nevestei, iubitei, amantei, care va face o ciorbă de zile mari, o friptură nearsă, şi un sex torid lîngă ţevile caloriferului, în timp ce ciorba va da în foc iar friptura va căpăta miros de foc de tabără. A doua zi, reveniţi la sentimente austere, în timp ce ea va întreba dacă el încă o mai respectă, el îşi va scotoci instinctiv buzunarele de la nădragi pentru un mărunţiş de-o cartelă de metrou şi-şi va da palme numărînd cîte muieri îl aşteaptă la birou zîmbind galeş. Opt martie, deci, o zi în care fericiţi sînt doar becherii şi şomerii.
Sună cinic... Bine, revenim şi o pornim invers:

La cererea telespectatorilor, revin cu un scurt post pe blog. E ziua femeii. A picat duminică, deci e şi luni. Aşa, nitam-nisam, pe el, EL adică, îl apucă un fior. E de dragoste. Porneşte năuc pe străzi, ambetat de iubire şi aproape că nu se poate hotări care dintre flori este mai frumoasă pentru soţia, iubita lui (amanta nu are ce căuta în povestea noastră). Trandafirul roşu înmoaie inima simţitoare a soţiei, iubitei. Urmează o zi şi-o noapte de amor. Fără ciorbă. Fără friptură. A doua zi, după ce-şi sărută soţia, iubita, în timp ce aceasta doarme, el se repede la prima florărie şi cumpără un braţ de frezii pentru toate acele frumoase făpturi cu care împarte zilnic minimum opt ore şi care vor roşi suprinse de asemenea faptă romantică din partea colegului. Opt martie, deci, o zi în care fericiţi sînt doar cei îndrăgostiţi şi tineri.

Cadou de primăvară

2009-02-06T10:44:00.003+02:00

Nu pot să ţin doar pentru mine. Afară se desprimăvărează. Şi pe dinăuntru trebuie să fie la fel. Nu degeaba privim mereu pe geam spunîndu-ne că vremea, acest subiect veşnic fascinant, parcă ar simţi la fel ca noi... În fine, intraţi aici. Va fi un început pentru aproape orice.

Jocuri fără penalizări

2009-01-28T12:01:00.002+02:00

- Mami, îmi faci coroniţă?
E iarnă, nu prea ai din ce. Găsesc pe jos o creangă subţire, maleabilă, de trestie. O răsucesc de cîteva ori cu simţ de răspundere, îi înnod cît mă pricep vîrful.
Ştefan o preia şi şi-o înfige peste părul nisipiu. E soare, o porneşte în pasul ştrengarului înainte şi compune ad-hoc o melodie de-o rară voioşie :
- Sînt Chris-to-os, sînt Chris-to-os, sînt Chris-to-os... Sînt Chris-tossss!

Filosofări cu Ştefan

2009-01-27T10:02:00.002+02:00

- Mami, io o să mor?
- Toţi murim într-o bună zi...
- Maaaamii, dar io nu vreau să mor!
Pauză de gândire. În fond ce să spui acum tu, mama...
- Ştefan, sufletul nu moare niciodată. El rămâne mai departe...
- Dar, maamii, dar nu vreau să moară nici corpul...
Cedez.
- Bine, atunci tu nu o să mori.
- Niciodată-niciodată?
- Niciodată...
- Deci nu mor. Dacă nu mor, e bine. Dar tu o să mori?
- Nu. Nici eu nu o să mor.
M-am suit în 323 gândindu-mă că, de fapt, ce-ar fi să nu mai murim? Pur şi simplu, doar pentru că ne scuturăm de-odată de ideea asta că toţi suntem muritori...

Sus paharul fiecare, ete criza că nu doare....

2009-01-16T09:04:00.003+02:00

V-am zis io că pe român nu-l afectează nici măcar criza mondială? Io o ţin pe-a mea, să fie la ei acolo, acilea... câtă vreme ai un pahar de muştar plin ochi cu rachiu, treaba merge. Bă, da merge, nu se-ncurcă. Unii îi zic haz de necaz, dar, în fond, hai că optimismul n-a omorât pe nimeni... A, ba da, pe Napoleon şi încă nişte unii... Dar, ce, noi sîntem Napoleon?

Ah, şi ca să fiu cuşer, vă zic şi de unde mi se trag asemenea vorbe de duh, iaca, am găsit la domnul Comănescu pe blog, asta.

Cel mai scund premier

2009-01-09T08:57:00.007+02:00

Deja nu mai este vorba despre bani. Da, este criză mondială, dar în România nu banii sunt problema, ci demnitatea seceraţilor de ordonanţe. Un lucru nu au înţeles mai-marii noştri: "de urgenţă" nu se referă la faptul că ordonanţele trebuie făcute în tramvai între două staţii, cum o da ăl de sus. Vă las să citiţi cuvintele unei pensionare echilibrate, nu înainte însă de a (mă) întreba un lucru: ce se întâmplă dacă mâine începe un război şi trebuie reactivaţi militarii? Probabil că ordonanţa atunci va avea nişte efecte spectaculoase şi vom auzi pe posturile de televiziune mesaje mobilizatoare de genul:

Stimaţi militari români, veniţi să apăraţi patria!
Patria are nevoie de voi!
Înainte de a vă înrola, sunteţi rugaţi
să treceţi pe la serviciul financiar
pentru a vă depune plăţile compensatorii
pe care le-aţi primit ieşind la pensie!

Scrisoare deschisă către primul ministru al României

Domnule
prim-ministru Emil Boc,

Numele meu este Ioana Jipa, am 62 de ani şi locuiesc în Constanţa.

M-am pensionat în urmă cu 5 ani cu vechime completă şi limită de vârstă. Pensia mea este în acest moment de 430 de lei, un venit absolut insuficient în condiţiile actuale de viaţă în România, după cum foarte bine ştiţi şi dumneavoastră. Pentru a face faţă cheltuielilor şi pentru a duce o viaţă cât de cât apropiată de supravieţuire în condiţii decente, am fost nevoită să mă angajez în urmă cu un an ca asistent personal al unui bolnav cu handicap de gradul I, irecuperabil, prin intermediul Primăriei locale.

Trebuie să vă spun că sunt extrem de surprinsă şi dezamăgită de dispoziţiile pe care le-aţi dat în legătură cu pensionarii care lucrează la stat, pe care i-aţi obligat să aleagă între o pensie de mizerie şi un salariu tot de mizerie… Nu este deloc uşor să îngrijeşti un bolnav cu handicap de gradul I, care necesită o îngrijire permanentă, atentă, care are nevoie în fiecare zi, de curăţenie, mâncare, gimnastică şi supraveghere. Obligaţiile mele nu iau pauză, nu au zile libere şi nu mă întreabă dacă sunt obosită, supărată sau dacă am zile proaste. Dacă aş fi avut o pensie decentă, aş fi preferat să stau acasă şi să-mi îngrijesc nepoţii, nu să bat drumurile în fiecare zi, fie iarnă, fie vară, fie ploaie, vânt, viscol sau caniculă… Sunt convinsă că în situaţia mea sunt o mulţime de alţi pensionari, care în loc să se odihnească după o viaţă de muncă, sunt obligaţi să îşi caute din nou o slujbă, pentru a-şi completa pensiile mizerabile pe care statul le dă acestor oameni… Nu este nevoie, domnule prim-ministru, să vă amintesc despre nedreptăţile făcute de statul român, care a acordat pensii de mii sau zeci de mii de lei unor oameni care nu au făcut altceva decât să stea la un birou, pe scaun, iar pe cei care au muncit din greu i-a lăsat şi îi lasă în continuare să se zbată cu două, trei sute de lei, amăgindu-i din când în când cu mărunţiş… Ne-aţi luat până şi sporurile de grupa I şi grupa a II-a…

Din salariul şi aşa foarte mic, pe care îl câştig în mod cinstit, eu plătesc impozit la stat. Nu mai trebuie, cred, domnule prim-ministru, să vă reamintesc faptul că pensionarii sunt cei care îngroaşă rândurile la circumscripţiile financiare, pentru a-şi plăti la timp impozitele… Ei îngroaşă, însă, rândurile şi la doctor, la farmacie, dar mai ales la sărăcie…

Aţi fi putut măcar, domnule prim-ministru, să nu ne luaţi speranţa că am putea să trecem prin toate greutăţile tot prin propriile eforturi, prin propria muncă, dacă statul nu vrea să facă mai mult decât a făcut până acum pentru noi… Ne luaţi şi dreptul de a munci, şi demnitatea, şi dreptul de a trăi decent, atât cât este posibil, atât cât mai putem munci… Aţi fi putut în cel mai rău caz să instituiţi un plafon de bun simţ pentru pensionarii care încă mai muncesc, pentru care fiecare leu este vital… Dar ce-ar fi însemnat acest plafon pentru cei care au deja o pensie uriaşă şi venituri colosale acumulate uneori, poate, pe nedrept?...

Am votat, domnule prim-ministru, partidul din care faceţi parte, sperând că vă veţi respecta promisiunile pe care le-aţi făcut şi dumneavoastră cu generozitate. Ce spun părinţii dumneavoastră acum, când văd câte minciuni aţi îndrugat la televizor, când văd cum vă străduiţi să ne obidiţi pe noi, pensionarii?

Nădăjduiesc, domnule prim-ministru, că veţi chibzui cu atenţie şi că veţi avea bunul simţ să reveniţi asupra deciziei dumneavoastră de a obliga pe pensionari să aleagă între o pensie mult prea mică şi o slujbă prost plătită… Vă urez multă sănătate, atât dumneavoastră, cât şi părinţilor dumneavoastră…

Ioana
Jipa, Constanţa.

"Un colţ de pătură"

2009-01-07T06:56:00.004+02:00

Există şi la noi nişte omuleţi care încearcă să pună umărul concret... Extrag de la commenturile din postul trecut următorul text. Cei care simt că vorbitul nu e suficient au şi această variantă:

ASOCIATIA PENTRU APARAREA DREPTURILOR
APATRIZILOR SI REFUGIATILOR (A.P.A.D.A.R)
str. Batistei nr. 11, sect. 2, Bucuresti,
tel: 0766482999 / 0727673376 / 0728178998
www.apadar.ro

COMUNICAT

Asociaţia Pentru Apărarea Drepturilor Apatrizilor şi Refugiaţilor (A.P.A.D.A.R.), organizează în data de joi, 8.o1.2009 între orele 12-14, pe trotuarul de vis-a-vis al Ambasadei Israelului din Bucureşti (Blvd. Dimitrie Cantemir nr. 1, tronson 2+3, Bloc B2), o adunare publică avînd ca scop oprirea războiului din Fâşia Gaza. Cerem retragerea trupelor evreieşti din Fâşia Gaza.

Facem apel către toate asociaţiile şi persoanele care doresc să protesteze împotriva războiului din Fâşia Gaza, să vină să alături denoi.
5.01.2009

Eu am o singură problemă cu această acţiune: în afară de studenţi şi pensionari, joi la miezul zilei nu prea văd cine va putea să îşi spună cuvântul în persoană. dar, e drept că războaiele nu aşteaptă venirea weekendului...

Pământul care îşi devorează pruncii

2009-01-05T11:12:00.005+02:00

Sursă foto: E-mail, expeditor care semnează "prisonbreak"

Nu poţi fi părtinitor. Dar nici indiferent. Pentru că realitatea este dincolo de imaginabil. Şi nu realitatea unui război, ci faptul că într-un secol care ar fi trebuit să ne aducă un dram de înţelepciune măcar, sunt copii pe planeta aceasta albastră pe care adulţii îi sacrifică pentru o idee. Nici o idee, oricât de înălţătoare, nu este deasupra vieţii. Indiferent de numele pe care îl dăm divinităţii, de hainele cu care o îmbrăcăm şi de cuvintele cu care o invocăm, Viaţa, în orice religie, e sfântă.

Vă las să citiţi mai jos un comunicat oficial al Federaţiei Organizaţiilor Islamice din Europa. Din păcate, nu am ceva similar şi din partea vreunei federaţii israeliene. În rest, cuvintele sunt absolut inutile.

Comunicatul oficial al Federatiei Organizatiilor
Islamice din Europa al carei membru este si Asociatia Musulamanilor din Romania, privind evenimentele tragice care se petrec acum in Gaza

In numele lui Allah , Cel Milostiv, Cel Indurator!

Cu o imensa durere, Musulmanii din Europa urmaresc stirile care prezinta drama din fasia Gaza. Aceste acte barbare sunt indreptate impotriva poporului Palestinian din fasia Gaza. Aceste crime ale armatei israeliene invadatoare datorate folosirii unei puteri militare mortale, au inceput Sambata 27 Decembrie.

Masacrul condus de masina militara israelita este indreptat catre oameni nevinovati. Sute de inocenti civili cad morti sub atacul teribil condus de israel.

Aceasta desfasurare de evenimente este fara precedent si nu poate fi justificata sub nicio forma. Nu poate tacerea fi un raspuns la astfel de crime. Atacurile aeriene au fost concentrate asupra unei poriuni mici de pamant care are cea mai mare densitate a populatiei din intreaga lume. Ceea ce se intampla este un genocid asupra locuitorilor Palestinieni.

Firea umana nu poate fi decat socata la vazul terorii si uciderii unei natiuni intregi. Trebuie mentionat ca atacurile aeriene incepeau atunci cand copii ieseau de la scoli, maximizand astfel teroarea si moartea printre copii. Locuri de adorare au fost bombardate cu cei care se rugau in interiorul lor. Aceste lucruri fac aceasta operatiune militara una barbara.

In fata acestei situatii deosebit de grave, noi suntem alaturi de poporul Palestinian din fasia Gaza. Dorim sa aratam fratia noastra fata de ei si o puternica solidaritate umana cu acesti oameni. Poporul din Gaza a suferit mult datorita unei blocade impuse de acum doi ani. Blocada a afectat toate serviciile vitale ce pot asigura continuitatea vietii. Si, de parca acest lucru nu era de ajuns, acesti oameni din Gaza sunt acum aflati sub ploate de foc din partea invadatorilor.

Drept raspuns la acestea si drept raspuns la tragediile continue la care a fost suspus poporul Palestinian in fata intregii lumi, Federatia Organizatiilor Islamice din Europa transmite urmatoarele:

Unu:
Noi, Federatia Organizatiilor Islamice din Europa, condamnam folosind cele mai grele cuvinte asaltul barbaric initiat de invadatotii israeliti asupra poporului Palestinian aflat sub blocada in fasia Gaza. Armata Israeliana este considerata a fi cea mai puternica armata din regiune
avand cel mai dezvoltat arsenal. Federatia condamna atacul considerandu-l nejustificat si in mod evident asociat cu crime de razboi, o practica inumana care isi bate joc de valorile morale ale celor ce traiesc in zona si care incalca toate standardele internationale si declaratiile ce privesc drepturile omului.

Doi:
Federatia cere solutionarea rapida de catre toate partile responsabile aflate pe planeta, la nivel oficial si public in privinta incalcarii drepturilor omului. Federatia considera situatia din Gaza ca fiind o responsabilitate umana si morala ce nu poate tolera vreo urma de ezitare. In aceasta privinta, Federatia nu poate evidentia suficient importanta unei actioni a Uniunii Europene care trebuie sa preia controlul armatei israeliene ce continua aceste masacre. Federatia cere ridicarea imediata a blocadei impuse asupra unui milion si jumatate de Palestinieni din Fasia Gaza.

Federatia cere incetarea oricarui sprijin acordat statului invadator. israel continua sa ignore toate drepturile umane sustinute de legile internationale. Federatia Organizatiilor Islamice din Europa cere deasemenea unificarea fortelor Arabe care trebuie sa sprijine poporul Palestinian cu toate resursele posibile, tintind spre ridicarea blocadei si deschiderea trecerii Rafah care este singurul punct de trecere intre Gaza si restul lumii.

Trei:
Federatia Organizatiilor Islamice din Europa constientizeaza marimea si puterea atacului ce are loc in fasia Gaza si consecintele umane ale acesteia. Acest lucru se adauga unei lipse de prim ajutor si necesarul de baza datorate blocadei. Aceasta tensiune si oroare este cultivata si de declaratiile oficialilor israeliti care spun ca nu vor inceta pana nu-si ating scopurile.

Patru:
Federatia Organizatiilor Islamice din Europa cheama Musulmanii din toate partile Europei sa ia o
atitudine de fratie cu poporul Palestinian, victimile anei atrocitati barbare, prin urmatoarele actiuni:

1. Ruga
catre Allah Preanaltul pentru incetarea suferintelor din Gaza, incetarea atacului care vizeaza Palestinienii inclusiv toti copiii, femeile, batranii si bolnavii. Indemnam toti Musulmanii sa faca adunari pasnice la toate moscheile si la toate asociatiile Islamice.
2. Organizarea de activitati multiple, publice si media, care sa faca vazuta adevarata tragedie a atacului impotriva poporului Palestinian din Gaza. Reflectarea asupra gasirii unor modalitati de trezire a constiintei unor diverse societati Europene. Toate acestea, asigurandu-va ca respectati toate cerintele oficiale si legile statului in care rezidati.
3. Incercarea de a initia activitati mai vaste umanitare care sa aibe scopul sprijinirii celor din Gaza, in vederea tratarii ranilor, asigurarea de provizii, mancare, medicamente si furnizarea de mijloace de mentinere a vietii in fata acestei calamnitati programata impotriva locuitorilor
din fasia Gaza. Ii cerem lui Allah sa ridice aceasta tragedie a poporului Palestinian! Ii cerem Lui sa aibe mila de martirii cazuti acolo! Ii cerem Lui sa vindece ranitii si sa opreasca devastarea pamantului! Ii cerem lui Allah sa binecuvanteze familiile si supravietuitorii lor cu toleranta, rabdare si fermitate! Ii cerem lui Allah Preanaltul sa readuca acestor oameni drepturile lor juste!

Versuri albe dintr-o ţară înroşită

2008-12-30T10:17:00.005+02:00

A murit în acest august de care aproape că am uitat un poet. Un poet care şi-a dorit întreaga viaţă să meargă acasă. În Palestina.

De-acolo vin

De-acolo vin şi am amintiri
Născute precum se nasc muritorii, am o mamă
Şi o casă cu multe fereşti
Am fraţi, prieteni
Şi o celulă a cărei fereastră este rece.
Al meu este valul, prins într-o clipă de pescăruşi,
Am propriul punct de vedere
Şi-un fir de iarbă în plus.
A mea este luna de la îndepărtata margine a lumilor,
Şi mărinimia păsărilor
Şi nemuritorii măslini.
Am păşit pe-acest tărîm înainte ca săbiile
Să-i schimbe trupul viu într-o masă încărcată.

De-acolo vin. Mamei i-am înapoiat cerul
Atunci cînd cerul a plîns după mamă.
Şi am plîns pentru a mă face auzit
De-un nor ce se-ntorcea din drum.
Am învăţat toate cuvintele care contau la curtea sîngelui
Pentru a sparge regulile.
Am învăţat toate cuvintele şi le-am destrămat
Pentru-a compune unul singur: patrie.

Şi cîteva dintre ultimele cuvinte ale lui Darwish:

I am not ashamed of my identity, it is still under construction. But I am ashamed of some of what is written in the Ibn Khaldoun introduction: You, as of now, are someone else!

PS: Iată că sunt oameni contemporani cu noi pentru care criza economică nu înseamnă mare lucru, căci sunt alte lucruri mai grave decît moartea, vorba altui poet.

Prietenul anevoie se cunoaşte....

2008-12-22T15:29:00.005+02:00

Se ştie deja că Iliescu a fost unul din apropiaţii cuplului Ceauşescu. Nimic nou, nimic spectaculos. Şi totuşi, cînd vezi o fotografie ca asta, nu poţi să nu te întrebi - coborînd discuţia la nivel strict individual - cum s-o fi simţit Ceauşescu cînd şi-a dat seama că prietenul, tovarăşul, camaradul lui, Ion, i-a tras-o într-un mare fel pe la spate. Ca de altfel, şi nouă, unui întreg popor român care a crezut că motivul pentru care iese în stradă cu pieptul spre gloanţe e o revoluţie, nu o pîrlită de preluare a puterii la momentul cînd mîna de fier a Ceauşeştilor tocmai aluneca ceva mai moale.

Sursă foto: Fototeca online a Comunismului
Foto: #F016
Foto: #F019

Lasă-mi iarnăăăă pomiiii ve-eeerzi

2008-12-21T09:38:00.009+02:00

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu cînd mă gîndesc la bradul de Crăciun îmi vine să mă arunc de pe bloc odată cu el de îndată ce toată naţia a terminat de digerat sarmăile şi de eliminat prin pori gradele de alcool din damigeană. Aşa, cam de pe 10 ianuarie, capitala devine un soi de magazie de pompe funebre. Marii sacrificaţi, fără acte de martir, zac în stradă. Nu sună nimeni la 112 să anunţe genocidul. Stau înşiraţi, fără sîngele lor verde prin vene, cu cîte un fir de beteală înfiptă cu încăpăţînare.

Dar uite că nu sînt nici adepta brazilor de plastic. E ca şi cînd aş pune pe masa de Crăciun cozonaci din carton, sarmale din pînză şi apă colorată cu acuarele în loc de vin roşu. Şi totuşi..., fiecare acru de pămînt plantat cu brazi pompează oxigen în plămînii a 18 oameni. Zilnic.

Dar ia uite uite ce zice prietena mea: aici şi aici. Eu zic că merge. Mai ales că unii îţi dau şi ceva bani îndărăt dacă le aduci bradul să-l puie în pămînt la primăvară.

Şi, ca să închei cu o pildă, cum şade bine poveştilor de spus la gura sobei, Robert Lynd în The Blue Lion and Other Essays ne trage un perdaf pe cinste: "Lucrul care ne face să fim atât de diferţi de păsări nu este zborul, ci felul în care îşi construiesc acestea casele lăsând totuşi pământul la fel de frumos cum era."

Să nu uiţi, Darie

2008-12-20T22:09:00.004+02:00

În cazul nefericit în care mîine, 22 decembrie, v-ar putea păli vreun regret, vreo nostalgie a vremurilor cînd România era o mare cămară de murături, folosea un singur dicţionar în care toate cuvintele începeau cu majusculă şi dacia era întrecută de departe de mirificul trabant, luaţi de citiţi. Nu înainte de a vă gîndi cîteva secunde că Ceauşescu a fost unul din puţinii oameni mai înalţi decît o biserică.

Nicolae Ceausescu - Cuvantare la adunarea populatiei din Capitala in Piata Palatului Republicii, 21 decembrie 1989

Dragi tovarasi si prieteni, Cetateni ai Capitalei Romaniei socialiste,

Doresc in primul rand sa va adresez dumneavoastra, participantilor la aceasta mare adunare populara, tuturor locuitorilor municipiului Bucuresti, un salut calduros, revolutionar, impreuna cu cele mai bune urari de succes in toate domeniile de activitate. (Aplauze si urale prelungite; se scandeaza â€žCeausescu - Romania, stima noastra si mandria!").

Doresc, de asemenea, sa adresez multumiri initiatorilor si organizatorilor acestei mari manifestari populare din Bucuresti, considerand aceasta ca o expresie a hotararii intregului nostru popor de a actiona cu toata puterea, in stransa unitate, in jurul partidului, pentru apararea independentei, integritatii si suveranitatii Romaniei. Aceasta constituie una din problemele fundamentale ale intregii noastre natiuni. (Aplauze si urale puternice; se scandeaza â€žCeausescu - PCR", â€žCeausescu si poporul!").

Inainte de toate, doresc sa va informez pe dumneavoastra despre o importanta hotarare adoptata in aceasta zi de Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al partidului privind nivelul de trai al oamenilor muncii. Am hotarat in aceasta dimineata ca, incepand de la l ianuarie, sa majoram in cursul anului viitor retributia minima de la 2.000 la 2.200 lei. (Urale si aplauze puternice, prelungite). De aceasta majorare importanta vor beneficia peste 1.500.000 de oameni ai muncii.

Tot de la l ianuarie vom majora alocatiile pentru copii, intre 30-50 de lei. In raport cu numarul de copii si de retributia oamenilor muncii - ceea ce constituie un ajutor puternic, pentru circa 4.400.000 de copii ai patriei noastre. (Aplauze si urale puternice, prelungite).

De asemenea, se vor introduce indemnizatii de nastere, de l.000 de lei, pentru toate femeile, cu incepere de la primul copil, iar, in continuare, pentru femeile care nasc doi sau mai multi copii indemnizatia la nastere va fi de 2.000 de lei pentru fiecare copil - ceea ce constituie, de asemenea, un puternic stimulent, de ajutor pentru mamele, pentru femeile patriei noastre. (Aplauze si urale puternice, prelungite).

Am hotarat sa majoram pensiile minime de la 800 la 900 lei. Am hotarat, totodata, ca pensia de urmas sa fie majorata cu 100 de lei. Vom creste, de asemenea, ajutorul social de la circa 500 de lei la 800 de lei. Vom asigura, in acest fel, conditii bune, corespunzatoare de munca si viata pentru toti cetatenii patriei noastre.

Aceste masuri demonstreaza cu putere ca - pe masura dezvoltarii economiei - facem totul pentru a asigura ridicarea continua a nivelului de trai, material si spiritual al poporului, potrivit hotararilor Congresului partidului. (Aplauze, urale; se scandeaza â€žCeausescu si poporul!").

In ce priveste evenimentele de la Timisoara, am vorbit despre ele aseara. Apare tot mai clar ca este o actiune conjugata a cercurilor care vor sa distruga integritatea si suveranitatea Romaniei, sa opreasca constructia socialismului, sa puna din nou sub stapanire straina poporul nostru. De aceea, trebuie sa aparam cu toate fortele integritatea si independenta Romaniei! (Urale, aplauze; se scandeaza â€žVom munci si vom lupta, tara o vom apara!", â€žPace!", â€žPace!").

Cred ca sunt printre dumneavoastra multi care isi reamintesc de marea manifestare din 1968 pentru apararea independentei Romaniei. Fermitatea, unitatea poporului nostru au asigurat independenta si constructia mai departe a socialismului in Romania! {i acum trebuie sa actionam in deplina unitate, cu fermitate impotriva tuturor celor care incearca sa slabeasca forta, unitatea natiunii noastre, care actioneaza in slujba diferitelor servicii de spionaj si cercuri imperialiste, pentru a imparti din nou Romania, pentru a inrobi poporul nostru!

Este necesar, mai mult decat oricand, sa actionam in spiritul democratiei noastre muncitoresti, sa dezbatem cu deplina raspundere toate problemele privind dezvoltarea societatii noastre, avand permanent in vedere ca tot ceea ce realizam in Romania trebuie sa asigure bunastarea poporului, ca socialismul il construim cu poporul si pentru popor, ca trebuie, in orice imprejurari, sa asiguram integritatea si independenta Romaniei! (Aplauze si urale puternice; se scandeaza indelung â€žVom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Cunoasteti ce au facut si spuneau inaintasii nostri: â€žMurim mai bine-n lupta, cu gloria deplina, decat sa fim sclavi iarasi pe vechiu-ne pamant!". {i trebuie sa luptam, sa traim liberi si independenti! (Urale, aplauze puternice; se scandeaza indelung: â€žCeausescu si poporul!").

Unii ar dori din nou sa se reintroduca somajul, sa se reduca nivelul de trai al poporului si - cu scopul deschis formulat - sa dezmembreze Romania, sa puna in pericol insusi viitorul poporului si natiunii noastre independente. (Urale puternice; se scandeaza indelung: â€žCeausescu - PCR!").

Dragi tovarasi, Cel mai bun raspuns pe care trebuie sa-l dam este unitatea tuturor oamenilor muncii, a intregii natiuni, actiunea ferma de a realiza programele de dezvoltare sociala a patriei si de ridicare continua a nivelului, de trai, material si spiritual, al poporului. De noi depinde ca Romania sa ramana in continuare o tara libera, independenta, constructoare a socialismului! {i doresc sa declar si aici ca vom face totul pentru a apara integritatea si suveranitatea Romaniei, libertatea si viata poporului nostru, bunastarea intregii natiuni! (Urale si aplauze puternice; se scandeaza indelung: â€žVom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Sa actionam cu intreaga raspundere si sa demonstram forta si capacitatea oamenilor muncii din Capitala, a intregii natiuni, pentru dezvoltarea patriei noastre, pentru bunastarea si independenta natiunii!

Va doresc succese in intreaga activitate! Unitate si actiune ferma impotriva tuturor acelora care vor sa distruga independenta si socialismul in Romania! Aceasta este obligatia noastra, a tuturor! (Urale si aplauze puternice; se scandeaza indelung â€žVom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Organizati in toate intreprinderile, peste tot, grupe de ordine, grupe de aparare a socialismului, a tot ceea ce am realizat, a independentei tarii.

Cu toti sa actionam in slujba poporului, a independentei, a socialismului! (Urale si aplauze prelungite; se scandeaza indelung â€žCeausescu si poporul!", â€žVom munci si vom lupta, tara o vom apara!", â€žCeausescu - RSR!").

Vişinata de amurg - Epilog

2008-12-08T08:02:00.001+02:00

Melania, m-am bucurat eu de pornirile pacifiste ale soră-mii, al cui era acordeonul? Melania rîdea potolit. Al cui să fie? Al bunicii! Cînta bunica la acordeon? Păi cică ar fi cîntat. Şi cică ar fi avut şi voce, talent..., te scula şi din morminţi. Asta îmi aminteam. Era într-o vacanţă de vară. Mă luase mama cu ea la bunici cu gîndul să mă lase pe-acolo măcar o săptămînă. Nu ştiu ce a făcut-o să se răzgîndească, poate lacrimile mele mari şi sărate şi mucii înşiraţi pe fusta ei cu pliuri. Nici nu intraserăm bine pe poartă, abia se aşezaseră toţi trei, mama, bunica şi bunicul, în curte să se cinstească de revedere şi eu deja scăpasem în cămara cu dulceţuri. Reuşisem să mă strecor din raza de monitorizare a mamei şi, tot foindu-mă în cămara îngustă, am trîntit unul din borcane pe cimentul gri închis, cu picăţele albe, mici, inegale. Dulceaţa de gutui s-a amestecat într-o secundă cu cioburile. Borcanul făcuse un zgomot sec de sacrificat fără onoruri de martir. Gura borcanului rămăsase întreagă şi din margini se prelungeau nişte colţi de sticlă de-ai fi jurat că e un monstru care rînjeşte. Atunci am auzit-o prima şi ultima oară pe bunica strigînd la mine. Întâi am crezut că, odată cu dulceaţa, s-a răsturnat şi cerul. Tonalităţile grave, puternice ca o bubuitură de tun din glasul bunică-mii, mi-au pătruns prin oasele capului ca o furie neagră, prin stomac mi s-au prăvălit nişte bolovani care apoi s-au răsucit brusc şi s-au îmbulzit îndărăt în cap, unde o implozie părea iminentă. M-a scos mama din cămară cu forţa. Bunicii îi trecuse între timp. Ei, lasă, că n-o fi foc. N-a murit nimeni, atîta doar că m-am speriat. Ea ca ea, dar eu? Şi cînd mai vrei dulceaţă, să spui. Nu să furi!
Mătuşa Vera zicea că se adunau toţi oamenii subţiri din mahala la ei în casă şi că dădeau nişte chiolhanuri de le mersese vestea pînă în Ploieşti. În mod cert, Melania, noi n-am avut parte de nişte bunici ca la carte. Bunicile ar trebui să poarte şorţ, să facă mămăligi, să cîrpească lucruri şi să coacă prăjituri. Bunica noastră era acordeonistă şi trăgea la măsea ca un tirist întors din cursă. Iar bunicul era şi mai nebun. Nu meşterea prin curte la vreun motor de tractor, nu ne lua pe genunchi să ne spună poveşti din vremea războiului şi nici măcar nu ofta scoţîndu-şi pălăria cînd se aşeza la sfînta masă. Şi-o arunca din uşă direct în cui. Cînd nu reuşea din prima, tuşea aşa, adică, vezi Doamne, se simte cam rău, de-aia, cum ar veni, nu i-a mers figura. Ei, şi cu tine, parcă ai trăi într-o carte, zău aşa. Tu ce visezi? Bunici din Dumbrava minunată? Rîsul Melaniei nu avea nimic răutăcios. Seara, chiar înainte să adorm, mi-am imaginat cum trebuie că se distra bunica ţinînd pe burtă baritai acordeonul, cum trebuie că trăgea la măsea cot la cot cu bunicul, cum trebuie să fi răsunat din pieptul ei amplu, de cîntăreaţă de operă, versuri de dragoste, o dragoste dintr-aceea de numai prin anii ‘20 se mai întîlnea. Şi ia uite-ne pe noi, chinuiţii de bani de-ntreţinere. Melanio, rău am mai ajuns, zău aşa... Am ajuns, dar o să ne treacă...
Pieptul mic al lui Tudor se ridica şi cobora alene, respiraţia îi era rotundă şi neauzită şi un zîmbet fugar îi încolţise preţ de o secundă în colţul gurii. Chipul lui rotunjit în obraji era rozaliu în lumina mică a lămpii de veghe, iar Feodor aţipise cu ochelarii pe nas la televizor. Avea dreptate Melania, toate trec.

Epilog

M-am cuibărit lîngă Feodor care sforăia uşurel. Nu i se întîmpla decît cînd era foarte obosit. Alergase toată ziua, e greu totuşi să fii şi cap de familie. Mai ales aşa familie... Feodor, dormi? Se întorsese niţel pe-o parte şi abia dacă distingeam ce zice. Păi, dorm..., dacă mă laşi. Feodor, auzi, Feodor? Dar noi..., noi ne mai iubim? Tu ce zici, ne mai iubim? Deschisese ochii şi se uita miop, peste ochelari. Căzu lemn la loc, într-un somn profund şi curat. Mă apucase de mînă şi mormăise părinteşte: Ne mai iubim, cum să nu ne mai iubim. Dar mîine...

Vişinata de amurg - fila 10

2008-12-06T08:28:00.002+02:00

Bunicul fusese antreprenor de case. Iar noi abia dacă reuşeam să ţinem pe picioare coşmelia alor noştri. Stăm prost cu banii. Desigur, nu ţi-aş cere. Doar ştii... Desigur, dar mi-era milă nu atît de Melania, cît de Ionel. Dar nici noi nu o duceam prea strălucit. Reparaţia casei ne costase mai mult decît ne imaginaserăm. Ela, dar e incredibil, (Melania apăsa pe fiecare silabă), pur şi simplu nu îţi poţi imagina la ce sume te duce naveta asta nenorocită. Aproape că nici nu face. Melania mai dădea meditaţii în sat la limba şi literatura română. Pe lîngă sumele derizorii pe care le lua, se mai căpătuia cu cîte-un ou, cîte-o sticlă de lapte, o funie de usturoi. Din nou simţeam că mi se strînge inima. În fond, e femeie în toată firea, cu două mîini şi două picioare. Să se descurce, nu-i aşa, Feodor? Feodor zîmbea neputincios. Om vedea, dacă îmi iese afacerea asta, o să fie mai bine, o să vezi. Dar vezi şi tu, toate trenează, ăia nu au semnat încă... În fine, om vedea...
Bunicii avuseseră şapte case în Bucureşti. Şapte. Bunicul Marin, bogătaşul mahalalei, fără şcoală, patru clase şi alea terminate pe sponci. Dar îi mersese mintea la afaceri. Lui şi, mai ales, fratelui lui mai mare, nea Sandu. Şi oricît de nedrept mi se părea mie acum, de fapt, pentru el fusese bună mişcarea să le vîndă exact înainte să i le sufle de sub nas comuniştii. Rămăsese doar cu aia în care stăteau. Acum, în locul ei, crescuse o şosea. După moartea lor, mama s-a pricopsit cu un apartament la oraş, mîndrie de sătean. Apă curentă, încălzire centrală. De nelocuit pentru un om cu obiceiurile lor. Aşa că mi-a rămas mie. Bunicul Marin însă oricum nu o dusese prea bine după fuga regelui. Buicqul din curte se părăginise, aripile alb perlate începuseră să cedeze sub fălcile ruginii, roţile se aplatizaseră, scaunele zăceau prăfuite prin curte, iar bunicul Marin spărgea seminţe pe treptele casei, îmbrăcat în costum negru, cu pălărie de fetru, eşarfă albă, lungă, de mătase. Şi desculţ. Înnebunise. Cred că îşi luase şi ceva bătăi, căci după o dispariţie de vreo patru luni, se întorsese betegit de-un picior şi nici cu ochiul drept nu părea să mai vadă mare lucru. Îndrepta din cînd în cînd bastonul cu măciulie argintată spre cer şi se certa cu duşmani imaginaţi. Las că vin ei americanii. N-ai să vezi? Or să-mi dea tot, tot înapoi! Şi-atunci să vedem cine mai rîde. Cine rîde la urmă, aia e! Bunica fusese o doamnă, nu tu spălat, nu tu gătit. Veneau femei din sat să o ajute la treburi. Iar cînd se întorcea bunicul Marin de la ale lui, de peste zi, îşi schimba hainele să iasă în oraş pe înserat, La doi cai, unde cîteodată îl însoţea şi bunica. Cămaşa de peste zi devenea cît ai clipi o cîrpă pentru luciu la bombeul pantofului. Bunica o lua şi o dădea prin sat. Iar în anul cel mai crunt, pe foamete, se înşira toată mahalaua la poarta lui. Zi de zi, bunicul Marin hrănea satul cu gamela. Deci bunicul a fost dizident? A fost..., n-a fost! A fost nebun! Melania pufnea nervoasă. Măcar să nu fi vîndut casele alea! Vorbeşti şi tu, dacă nu le vindea, ce? S-ar fi bucurat el vreodată de ele? Nu, dar ne-am fi bucurat noi! Mda, am fi plătit impozite de ne-am fi cocoşat... Ei, trăiam din chirie... Şi tu, şi eu, păru Melania deodată dispusă să facă pace.

Vişinata de amurg - fila 9

2008-12-04T07:04:00.001+02:00

Naţia noastră are o aplecare către nimicirea demnităţii cum rar s-a văzut. Către ciopîrţirea măririlor, a coloanei vertebrale, fie ea oricît de dreaptă, oricît de înaltă. Mă întrebam uneori cum de scăpase întreagă Coloana Infinitului. Nimic nu trebuie să rămînă pe picioare, totul trebuie săpat mărunţel, cu şanţuri mici, diafane, cît să pice de pe soclu fără zgomot, uşurel, uşurel şi nebăgat de seamă. Cu drăgălăşenie maximă. Din dragoste. Cu emoţie, cu cea mai bună intenţie. Altminteri cum să îţi explici că un nume atît de amplu, pozitiv ca al fiului meu ajunsese de la Tudor la Rache sau Relu? Adică, să ne înţelegem, Tudor, Tudorache, Rache. Tudor, Tudorelu, Relu. Na poveste. Cînd făceam lista de nume, pe dreapta, dacă e băiat, pe stînga, aşa, tragem o linie verticală să împărţim foaia parcimonios, dacă e fată. Uite, nu poţi să îi zici Ştefan. Toată lumea o să-l strige Fane, Fănel, Fănuş. Nici Andrei, se încheie lamentabil drept Andu. Lucian, Lucică. Paul, Paulică. Nici...? Nici! Fată? Mai mare daraua. Uite, să luăm, par examplu, Maria. Păi? Trebuie să fii Fecioara însăşi ca să-ţi păstreze naţia asta diminutivistă numele curat. Ioana? Mda, mă-sa mare o strigă pe aia din parc, o ştii?... o ştii..., Nela. Alexandra? Nu, Sanda, nu, în nici un caz.
Nici Ion al soră-mii nu promitea vreun viitor strălucit. Cum să iei, bunăoară, premiul Nobel şi să fii strigat la scenă deschisă, avem onoarea să îl invităm alături de noi pe Ionel. Nelu. Ionică. Nică. Feodor, graţie aceleiaşi duioasei limbi române, în general, şi a Mătuşii Vera, în particular, ajunsese la micimea unui Doru. Ba, ca să fie şi mai drăguţ, de-a dreptul Dorel. Limpede, nu? Deci Tudor? Tudor e perfect. N-a fost. Imaginaţia colectivă e mai dihai decît cea a purtătorilor legitimi, dar singulari, de limbă. Hai la mama, Tudor, dă mînuţa, acum cît încă eşti mare la nume şi mic la stat. Cînd o fi pe dos, om mai vedea...

Vişinata de amurg - fila 8

2008-12-03T07:05:00.001+02:00

Pînă la urmă pornirile mele stîngiste au început să se destrame pe lîngă cusături. Melania triumfa. Parcă de unde să ştii tu cum a fost în realitate comunismul! Ei na, doar eram acolo... Erai..., erai mică! Uite unde au dus toate, am ajuns pe drumuri, nu tu despăgubiri, nu tu casă. Marcel ştiuse ce să aleagă. Avocaţii îşi luaseră onorariile şi dispăruseră cu un zîmbet de sincer regret din viaţa soră-mii după ce-o asiguraseră că mai mult nu poate face decît vreun miracol. Ei nu erau specialişti în miracole. Comuniştii sînt cei care au greşit! Atunci cînd au luat casele oamenilor şi i-au plantat pe nişte ţărani imbecili, incapabili să înţeleagă că nimeni nu poate fi egal cu nimeni! E ca şi cînd ţi-ai propune să obligi întreaga omenire să aibă aceeaşi înălţime! Nu sîntem egali! Nu am fost şi nici nu o să fim! Bine, Melania, dar noi tot din familie de ţărani ne tragem! Ba nu, tata era intelectual. Dar şi ăştia (ăştia erau oricine de la putere după Revoluţie)..., parcă nu tot aia au făcut? Unde e dreptatea? Mda, mă enervam eu, acu vrei să-ţi facă dreptate capitaliştii. De fapt, ne împăcam noi, sînt aceiaşi nenorociţi.
Dar ce ştiam eu, într-adevăr? Cînd căzuse partidul comunist de la putere, Melania venise acasă de la şcoală cu părul desfăcut din bentiţa cu pampoane şi se repezise direct la şnurul meu de comandant de detaşament. Ce galben curat, împletit ca spicul de grîu din lanurile satului... Cu cîtă demnitate îl arboram dimineaţa pe piept trecîndu-l prin brida cămăşii, dinspre umăr spre buzunar. Alături de cravata mea roşie de pionier, cu două dunguţe mici, una galbenă, alta albastră. De ce? Cum să faci aşa ceva? Ciudat, dar bocetele mele nu au impresionat-o nici măcar pe mama. Zîmbea privind undeva dincolo de dealul cu cocoşa albă de la prima zăpadă, iar tata era prea preocupat să nu-l vadă nimeni că îşi face cruci ca la sfintele moaşte, întors niţel spre perete. Soră-mea continua să taie voioasă în bucăţele şnurul meu frumos cu foarfeca mare de tuns iarba. Şnurul MEU! Tu să taci! Melania trecuse peste emoţia uşor vecină cu apoplexia şi rîdea în continuare ascuţit. Ai fost de-a lor. Porţi însemnele! Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Eu am ÎN-VĂ-ŢAT bine! De-aia m-au făcut comandantă! Nimic nu o putea opri însă pe Melania. Şi totuşi comunismul n-a fost rău în toate. Ei, iar începi... Numai cît au tras femeile, numai cîte au murit făcînd avorturi ilegale. Ce ştii tu? Tu crezi că mamei i-a fost uşor? Mama? Mama mea? Era un gînd prea mare şi prea greu. Mă sufocam sub el. Şi Melania asta, spunea uneori nişte lucruri... Părinţii sînt oamenii ăia mari şi imaculaţi. Hai, nu chiar imaculaţi, dar un soi de îngeri, asexuaţi ca orice îngeri, care, să zicem, căci altminteri nu se poate, scăpaseră un picior afară din rai şi asta doar ca să apărem noi, eu şi cu Melania, pe lume. Dar o viaţă sexuală intensă, permanentă era o idee pur şi simplu inacceptabilă. Mama? Mama a făcut avorturi ilegale? Melania tăcea.
Inelele de plastic semitransparent în care îmi prindeam dimineaţă cravata, moştenire de la soră-mea, zăcuseră ani în şir în cutia de pantofi în care ţinea mama papiotele şi nasturii. Şi uite acum ce de nelocuit ajunsese casa părintească... Se părăginise şi un perete stătea într-o rînă. Dar nici a noastră nu se simţea prea bine. Din cu totul alte motive însă. Feodor cîntărea lucrurile din nou. Trăsese linii drepte într-un caiet cu file albe şi mărunţise nişte cifre. Suma totală era destul de greu de imaginat într-un portofel. Dar ne-am pornit. Cu mistria, cu plasă de Buzău, cu zilaşi săteni care mîncau la amiază cantităţi greu de descris şi cereau plată pe zi cît luam eu pe o săptămînă. Cînd a dat Ăl de Sus de am văzut casa făţuită, cu acoperişul reparat şi sobele puse pe roate, mi-a venit să fac ca tata. Să iau poziţia de drepţi cu mîna la chipiu şi să salut ostăşeşte, plesnind de mîndrie. Melania muncise pe rupte. Două zile zăcuse pe-o rînă fără să poată să mişte, urlînd ca lupul pe lună plină de la pîrdalnica ei de sciatică. Vara se încheia, Ionel îşi reluase lecturile de vacanţă cu seninătatea cu care numai copiii se pot întoarce la lucrurile lăsate neîncheiate, Tudor pornise pe picioare, care pe Feodor îl cam lăsaseră, iar eu mă bucuram că mă întorc acasă să-mi fac maninchiura cocoţată pe divan.

Vişinata de amurg - fila 7

2008-12-02T06:53:00.002+02:00

Tudor era mititel şi rotofei, cu o carne albă şi tare în care te abţineai cu greu să nu-ţi înfigi dinţii. Sîntem, pînă la urmă tot nişte animale. Niţel spoite, mai puţin păroase, cu darul vorbirii şi cu pretenţia de regi ai planetei. Cutele acelea de la încheietura mîinii unui copil, orice s-ar spune, nasc într-o mamă un sentiment greu de descris. Feodor îşi iubea progenitura ca un nebun, pînă ajungeam de ne încăieram. Îl răsfeţi prea mult. (ia uite..., semăn din ce în ce mai tare cu mama) Dar dacă nici acum, cînd e mic, nu-l răsfăţăm, atunci cînd? Cînd l-o înghiţi societatea între fălcilea alea enorme din care nu mai scapă nimeni? Mă înmuiam. Feodor îl scotea la plimbare. Mă duc să mă mîndresc. Ieşeau numai după ce mi se promitea că nu vor traversa absolut nici o stradă. Se întorceau zgribuliţi, înfometaţi şi rîzînd, Tudor încă ştirb. Iar eu ştiam sigur că au traversat cel puţin zece intersecţii.
Cu mine Tudor era mereu blînd şi duios, cînd apărea ta-su pe uşă însă avea un soi de sclipire care mi-a sugerat întotdeauna că există între ei o înţelegere din aceea de o pecetluiesc colegii de şcoală cu care te raliezi ca să copiezi pe rupte la fizică fără să afle mamele de unde sînt notele alea îngereşti din carnet.
Şmecheria, este limpede, e o instituţie în care omul se simte bine din prima. Păşeşti întîia dată în ea cu primul plîns. La început o manifeşti plenar, fără ruşine, fără inhibiţii, ca apoi să devină sofisticată şi mai greu de descifrat. Cînd Tudor împlinise un an era deja maestru. Iar eu abia învăţam să înţeleg că el, Tudor, e altcineva. Adică nu eu însămi într-o altă formă ieşită din mine. Ci un omuleţ cu voinţă proprie şi hotărîre greu de clintit. Copiii, chiar dacă nu pare, au de fapt mult mai multă răbdare decît adulţii. Focalizează precum libelulele, nu privesc în ansalmbu, dar le stîrneşte orice detaliu un interes nesfîrşit. Sînt în stare să te piseze pînă cînd obţin ceva cu o insistenţă pe care cei mari în general o abandonează, şi dintr-un soi de perspectivă a ridicolului, dar, mai ales, dintr-o slăbire a nervilor. Feodor în continuare ceda, ceea ce pe mine mă obliga să devin poliţistul cel rău, care interzice, care are întotdeauna ceva de argumentat, care pune condiţii, care ameninţă, care stabileşte pedepse. Tot el îmi zicea însă că în felul ăsta măcar există un echilibru în toate. Gîndire de inginer. Lucrurile trebuiau să aibă o bază solidă ca să stea în picioare. Nu, turnul din Pissa nu se pune. N-am înţeles niciodată de ce. Simplu, e strîmb, dar tot pe o bază solidă stă. Chiar mai solidă, altminteri...
Şi apoi m-am trezit cu Melania sunând la uşă. Cu două valize şi cu şcolarul de acum Ionel. De ce aveam eu mereu parte doar de lacrimile familiei? Era spre primăvară. Copacii abia dacă începuseră să se încumete spre muguri, cerul turnase toată ziua ploi neostoite lăsîndu-i întregului peisaj citadin un soi de contur dur, clar, spălat de pătura groasă de praf sub care dormitase. Feodor îmi făcuse semn din priviri că ne lămurim noi şi că pînă la urmă familia e familie. Cu bune şi cu rele. Mai ales cu rele, aş fi adăugat eu. Dar n-am avut ocazia. Întotdeauna cînd aş fi avut şi eu o replică, fie nu era momentul, fie era tardiv. Cuvîntul pe care l-am folosit cel mai des în următoarele săptămîni a fost „na-ţio-na-li-za-re”. Aşa, apăsat grosolan, precum realitatea care nici ea nu vine niciodată peste tine cu menajamente.

Vişinata de amurg - fila 6

2008-12-01T07:45:00.001+02:00

Terminasem facultatea. Şi cîteva relaţii care începuseră bine şi se terminaseră prost. Una mai dihai decît toate. Am suferit, dar nu m-am mirat. Ştiam deja că oamenii pornesc pe un drum care nu se ştie niciodată unde duce. De obicei, la câte-o bifurcaţie. Secretul căsătoriei alor mei, care rezistaseră aproape cincizeci de ani sub acelaşi acoperiş şi pe care numai moarte îi despărţise, nu mi se dezvăluia şi oricum mi se părea o poveste ireală. Vezi bine, nici Melania nu scăpase. Pe Marcel îl zărisem într-o duminică după amiază în parc, cu două fetiţe gemene, obeze, blonde şi gureşe şi o doamnă nurlie, iute la vorbă şi transpirată sub nas. Melania îmi spusese că vreun an după divorţ a tot venit să îşi vadă băiatul. Pe urmă renunţase. Acum ştiam şi de ce. Măcar eu nu ajunsesem la Starea Civilă cu niciunul, aşa că mă puteam linişti cu gîndul că nici pe treptele tribunalului nu voi coborî prea curînd. Se ţesuse pe negîndite în mine convingerea că orice lucru ieşit din mîna omului e sortit pieirii. La ce bun să mai începi. Şi totuşi, tinerii domni veniţi cu cîte o floare, cu cîte-un şualacrem, o mînă de fondante pe carton de cofetărie, o invitaţie la restaurant nu se dădeau duşi de atitudinea mea de sfîntă Filoftea. Ba chiar, ca şi cînd ar fi fost angrenaţi într-un sistem de pîrghii – nevăzut, dar de neignorat –, cu cît trăgeam eu mai mult într-o parte, cu atît deveneau ei mai interesaţi să se apropie. Pînă cînd s-a petrecut o lucrătură de o ingingerie inexplicabilă, de vreun metru nouăzeci, perciuni blonzi şi pălărie.
M-am trezit din visare cînd deja alăptam.

Vişinata de amurg - fila 5

2008-11-28T06:37:00.000+02:00

M-am dus la nuntă ca să nu se simtă singură. M-am simţit eu. Ne-am certat, Marcel era abţiguit bine încă înainte să intre în biserică să le puie popa pirostriile pe creştet. Melania mi-a spus că nu-i treaba mea. Că ăsta e şi că nu am eu nici o cădere să-i spun ce să facă şi ce nu. Şi oricum cînd arbora tonul ăla de soră mai mare, cedam vrînd-nevrînd strivită. Şi-apoi o soră mai mare în rochie de mireasă nu-i lucru uşor de mînuit. Undeva, în subconştient, nu puteam să trec peste faptul că avusese înaintea mea un oracol ascuns în spatele biroului, că băieţii care intrau în curte salutîndu-l cu „săru’mîna” pe tata şi îndopîndu-se ca nişte draci împieliţaţi cu dulceţurile maică-mii veneau la ea, niciodată la mine, că ea era frumoasă, în timp ce eu mă priveam cu ciudă în oglindă aşteptînd să am nevoie de-un pîrdalnic de sutien, că a plecat prima şi atunci cînd suna cerea cu mama numai după ce mă întreba, ca şi cînd ar fi stat în picioare pe-un scaun, cum mă mai descurc la matematică. Dar tot mi-a fost milă de ea. M-am gîndit că o femeie care aşteaptă un copil ar trebui să fie fericită. Atît. Aşa că am tăcut şi m-am prefăcut că înţeleg. După nici un an, Melania m-a sunat şi ea. Plîngea cu suspine. N-am înţeles nici de data asta ce mi se spunea. Dar am ştiut că nu m-ar fi sunat decît dacă s-ar fi despărţit de Marcel. O dăduse în judecată pentru test de paternitate. Ea jura că e al lui, testul a ieşit neconcludent. L-au repetat. Era al lui. Acum nu mai voia ea să-l recunoască de tată pentru Ionel. A urmat un proces lung, încîlcit ca orice proces. Apartamenul i-a rămas ei. El a luat maşina. Cu tot cu rate. Curat balamuc. Şi pisica. Şi canapeaua. Şi visele ei pe care mi le şopocăia uneori, cînd încă mai împărţeam camera scundă, cu două ferestre largi, una care dădea spre stradă şi alta care dădea spre porumbeii din mica noastră livadă, sub plapuma învelită în aşternut alb, cu flori mari, galbene, ţepene de atîta apret de-l punea mama la spălat. Dar măcar Ionel creştea. Şi nu apucase încă să se lămurească dacă e de rău să ai doar mamă.

Vişinata de amurg - fila 4

2008-11-27T07:04:00.000+02:00

N-a trecut nici un an şi m-a sunat mătuşa Vera. Plîngea cu suspine. N-am înţeles nimic din ce zicea. Dar ştiam că nu m-ar fi sunat decît dacă s-ar fi prăpădit şi tata. Ai văzut, Ileano, ce-a mai iubit-o tac-tu pe Florica. Iaca, n-a răbdat inima în el de supărare. S-a dus şi el după ea.
Şi-l visasem, Ileano, că parcă-am avut io aşa, o presimţire. Se făcea că era cu părul negru şi se bărbierea în curte cu briciul. Ştii tu, în oglinda aia de-o atîrnase taică-tu, Dumnezeu să-l odihnească, în stîlpul de la prispă. Şi de-odată aşa, parcă a înlemnit. S-a întors spre mine şi mi-a zis: tuşă Vera, ştii, că aşa-mi zicea el, sărăcuţul, că tare s-a dus devreme, şi el şi mă-ta, io am o treabă importantă de rezolvat. Să-mi pregăteşti uniforma... Ei, uite-a c-a avut o treabă, n-ar mai fi avut-o, bie-etul Vasile, sărma-anul Vasile...
Din nu ştiu ce motiv, despre bie-etul tata, sărma-anul tata mi-am amintit deodată că-i plăcea să mănînce pufuleţi stînd pe treptele prispei. Mă fascina că poate să nu-i crănţăne. M-am prins tîrziu că îi topea între limbă şi cerul gurii. Apoi umfla punga suflînd cu obrajii rotunjiţi şi o pocnea cu palma. Pac! Uite-aşa. Ca o puşcă. Rîdea de noi. Ne punea să ne uităm după păsările care ar fi trebuit să cadă rănite din cerul de toamnă abia începută. Măcar dacă nu le nimerim cu puşca, poate or muri de inimă. Îi ceream la nesfîrşit să repete spectacolul, dar venea mama şi ne lua pungile de pufuleţi. O să vă prostiţi de atîta mălai. Şi tu..., om bătrîn, măi, Vasile..., te pui la mintea lor.
Am rămas cu o casă mare, pustie, în care rîndunelele stăteau adunate tot sub streaşină, dar nu mai supărau pe nimeni, cu un cireş amar care a mai rodit un an şi pe urmă s-a uscat ostentativ şi o curte năpădită de merele care putrezeau pînă se lăsau învelite de prima ninsoare. Mama nu mai era să le treacă prin borcane în drum către gurile noastre pofticioase, iar Melania m-a anunţat că se mărită. Era însărcinată în luna a patra, iar eu nu aveam cui spune că o să fiu mătuşă.

Vişinata de amurg - fila 3

2008-11-26T07:23:00.000+02:00

Ce să facem cu tata? Începuse să doarmă afară, în faţa casei, pe prispă. Toamna venise, dăduse şi prima brumă. Bătrîn nebun şi fără minte. Unde să-l duci? Şi cum să-l faci pe ditai generalul să asculte de două fete care-i călcau pragul doar cu forţa şi numai peste vară. Nu spusese niciodată, dar şi eu, şi Melania ştiam că să fi avut un băiat, altfel ar fi stat lucrurile. Doctor în sat nu ajungea decît o dată pe săptămînă. Îi dăduse nişte hapuri pentru tusea de care nu mai scăpa, îl bătuse prieteneşte pe umăr, dar de la un civil un general nu acceptă asemenea gesturi, aşa că nici că îi trecuse prin minte să le ia. Lucurile se complicau, iar eu aveam examene. Iar Melania răspundea la telefon cu „da” sau „nu” şi nu ştiam niciodată în ce ape se scaldă. Iar apoi venea dimineaţa şi uitam.