Era pe cînd nu se zărea, azi o vedem şi muie

Cam aşa se fac ştirile la noi. Adică şi la noi, şi la ei. La toţi mogulii, dar la al nostru, că e mai cu moţ (şi oricum ce legătură are el cu felul în care se fac ştirile?), mai abitir. Meteorologii anunţă uite-aşa, cînd ţi-e canicula mai dragă, un pui de ploi torenţiale pe o limbă de pămînt românesc. Sar stropii pe tot ecranul mintenaş, editorii iau foc, producătorii urlă precum lupii la lună, în nici jumătate de minut televiziunea devine un loc de sfadă creativă din care iese, desigur, o ştire. Ştirea se referă, cum ziceam, la ploi. Se pune una bucată om, de preferat femeie, să cuvînte despre asemenea situaţiune. Corespondentul nostru de la Braşov, să zicem, preia legătura, frîiele problemei şi informaţiile din fiţuica emisă de Administraţia Naţională de Meteorologie şi dă-i cu cuvîntatul. Şi uite aşa, sîmbătă pe la amiază, în timp ce tot românul iubitor de maiouri şi bere rece cască şi cască ochii pe la teve, are ocazia să vadă o fătucă pe jumătate din ecranul lui lecede, cu un microfon cochet prins între arătător şi opozabil, semn că s-a tras din maimuţă destul de bine, vorbind sub un soare de-i coace fondetenul despre cum mai plouă de rău şi de cu spume, fenomen care ete că nu se vede, dar credeţi-ne pe cuvînt, că doar d'aia e televiziunea televiziune, ca să nu conteze ce vezi la ea.

Sigur, nu că nu ar fi aşa cum au spus meteorologii. Doar nu chiar acu când ne-am trezit noi să spunem poporului, şi în nici un caz chiar acolo. O să fie şi ploaie, deocamdată e soare, dar nu la... să zicem, Braşov, ci la fo sută de kilometri mai încolo. Dar cum noi sîntem o ţară mică, ce mai contează o sută de kilometri mai la deal sau mai la vale.

Frumuseţea însă e încă şi mai mare. Pe jumătatea ailaltă de ecran pe care sigur că televizomanul nici nu o să o observe, pentru că acolo nu e nici o altă fătucă cochetă fondentenată şi rimelată, curg la propriu imagini cu o ploicică de vară pe nocturnă filmată probabil acum fo 5 ani din greşeală de vreun rătăcit care urmărea să prinză vreun becali ieşind cu oile la adăpat. Iată, aşadar, cum un lucru ce părea serios devine la noi, la Românica, mai epic decît ne doream, mai colorat decît ne imaginam şi mai inutil decît era nevoie.

Sînt duhovnic de staruri

Odată cu titlul am încheiat şi citatul dat de părintele invitat la Realitatea să explice de ce Mădălina Manole, fie-i ţărîna uşoară, nu are dreptul la slujbă religioasă de îngropăciune ca orice creştin. Sinuciderea, se ştie, e cel mai mare păcat în ochii divinităţii noastre, conform scriptelor.

Depresia însă e boală, spune ştiinţa. Boală aşa cum e şi cancerul. Şi SIDA. Şi mai ştiu eu ce alte boli care ucid. Depresia în sine însă nu te ucide vor spune dreptcredincioşii. Te duce înspre moarte pe alte căi. Dar tot aşa sunt oameni care aleg să nu se mai trateze de cancer şi să moară. Ce fel de slujbă are pregătită biserica pentru ei? Cum faci demarcaţia între lucruri atît de fine şi atît de nuanţate? Eu nu cred că există ceva scris de om care să poată delimita fiinţa în faţa divinităţii.

Spuneţi-i cum vreţi. Dumnezeu, Allah, Buddha, ştiinţă sau natură. Sîntem mai complecşi decît orice religie şi singurul scop al ei este să slujească omul nu în detrimentul omului.

Lipeli internaţionale între Natashe şi Johni

Din link în link am ajuns la un site al unei agenţii de matrimoniale. Lipelile par să fie între femei din Rusia, Ukraina, România şi bărbaţi din Marea Britanie, Olanda, America, Suedia etc. Aţi prins ideea. Adică femei de pe la noi cu bărbaţi de pe la ei.

Am rămas să citesc cîteva din poveştile de succes prezentate drept modele de reuşită şi m-am întrebat cum de se ajunge aici. Întrebarea e nu de ce ajung femeile şi bărbaţii să îşi caute perechea pe internet, pentru că răspunsul e relativ la îndemînă: trăim vremuri în care, ca să întîlneşti oameni noi, trebuie eventual să te calce troleibuzul. Întrebarea e cum de ajung să construiască un cuplu funcţional.

Cum codoaşele au pierit din nomeclatorul sătesc, iar oraşele pe cît sînt de aglomerate, pe atît de sînt de alienante, internetul pare o opţiune nu numai viabilă, dar chiar de dorit.

În primul rînd, cînd ajungi să apelezi la o agenţie matrimonială, într-o mare proporţie ai ajuns la concluzia că îţi trebuie un partener şi îţi asumi asta.

În al doilea rînd, oamenii comunică şi cîte un an pe mail, semeseuri, memeseuri, scaipuri şi alte alea pînă reuşesc să se întîlnească. Dacă trec acest test se cheamă că au trecut testul răbdării, consecvenţei şi între timp şi-au creionat destul de bine protretul interior al celuilalt. Mai rămîne, deci, să se placă şi cînd în fine se pot ptrivi faţă în faţă. Şansele să se placă sînt mari, pentru că deja s-a creat o legătură măcar de prietenie.

În al treilea rînd, femeile din partea asta de lume încă cred în sinea lor evoluată că un bărbat adevărat e un bărbat potent social şi financiar, care e în stare să întreţină o familie la nivel decent. "Decentul" pentru femeile de pe aici e mai puţin decît "decentul" celor de pe acolo.

Şi uite cum o chestie care părea o abordare superficial ajunge să fie o reţetă de succes pentru mai multe cupluri care s-au cunoscut într-un bar într-o seară.

Vijelios icscinciu trecea

Aproape opt seara. O ploicică rece, binevenită pe parbrizul încins de drum şi prăfuit. De praf. Un susur plăcut de roţi pe drumul nehîrtopat dinspre Buzău prin sate aşezate de-a dreapta şi de-a stânga asfaltului curgând molcom spre capitală. Un apus pîclos, fără culoare. Peisaj idilic, sfîrşit cu un ce mă-sa, nu mai merge acceleraţia... Nu mai reacţionează nimic. Uite o bretea să ne tragem pe ea. Noroc că nu eram în depăşire. Capota stă deschisă, domnul şef se uită. Se uită. Scoate joja. Ştiu că îi zice aşa, dar nu bag mîna în foc. Scoate un capac. Scoate fum pe nări. E clar. E naşpa. Şeful face miracole cînd e să facă. Dacă nu face, e de nerezolvat nici chiar cu miracolele. Nimic nu mai ţine. Salvarea vine peste o oră jumate. E un logan impunător, mîndria fabricii de la mioveni care porneşte cu scrîşnete şi icnituri cu tot cu icscinciu' nostru argintiu priponit cu-n cablu. La miezul nopţii, cînd pînă şi vrăjitoarele bune sînt negre, în timp ce adunam cu făraşul muştele de prin baie, gazate înainte să plec de-acasă, mi-am jurat să nu mai zic nimic de dacia renault. Sărumîna, conaşilor, super maşină făcurăţi, mulţumesc frumos!