nimic despre iubire

în camera de hotel cu van gogi
şi struguri de plastic
ţi-am sărutat întîia dată un colţ de zîmbet
de-atunci valurile
îmi aţipesc uneori în palmă
minuscule şi alb încornorate
în ochii tăi ne făcuserăm bîrlog
stăteam pitiţi cît era ziua de lungă
în pernele cu spinări de cai înaripaţi
rotunjea asfinţitul băltind portocaliu
ni se lipeau de talpă firimituri dulci
părul ni se încîlcise de-atîta visare
poate că te iubeam
acum nu mai ştiu
se pare totuşi că-ntr-un final
moleculele noastre uită

Streinu, martirul necesar - ultima parte

- Ce să ştiu?
- Că io te-am scos. Te uitaseră rahaţii în puşcărie... Dacă nu a mai întrebat nimeni de tine, nici că le-a păsat. Păi tu ştii că erai ultimul deţinut politic din închisorile româneşti? Nicăieri în România nu mai era nici unul...
Profesorul căscă ochii şi gura şi rămase cu ele aşa.
- Cum aşa?
- Iaca-şa. Nişte imbecili! Mama, care s-a tot căznit să mă ţină departe, să nu mă implic în nimic ce ţinea de politică şi alte daravere (rămăsese, ştii..., cu frică, a zis că unul în puşcărie e şi-aşa prea mult, că, dacă mă apucă şi pe mine vreun gînd să schimb lumea, ea-şi ia zilele), nu a vrut să-mi zică unde eşti. De-aia nici nu ţi-a zis de mine. În fine, nu mai contează. Ce încerc io să zic este că mi-am pus în minte ca la lucrarea de licenţă să fac ceva, nu să scriu ca toţi boii sute de pagini ca să mă aflu în treabă. Şi am început să scotocesc. Tot a trebuit să mă duc la mama să o mai întreb una-alta şi mai cu jale, mai cu speranţă, pînă la urma s-a-ndurat de mi-a dat nişte date. Şi ce crezi?
- Ce...?
- Păi tu trebuia să fi fost eliberat acum... (Vlad făcu o socoteală rapidă în gînd), acum zece ani! Zece, Antoane, îţi dai seama? Îi dăm în judecată, pe onoarea mea! Să plătească, sta-le-ar în gît de nenorociţi toţi anii ăştia în care te-au lăsat să putrezeşti în beci!
Vlad se aprinsese la faţă, ochii îi sticleau în cap şi părul lui blond se răsculase ca o coamă de leu lăsînd la vedere o pereche de urechiuşe împurpurate.
- Păi n-am dreptate?
- Vlade, stai uşor că m-ai zăpăcit... Pe cine să dăm noi în judecată? Şi ce să cîştigăm? Io zic că seara asta, uite, cum stăm noi amîndoi aici de vorbă, e cel mai de preţ dar pe care nu l-aş fi visat nici în cel mai adînc şi bun vis. Bani îmi trebuie mie? Ferească Dumnezeu... Iar luptă de clasă? Iar oameni ai legii? Nu te supăra pe mine, tu o să fii un avocat bun, corect, onest. Simt asta. Am învăţat în atîţia ani de tertipuri pentru supravieţuire să citesc un om. Dar să mă avînt într-o luptă nouă? Pentru bani? Nu, băiete, eu nu de-aia am luptat. E ca şi cînd mi-aş bate joc de douăzeci de ani de temniţă şi de toate ideile pentru care m-am sacrificat. Pe mine, pe mamă-ta şi pe tine...
- Dar nu înţelegi, se întristă Vlad, acum ai dreptul să lupţi pentru tine. Ai mijloacele să o faci. Ai cîştigat exact lucrul pentru care ai suferit! De ce să nu te bucuri de aceste drepturi dobîndite?
- Mă bucur deja. Mă bucur deja aşa de mult că mi-e şi frică să nu mă trezesc şi să constat că sînt la loc în celulă. Cum să cer mai mult dacă eu simt că nu merit mai mult?
Vlad tăcu şi-şi vîrî pumnii în buzunarele de la şort.
- Ai luptat atît... Şi acum nu mai vrei... Nu te simţi înfrînt, batjocorit, ţinut degeaba zece ani în puşcărie?
- Nu, spuse cu glas puternic, vertical profesorul. Nu. Sînt un învingător. Aşa mă simt. Am supravieţuit. Comunismul nu mai e. L-am îngropat eu pe el, nu el pe mine. Trăiesc timpurile pentru care am vărsat sînge din plămîni în fiecare prăpădită de zi de cînd m-au ridicat. Nu, Vlad. Nu mai am pentru ce să lupt. Am luptat. Am cîştigat. Acum e vremea să mă bucur. La vremuri noi, e nevoie de oameni noi. Eu... sînt vechi, gata. Mi-am trăit traiul, mi-am mîncat mălaiul.
Vlad apucă delicat o boabă neagră de strugure şi o strivi cu limba de cerul gurii.
- Bine, tată. Om vedea.
Profesorul tresări. Vlad molfăia senin la boaba de strugure.
Peste geam se întinse echilibrat sita nopţii.
- Tu ştii că de-aia am dat eu la Drept?, sparse tăcerea Vlad.
- De ce?
- De-aia. Ca să lupt şi eu! Nici nu ai idee ce vremuri trăim. Corupte, murdare, în care banii fac legea... Tu spui că nu mai e regim comunist. Că e democraţie. O fi, dar să ştii că tot nu e bine.
Profesorul zîmbi.
- Bine absolut nu există, Vlad. Or face banii legea, or fi timpurile corupte, dar uite că noi doi stăm aici la taclale şi nici mie, şi nici ţie nu ne e frică să spunem lucrurilor pe nume. Dacă ieşi acum în stradă şi strigi „Jos democraţia!” te leagă cineva?
- Mmm, rîse Vlad imaginîndu-şi, poate că da... Tulburarea liniştii publice. Ieşi a doua zi cel mai tîrziu. Asta dacă nu te înţelegi cu poliţistul care îţi zice vreo două, tu îi dai cinci foi şi el te cam trimite acasă.
- Vezi?, zise victorios profesorul. Iată marele cîştig! Cuvîntul, dragul meu, e o armă care în vremuri rele ucide... Cuvîntul, în vremuri mai blînde, poate cel mult să îţi provoace oareşce neajunsuri, dar nu îţi schimbă viaţa, nu îţi frînge genunchii, nu îţi omoară familia... Există, desigur şi reversul medaliei, cînd ajugem să vorbim în pustie, cînd nimeni nu mai ascultă... E şi asta o formă de îngenunchere. Dar mai ai o şansă, nu mai e violent, dramatic, pe viaţă şi pe moarte... Aşa că, dragă băiete, io, drept să îţi zic, aş bea un pahar de vin.
Vlad era extrem de mulţumit.
- Tată, uite, vezi? Ştii că este exact ce îmi doream?
- Vin?, se miră profesorul.
- Nu vin. Un om cu care să pot avea discuţii dintr-astea, schimb de idei, chiar şi conflicte de idei... Prietenii mei sînt mai toţi nişte idioţi. Mă rog, ar fi Relu care e mai răsărit, dar ăla e aşa de absorbit de propriile idei că sfîrşeşte mereu într-un monolog. Şi Mădălina... Dar cu ea mă trezesc mereu că spun numai tîmpenii..., se întristă Vlad. Ea nu rîde, dar nici deştept nu mă simt. Tată?
- Ce-i, băiete?
- Pîn-oi ieşi eu avocat o să cam răbdăm de foame...
- Răbdăm, zise simplu profesorul. Poate mi-oi găsi şi eu ceva de făcut. Poate chiar profesor?
- Iau pensie de urmaş de pe urma mamii şi bursă de merit.
- Ne-om ajunge noi cumva, zîmbi mîndru profesorul. Acum nu mai eşti singur..., se îndreptă el de spinare. Mă duc să spăl vasele. Mă-tii nu-i plăceau lăsate în chiuvetă de pe o zi pe alta. Mîine, Vlad, mergem la cimitir. Io singur nu m-aş descurca să ajung. Mergem?
- Mergem, tată. Pot să o iau şi pe Mădălina? Ştii? Ea m-a ajutat cu înmormîntarea, cu pomenile, cu vasele. Singur n-aş fi reuşit. De fapt, adăugă el ruşinat, tot ea a făcut şi ciorba de lobodă.... Ca săraca mama... Dar acum, că te-ai întors acasă...
Vlad oftă cuprins de oboseală şi îşi intinse ciolanele cît erau de lungi pe mijlocul sufrageriei.
- Tată, mai zise el moale ca înainte de a adormi. Nici nu te-ai atins de struguri...
- Lasă, măi băiete, vine ea şi vremea lor...

Streinu, martirul necesar - partea 7

Privind scena înserată, la lumina lampadarului din sufrageria de la etajul cinci, cu cele două personaje care dădeau agitat din mîini, rîdeau, se întristau şi se priveau de-a dreptul, în ochi, aveai impresia că sînt doi amici, îmbrăcaţi identic, cu tricou, şort şi şosete albe de bumbac, pe care nu îi despărţea decît un hău de ani şi nimic mai mult. Profesorul Streinu se simţea acasă. Alături de băiatul ăsta crescut ca din pămînt în bătătura lui, care nu mai era numai a lui, într-un spaţiu în care sufletul lui într-un final putea să se ostoiască. Blînd, canapeaua oranj îi îndulcea şederea, covoraşul cu dungi bej, catifelate, perdelele trase peste geamul deschis, părul blond de pe picioarele tînărului, televizorul cu un ecran cît o zi de post, ceştile de cafea în care şi-ar fi putut citi viitorul, toate îi dovedeau palpabil că există o viaţă dincolo de toate suferinţele trecute prin el, că se află în sfîrşit acolo unde îi era locul.
- Anton, zise vesel flăcăul. Vezi, Anton? Am reuşit! E cea mai reuşită lucrare a mea...
- Ce lucrare?, se miră părinteşte profesorul de religie căutînd instinctiv din ochi creionul roşu.
- Nu ştii? Chiar nu ştii?
Profesorul sorbi o gură de cafea.

Streinu, martirul necesar - partea 6

În uşă apăru chior de somn un tînăr blond, răvăşit, în tricou şi pantaloni scurţi.
- Pe cine căutaţi, întrebă tînărul dîndu-şi cu mîna prin părul ce-i ajungea pînă la umeri, împrăştiind un miros de proaspăt îmbăiat.
- Sînt eu... Eşti Vlad?, se bîlbîi profesorul, ameţit de parfum.
- Da, Vlad. Pe cine căutaţi, repetă mai blînd tînărul.
- Păi, cred că pe tine... De fapt, am venit acasă. M-am întors.
Tînărul se uită perplex.
- Tu eşti...? Eşti... tata?
- Păi aşa reiese, se dădu profesorul Streinu un pas înapoi simţind o mare emoţie în stomac.
- Dacă tu eşti Vlad Streinu, eu, Anton Streinu, mama ta, fie-i ţărîna uşoară, Mioara... Tată trebuie că îţi sînt. Aş putea să intru...?
Tînărul se dădu într-o parte, eliberînd intrarea.
- N-am papuci pentru dumneavoastră, zise tînărul firesc. Io nici nu port...
Profesorul adulmeca împrejur ca un cîine. Totul arăta schimbat. Pe jos era pusă gresie, pereţii erau albi, impecabili. Cuierul, un eşafodaj bizar, modern, dintr-o combinaţie de aluminiu cu îmbinări negre. Uşile noi, din lemn brun, cu clanţe argintii, simple. Covoare mici, rotunde, dormind lejer pe o suprafaţă lucioasă aşternută cu parchet. Şi Vlad, un băiat blond pe care nu-l crescuse, despre care ştia că e student şi că nu poartă papuci.
Profesorul se trînti pe o canapea în camera mare. Rămăsese cu pălăria în mînă, pe genunchi. Împinse ceafa în moliciunea spătarului şi închise ochii. Lacrimile, înfrînte douăzeci de ani, ţîşniră din negura vremurilor, sărate, grele ca o grindină.
Vlad stătea în prag.
- Domnule..., tată, cum să vă zic? Mă rog, nu vreţi nişte apă?
Profesorul deschise ochii ştergîndu-şi copilăreşte nasul.
- Vlad, băiete, să-mi zici domnule ar însemna să mă respecţi, ori încă nici nu mă cunoşti. Să-mi spui tată e ca şi cînd te-aş fi crescut. Spune-mi, dacă ţi-e la îndemînă, Anton. E un punct de pornire bun. Bun şi cinstit pentru ce am putea să facem mai departe împreună, cu ajutorul lui Dumnezeu.
- Anton, deci. Vrei apă? Să-ţi încălzesc o ciorbă? E de lobodă... Mama n-o-ncălzea. Zicea că e mai bună rece. Dar dacă vrei, o pun pe foc. Şi să faci poate un duş? Mă gîndesc că eşti obosit...