vineri, 26 martie 2010
sâmbătă, 20 martie 2010
Dau şablon pe alt şablon
Am încercat să schimb ceva. Superficial, desigur, am dat o pensulă pe blog. A ieşit, ca şi în viaţă, ceva oarecum schimbat. Cu alte cuvinte nu am făcut decât să mă supun unui alt şablon. Am trecut acum la mine. Lucrez de o vreme, dar e clar: o să iasă fix acelaşi lucru, cel mai probabil.
luni, 18 ianuarie 2010
sâmbătă, 16 ianuarie 2010
Bum, bam, tî-cît-tîc, puf, jdoing
Din vorbă-n vorbă, aseară am ajuns la un curs de tobe africane. Da, de-alea de le ţii fie atîrnate de tine, fie între genunchi. Mi-era că nu nimeresc sala în care se petrecea acţiunea, undeva la etajul patru al teatrului Ţăndărică. Ei aş... Se auzea de la parter tărăboiul. Şansele să ratezi locul erau, practic, nule.
Urcam scările şi mi se părea că e mult zgomot pentru nimic. Mă gîndeam că am amînat cu două ore toate treburile de seară, care implică mîncare, spălat, raşchetat dinţii, linişte înainte de somn. Odată ce am pus mîna pe o tobiţă însă, a început distracţia. Terapie prin ritm, nu alta. E drept că mie de fapt îmi place să-mi folosesc vocea. Nu am visat niciodată să devin baterist într-o trupă rock şi legătura mea cea mai strînsă cu secţia ritmică a fost că am ascultat o vreme "Basul şi cu toba mre". Dar e cool. Şi e fără miză. Nu trebuie să îţi propui nimic. Nici să fii cel mai bun, nici să te gîndeşti prea mult la ce faci şi nici la ce o să îţi folosească.
Aşa că, e chiar mai cool decît să mergi la sală după ce pleci de la muncă în speranţa că te mai lasă durerile de şale şi mai dai două grame jos. În plus, nu transpiri. Şi e mai cool decît să te duci la psiholog, pentru că acolo trebuie să vorbeşti, or eu asta fac aproape toată ziua.
Aici doar ciuleşti urechile şi dai din mîini sperînd să nu fi chiar alăturea rău cu ritmul. Dacă ai niţică ureche muzicală, în esenţă, te prinzi destul de repede. Iar dacă nu te prinzi, nu îţi dă nimeni cu rigla la palmă. Între bucăţile repetate se comunică în limba cea mai la îndemînă: zîmbetul. Oamenii nu sînt încrîncenaţi, iar la final, ai ocazia să îţi repeţi engleza pentru că cei mai mulţi dintre cei de acolo nu sînt români. Poţi privi chipuri de la scandinavul perfect până la africanul perfect. Profesorii, ca să le zic aşa, sînt trei negri, nu mititei, ci normali şi extrem de buni la tropăit cu deştele, palmele, muchia mîinii pe tobe. E clar că nu ajungi ca ei decît dacă îţi schimbi sîngele, dar nici nu se aşteaptă nimeni de la tine să ajungi la virtuozitate. Faci cît ştii, tropăi din deşte cît poţi.
Ştefan a dat şi el din lăbuţe cum a putut, alături de un alt plod, de vreo opt ani, blond-blond, care îşi încerca şi el măsura. Adevărul este că pentru Ştefan mă gîndesc că e o lecţie foarte bună, nu atît de ritm, cît de decenţă. Pentru că nu ştiu de ce, dar încă o dată constat, oarecum cu tristeţe: este românul amuzant, dar nu e nici pe departe atît de firesc politicos ca alte naţii.
Aştept pozele pe care le-a făcut unul dintre profesori şi vi le arăt şi vouă mintenaş.
PS: Mă opresc din scris. Nu de alta, dar am mîinile cam blege după ce le-am altoit ieri cu toba.
Urcam scările şi mi se părea că e mult zgomot pentru nimic. Mă gîndeam că am amînat cu două ore toate treburile de seară, care implică mîncare, spălat, raşchetat dinţii, linişte înainte de somn. Odată ce am pus mîna pe o tobiţă însă, a început distracţia. Terapie prin ritm, nu alta. E drept că mie de fapt îmi place să-mi folosesc vocea. Nu am visat niciodată să devin baterist într-o trupă rock şi legătura mea cea mai strînsă cu secţia ritmică a fost că am ascultat o vreme "Basul şi cu toba mre". Dar e cool. Şi e fără miză. Nu trebuie să îţi propui nimic. Nici să fii cel mai bun, nici să te gîndeşti prea mult la ce faci şi nici la ce o să îţi folosească.
Aşa că, e chiar mai cool decît să mergi la sală după ce pleci de la muncă în speranţa că te mai lasă durerile de şale şi mai dai două grame jos. În plus, nu transpiri. Şi e mai cool decît să te duci la psiholog, pentru că acolo trebuie să vorbeşti, or eu asta fac aproape toată ziua.
Aici doar ciuleşti urechile şi dai din mîini sperînd să nu fi chiar alăturea rău cu ritmul. Dacă ai niţică ureche muzicală, în esenţă, te prinzi destul de repede. Iar dacă nu te prinzi, nu îţi dă nimeni cu rigla la palmă. Între bucăţile repetate se comunică în limba cea mai la îndemînă: zîmbetul. Oamenii nu sînt încrîncenaţi, iar la final, ai ocazia să îţi repeţi engleza pentru că cei mai mulţi dintre cei de acolo nu sînt români. Poţi privi chipuri de la scandinavul perfect până la africanul perfect. Profesorii, ca să le zic aşa, sînt trei negri, nu mititei, ci normali şi extrem de buni la tropăit cu deştele, palmele, muchia mîinii pe tobe. E clar că nu ajungi ca ei decît dacă îţi schimbi sîngele, dar nici nu se aşteaptă nimeni de la tine să ajungi la virtuozitate. Faci cît ştii, tropăi din deşte cît poţi.
Ştefan a dat şi el din lăbuţe cum a putut, alături de un alt plod, de vreo opt ani, blond-blond, care îşi încerca şi el măsura. Adevărul este că pentru Ştefan mă gîndesc că e o lecţie foarte bună, nu atît de ritm, cît de decenţă. Pentru că nu ştiu de ce, dar încă o dată constat, oarecum cu tristeţe: este românul amuzant, dar nu e nici pe departe atît de firesc politicos ca alte naţii.
Aştept pozele pe care le-a făcut unul dintre profesori şi vi le arăt şi vouă mintenaş.
PS: Mă opresc din scris. Nu de alta, dar am mîinile cam blege după ce le-am altoit ieri cu toba.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)