Acum fix cinci ani mîncam o îngheţată de ciocolată, pe băţ, tolănită pe-o parte pe canapea. La trei după masă, îmi trăgeam rochiţa de in pe mine, şlapii şi un băgăjel sumar şi mă îndreptam către Polizu fără să veau să mă gîndesc în avans la nimic. Clipă cu clipă. La şase, încorsetată cu un soi de curea lată ascultam micile bătăi de inimă prin aparatul prins de mine şi mă întrebam dacă asistentele nu mă uitaseră acolo, captivă. După două ore, o femeie al cărui chip nu-l voi recunoaşte niciodată mi-a pus pe piept o mogîldeaţă înfofolită ca o mumie, cu o feţişoară strînsă spre mijloc din cauza unei mîini cam prea hotărîte la înfăşat. "Hai, nu-l pupaţi?" Nu l-aş fi pupat... Nu pentru că nu l-aş fi iubit deja, ci pentru că mi se părea vag neigienic. Plus că pupatul e un act intim care trebuie să vină din interior, nu la comandă. Am ales fruntea minusculă pe care am atins-o cît am putut de uşor cu buzele. Se născuse Ştefan, micul ştrumf cu ochi de chinez, claie neagră de păr şi o personalitate duioasă în plin proces de şmecherenie pe care aveam să o descopăr zi de zi ca pe un dar infinit. Probabil că asta este de fapt ceea ce ne atrage atît de mult, infinitatea fragilă pe care ţi-o dă un copil. Şi sentimentul acela ca un ghem de aur strîns în plex cînd iubeşti într-atît de mult încît îţi dau lacrimile.
