Trenul spre altundeva – ultima parte

- Ia uite, şi noi acu ce facem?, se ralie mămăiţa brusc cu el ungîndu-l şef pe situaţie.
- Păi, eu ştiu?, zise el descumpănit.
Mămăiţa începu să se canonească şi să ofteze trăgînd de paporniţele ei din rafie. Profesorul Leahu puse şi el mîna, i le coborî şi se întoarse la bagajele lui.
- În maximum zece minute am ajuns. Ieşi mata pe hol ca să faci loc, să viu şi eu în urmă, abordă mămăiţa practic problema.
Profesorul de latină însă nu s-ar fi lăsat dus. Tot nu rezolvase misterul Julietii cu Romeo. Pleca aşa fără să înţeleagă? Mă rog, nu aşa părăsea orice problemă care îl depăşea? Dar, de data asta, era prea palpabil, prea hotărîtor şi părea atît de uşor s-o lămureşti...
Se întoarse pe călcîie şi-i privi pe cei doi pătrunzător, aproape absent, ca atunci cînd te uiţi dincolo de lucruri, în esenţa lor invizibilă.
Julieta şi Romeo făcură un salt brusc, direct în picioare. Apucară dintr-o singură mişcare cele două rucsăcele de de-asupra capului şi ieşiră fără absolut nici un cuvînt din compartiment.
Schimbarea aceasta atît de grosolană de situaţie îl zăpăci pe profesorul Leahu atît de tare, încît îşi scăpă ochelarii pe jos. Se repezi după ei, ca un liliac pălit în urechi, dar gestul fu nepotrivit. Trenul scîrţîi şi frînă brusc. Se trezi aruncat în braţele lui Che Guevara. Îl bufni cu putere în piept cu un umăr, după care i se scurse în braţe ca un copil coborînd din corcoduş. Che Guevara îl privea fix, cu o demnitate vecină cu nebunia.
Profesorul Leahu înţepeni de ruşine. Stătea moale în braţele lui Che Guevara, cu ochii mijiţi aşteptând să-şi ia un cap în dinţi. Simţi cum îl pătrunde ca un şarpe o frică necunoscută.. dădu să se ridice. Îi privi chipul lui Che Guevara şi de-odată pricepu. Che Guevara dormea somnul de veci. Se întîmplase aşa, Dumnezeu ştie cînd, la un moment dat după ce îşi terminase para zemoasă.

Trenul spre altundeva – partea 2

Se hotărî să se uite cu coada ochiului la ei, să le surprindă o mişcare, cît de mică, o ridicare a pieptului în respiraţie, o fluturare a genelor.
Începu să îl doară spinarea şi nervul sciatic îi aminti vîrsta pe care o purta. Se ridică şi îi veni ideea să iasă spre hol lovind uşor cu piciorul pe unul dintre ei în trecere. Bocancul atinse tibia tînărului, mai puternic decît îşi propusese el. Spuse pardon. Reacţie zero. Se enervă. Îşi aprinse în holul slab luminat o ţigară şi scoase capul pe geam ca să înghită cîteva guri de aer rece. Aruncă ţigara fumată nici jumate şi trase cu zgomot uşa compartimentului după el.
Mămăiţa abandonase rebusul. Privea stins undeva în geam. Che Guevara molfăia dintr-o pară zemoasă.
Tolănit vis a vis de el, se ştergea din cînd în cînd cu podul palmei pe mustăţi.
- Am trecut de Ploieşti?, întrebă Che Guevara în gol, fără a se adresa cuiva anume.
- Trecut...
- Hai că am dormit niţel.
Che Guevara îşi îndesă cotorul perei în gură zîmbind larg şi ştirb şi continuă oftînd absent:
- Frumoasă-i tinereţea...
Privirea lui Che Guevara trecuse peste cei doi tineri preţ de o secundă.
- Frumoasă, nu zic – îi veni profesorului de latină să se repeadă să îi scuture – mai ales dacă te aşteaptă o viaţă lungă...
Hai că spusese o chestie perfect idioată. Dar spera că cineva va prinde o fărîmă din apropoul lui. Mămăiţa oftă. Che Guevara, nu.
- Aveţi copii? – îl abordă frontal mămăiţa...
- Nu... nu m-am însurat..., se descumpăni el, gîndindu-se la ce ar fi însemnat pentru cercetările lui o liotă de puradei agitaţi.
- Lasă, mamă, că eşti băiat tînăr. Să te tot însori, trecu ea la per tu fără vreun preambul.
- Aşa o fi...
- Eu i-am zis şi lui Ionel, băiatul ăl mare, să găsească o fată cuminte, să se înţeleagă, că uite, bărbată-miu, Dumnezeu să-l odihnească, era aşa un om, pîinea lui Dumnezeu nu alta, o dată n-a ridicat glasul la mine... Era inginer. Eh, ce de-au mai trecut anii... Şi Ionel ăsta, cică nu îi trebuie lui însurătoare, că dacă vrea să-l spele şi să-l calce cineva, plăteşte o femeie. S-a-ntors lumea cu susu-n jos, maică... A mare, Liliana, e la casa ei. Am doi nepoţi. Unul de şase, şi unul de opt. Da’ să-l vezi pe ăla mare, pe Andrei, nu că e al meu..., dar tare e isteţ. Numai zece ia la şcoală. Dar eu tot am zis, omul fără pereche e fără căpătîi. N-ajunge doar banii. Tre’ să ai şi tu acolo pe cineva să-ţi deschidă uşa cînd vii acasă. Eu aşa am apucat. Păi să nu-ţi facă şi ţie cineva o frecţie cu carmol cînd răceşti? Să nu te întrebe şi pe tine cineva ce te doare? Viaţă-i asta? Dar Ionel... – mămăiţa oftă şi-şi întinse fusta de sub fund ridicîndu-şi niţel dinapoiul de pe vinilinul maron – n-am mai pomenit aşa om! A iubit-o el pe una, Miruna sau Mariana sau dracu’ s-o ieie că n-am ţinut niciodată minte, şi aia nu l-a aşteptat să vină din armată. S-a măritat cu un ţigan de la ea din sat. De frumoasă era frumoasă fufa dracului. Dar io i-am zis, mamă, asta e uşuratică, nu vezi ce ochi galeşi are? Nu-ţi trebuie ţie de-asta, artistă. Caută-ţi o fată simplă, cu bun simţ, că cu arta ei nu faceţi casă. Şi uite că am avut dreptate... Am avut?
El dădu să mormăie ceva, complet luat pe neaşteptate de trecerea de la monolog la dialog.
- Acu io ştiu ce...

Trenul spre altundeva – partea 1

Un intermezzo la Psihologului cu drag, la care nu am renunţat, ci doar niţel întrerupt.

Trenul scrîşni. Lăsă în urmă peronul ud şi zeci de mîini. Ultime priviri, zîmbete, finaluri şi promisiuni. Constantin Leahu, profesor universitar de latină, îşi privi colegii de compartiment.
O mămăiţă, la vreo şaptezeci de ani, cu un nas acvilin şi o pereche de ochelari fără rame. O subţirică-ea şi-un negricios-el, tinerei şi tăcuţi, priponiţi unul lîngă umărul celuilalt, ţinîndu-se de mînă.
Lîngă el, în dreapta, un tip înalt, cu barbă, mirosind puternic a săpun. Che Guevara întreg. Asemănarea i se păru atât de izbitoare că îi veni greu să nu caşte ochii ca să-l studieze cu maximă mojicie, aşa, cum îşi privea studenţii cînd dădeau cu mucii în fasole la cîte o declinare. Săltîndu-şi ochelarii niţel cu mîna dreaptă, din cap până în picioare. Jena însă îi frînse de data asta gestul la mijloc.
Se rezemă comod, despături ziarul cît să nu invadeze teritoriile laterale, dar suficient ca să se ascundă bine în spatele lui. De-ar trece timpul ăsta mai uşor.
Titlurile roşii şi negre, cu literă obraznică, săreau din tipar. Pozele ţipătoare, nude şi de prost gust te loveau direct în plex, îţi apucau neuoronii de terminaţiile nervoase şi ţi-i trînteau la pămînt. Totul într-o harababură infectă, ţîţe, copii mutilaţi de foc, declaraţii ale unor politicieni cu creierul tras la rindea...
Închise ziarul. Ce lume e asta să evadezi în ea? Realitatea, oricît de nasoală, e mai digerabilă.
- Cafea, cafea.... Mai doreşte cineva?
Pe hol trecu un băieţel de vreo zece ani cu o tavă pe care purta cîteva păhărele de plastic cu un lichid semiincolor. Îşi trăgea mucii cu zgomot, căci nu îşi putea desprinde nici o mînă de sub tăviţă. Trecu de compartiment şi-l auzi cum deschide următoarea uşă.
Apoi linişte. Tinerii se cuibăriseră unul într-altul şi rămăseseră cu ochii ficşi, privind în gol. Che Guevara aţipise într-o rînă, iar mămăiţa îşi făcea de lucru cu un rebus.
Se uită la ceas. Trecuse o oră fără şase minute. Peisajul nu se schimbase. Totul curgea lin, în dangătele trenului. Încă cinci ore se lăţeau înainte, galbene de asfinţitul care înviorase niţel încăperea vagonului.
- Vă deranjează dacă aprindem lumina în compartiment? – sparse mămăiţa tăcerea cu un glas firav.
Nu îi răspunse nimeni, aşa că mămăiţa consideră tăcerea cum pofti şi aprinse lumina.
Tinerii părură dintr-o dată ca de ceară. Albi, nemişcaţi. Cu o paloare inexplicabilă pe chip.
Îi trecu prin minte ceva neplăcut, dar refuză gîndul. Deschise din nou ziarul. La zodia lui scria că va avea parte de unele evenimente neplăcute, dar, pe care, cu niţică stăpânire de sine, le va trece cu bine. Şi din nou gîndul acela care răsărise... Ridică ochii peste ramele ochelarilor şi privi cum cei doi tineri rămăseseră suspendaţi într-o realitate îndepărtată, de neatins. Cum să fie morţi? Ar fi posibil aşa ceva? Ar fi... Poate să o întrebe pe mămăiţă... Să-şi dea şi ea cu părerea. Dar simţi în gîtlej un hîrîit care s-ar fi transformat cu greu într-o voce firească. Şi-apoi cum să întrebe? Nu vă supăraţi, nu cumva tinerii de lîngă dumneavoastră au dat ortul popii?