Vişinata de amurg - fila 6

Terminasem facultatea. Şi cîteva relaţii care începuseră bine şi se terminaseră prost. Una mai dihai decît toate. Am suferit, dar nu m-am mirat. Ştiam deja că oamenii pornesc pe un drum care nu se ştie niciodată unde duce. De obicei, la câte-o bifurcaţie. Secretul căsătoriei alor mei, care rezistaseră aproape cincizeci de ani sub acelaşi acoperiş şi pe care numai moarte îi despărţise, nu mi se dezvăluia şi oricum mi se părea o poveste ireală. Vezi bine, nici Melania nu scăpase. Pe Marcel îl zărisem într-o duminică după amiază în parc, cu două fetiţe gemene, obeze, blonde şi gureşe şi o doamnă nurlie, iute la vorbă şi transpirată sub nas. Melania îmi spusese că vreun an după divorţ a tot venit să îşi vadă băiatul. Pe urmă renunţase. Acum ştiam şi de ce. Măcar eu nu ajunsesem la Starea Civilă cu niciunul, aşa că mă puteam linişti cu gîndul că nici pe treptele tribunalului nu voi coborî prea curînd. Se ţesuse pe negîndite în mine convingerea că orice lucru ieşit din mîna omului e sortit pieirii. La ce bun să mai începi. Şi totuşi, tinerii domni veniţi cu cîte o floare, cu cîte-un şualacrem, o mînă de fondante pe carton de cofetărie, o invitaţie la restaurant nu se dădeau duşi de atitudinea mea de sfîntă Filoftea. Ba chiar, ca şi cînd ar fi fost angrenaţi într-un sistem de pîrghii – nevăzut, dar de neignorat –, cu cît trăgeam eu mai mult într-o parte, cu atît deveneau ei mai interesaţi să se apropie. Pînă cînd s-a petrecut o lucrătură de o ingingerie inexplicabilă, de vreun metru nouăzeci, perciuni blonzi şi pălărie.
M-am trezit din visare cînd deja alăptam.