Veriga lipsă - ultima parte

Căzu pe gînduri. Ce vorbe mai erau şi astea? Treizeci de ani de căsnicie nu sînt tocmai uşor de trecut cu vederea. Cam sinistră gluma nevesti-si. Şi-apoi, nu prea îi stătea ei în fire să se ţină de şotii. Îşi strînse halatul în jurul taliei şi se strecură în dormitor. Îl cam durea un picior. Probabil că amorţise în poziţia şezut, cum îl furase somnul, atîtea ore. Ajunse în cameră şi aprinse veioza de la capătul patului. Ia stai niţel. Noi nu avem veioză! Respiră adînc, chemă la apel cele patru oi pe care le numără cît putu de rar şi de cu simţ de răspundere şi privi fix în direcţia în care se afla întins trupul nevesti-si. Nevasta lui, cea luată cu cununii acum patru luni bătute pe muchie, fusese înlocuită cu altă nevastă. Nu ar fi putut să spună a cui, dar, judecînd după felul în care arăta, putea fi, fără îndoială, nevasta cuiva de mai bine de treizeci de ani. O scutură uşurel de un umăr şi o întoarse cu faţa către el.
- Ce-i?, se răsti ea, vădit enervată de intervenţia lui şi cu o figură boţită de somn şi de ani.
- Cred că este vorba de o confuzie la mijloc.
- Uite care-i chestia, dacă ţie nu ţi-e somn, asta nu înseamnă că trebuie să mă ţii şi pe mine trează.
- Departe de mine orice intenţie de a vă provoca vreun neajuns - trecu el pe nebănuie într-un registru politicos –, dar nu vi se pare totuşi cel puţin ciudat că ne-am trezit într-o postură…, cum să mă exprim?... Extraconjugală?
- Te-ai tîmpit de tot! Ia magneziu, ia ce-oi şti, dar lasă-mă să dorm. Clar?
- V-ar deranja dacă aş aştepta pînă cînd veţi considera că e o oră potrivită pentru a lămuri această situaţie?
Femeia nu catadicsi să îi răspundă, se întoarse cu spatele şi începu să sforăie aproape instantaneu.
El, intrigat peste măsură şi cu cele patru oi numărate de cîteva sute de ori, care nu aveau nici cea mai vagă urmă de bun simţ să se înmulţească aşa cum fac toate oile normale, se cuibări în bucătărie lîngă aragaz şi îşi făcu o cafea tare şi fără zahăr. Pe care însă nu o bău, pentru că îl fură somnul imediat ce îşi găsi o poziţie care nu presupunea efort pentru a-şi menţine echilibrul. La amiazi, considerînd că e un moment la fel de bun ca oricare, mai înghiţi două antinevralgice şi un algocalmin fiolă şi începu să se foiască prin casă în speranţa că respectiva nevastă, a cui o fi fost ea timp de treizeci de ani şi cu care se potcovise peste noapte, îl va auzi şi va binevoi a discuta şi lămuri neînţelegerea. Trînti de cîteva ori uşile de la dulăpioarele din bucătărie, scăpă întenţionat găleata de gunoi de la o înălţime apreciabilă, tîrî cele două scaune de care dispunea la faţa locului dintr-un colţ în altul al încăperii şi începu să lălăie o melodie cît putea de tare. Şi fals. Chestiune pe care o făcu cu multă uşurinţă pentru simplul motiv că, deşi cînta, ca de fiecare dată, din inimă, se pare că organul cu pricina nu dispunea şi de o ureche muzicală. Nevasta cui o fi fost ea timp de treizeci de ani nu dădea însă nici un semn cum că i s-ar părea că e vremea să facă ochi şi să apară. Se foi şi se suci, dar, simţind că nu mai are încotro, îşi luă inima cea lipsită de ureche muzicală în dinţi şi intră în dormitor. În dormitor, nimeni. Nici măcar semne cum că ar fi dormit vreodată cineva în pat. Alt aşternut, curat, întins impecabil şi vîrît sub marginile saltelei, perna, una, nu două, neatinsă, umflată şi pufoasă. Nici urmă de nevastă. Nici a lui, nici a ăluia de şi-o rătăcise la el în patul conjugal. Stranie poveste. Se aşeză pe marginea cuverturii trase peste cearşaf şi rămase o vreme îngîndurat. Ceva nu se lega. Ceva lipsea şi fără acel ceva îi era imposibil să prindă firul logic al întîmplărilor. Se ciupi discret de ureche. Nu-l duru în mod deosebit, dar senzaţia era suficient de reală ca să nu aibă îndoieli cum că visează. De fapt, avea în continuare îndoieli. Cine a spus că nu poţi visa că te ciupeşti de ureche şi să te doară, deşi nu e realitate? Poţi visa orice. Psihologul lui îi spusese o dată că singura chestie pe care e mai bine să nu o visezi e că mori. Asta ţi-ar putea fi fatal de-adevăratelea, aşa că mai bine să te fereşti. Fireşte că, în fapt, mintea se apără singură şi nu are nevoie de tine ca să nu viseze o asemenea grozăvie, dar parcă poţi să ştii şi cu maşinăria asta complicată şi cu reacţii atît de inexplicabile ce o apucă şi te trezeşti că nu te mai trezeşti…
O oaie, două oi, trei oi, patru oi… Ce plicticos, să nu reauşească el să adune mai multe patrupede de-astea. În fine, bune şi patru decît deloc. Ar fi fost cumplit ca imaginea să se oprească la o păşune pustie. Nu tu cioban, nu tu oi, nu tu numărătoare! Doar că de data asta oile aveau o problemă. Pentru prima dată în viaţa lor imaginară behăiau. Behăiau, de bună seamă, perceptibil numai pentru el. Şi poate şi pentru ele. Cert e că behăitul ăsta spontan îl deranja, pentru că avea nevoie de linişte pentru a înţelege ce se întîmpla. Degeaba îşi înfigea deştele în urechi, alea behăiau dinăuntru spre afară. Era întîia oară cînd se bucura că nu a reuşit să îşi imagineze mai multe. Ce se făcea dacă, pe păşunea lui oarecare, cu un cioban oarecare, ar fi apărut, inerent de voinţa lui, o sută de oi, o mie, un milion, un miliard, un catralion? Şi fiecare s-ar fi pus pe behăit în creierii lui? Asta ar fi fost în mod clar mai neplăcut chiar şi decît faptul de a visa că mori. Asta însemna să viseze că vrea să moară şi nu poate. Se scutură ca luat de friguri. Oile, niţel ameţite, tăcură cîteva minute, după care îşi reluară cîntul lor de oi. Ce lipsea? Tăceţi o secundă, vă rog, promit să îmi imaginez pentru voi data viitoare o păşune cu mult mai reuşită, mai verde, mai grasă… Atît, o secundă de linişte. Cer prea mult?
Deodată, cuprins de o îndoială înfiorătoare, îşi lovi palmele de obraji. Nu asta îşi dorise? Nu gîndise el de capul lui? Nu asta fusese ce îşi sperase în urma scandalului cu nevastă-sa? Fugi la oglindă şi se uită înmărmurit. Era bătrîn. Din calea-afară de bătrîn. Cum nu crezuse vreodată că ar putea să ajungă. Era ciudat chiar şi numai faptul că se recunoştea. Cît timp trecuse? Asta era, nu mai avea acum nici o îndoială. Veriga lipsă!

Veriga lipsă şi ora absurdă - partea 2

Asta-i culmea, se gîndi veriga lipsă, încercînd să se convingă că nu e vorba şi de o doagă lipsă, lucru care i-ar fi îngreunat mult mai tare situaţia şi aşa nu prea roz.
Nu pe-asta cu melcul ţi-a spus psihologul să ţi-o repeţi cînd dai de bucluc, ci pe-aia cu oile! Aia cu oile nici măcar nu era în versuri.
Ia stai aşa… Apă caldă?! Melcii beau apă caldă?
Melcii beau apă?
Melcii beau?
Melcii?!
Probabil că da, încercă el să se îmbărbăteze. E ciudat şi de-a dreptul înduioşător cum o simplă poezioară pentru copii poate să aibă atîtea conotaţii nebănuite şi să fie purtătoare modestă a unor asemenea adevăruri uluitoare. Pentru că, în mod cert, poezia nu fusese întoarsă din condei de dragul rimei, aşa cum se întîmplă cel mai adesea în genul acesta literar. Baltă cu caldă nu rimează nici de acum într-o mie de ani. Asta o poate constata oricine, fără a fi specialist în rime. O singură concluzie putea fi deci cea corectă: melcii beau apă caldă. Iată cum adevărul nu este întotdeauna cel mai plăcut lucru pe care îl poţi afla. Melcii sînt suficient de scîrboşi şi fără să mai bea apă caldă. Încearcă numai să bei apă caldă dintr-o baltă! Şi, în timp ce bei, prefă-te pentru cîteva secunde că eşti melc. Dacă ai reuşit, se cheamă că ţi-ai provocat cu succes un coşmar… Ce minte bolnavă trebuie să ai ca să scrii poezii pentru copii!
Bun. Dă-i dracu de melci. Aia cu oile era cu totul altceva. Nu avea rimă, nu avea melodie, nu avea nici o legătură cu melcii şi nici cu apa caldă. Cum era cu oile?
Ah, da: te întinzi pe spate, stingi lumina… Invers, că tu nu ai veioză. Deci, stingi lumina, te întinzi pe spate, închizi ochii, îţi imaginezi o păşune verde şi o turmă de oi care paşte în peisaj. Oile – esenţiale în chestiunea de faţă, căci, de îndată ce reuşeşti să le focalizezi sub pleoape, oricît de absurd ar părea, trebuie să te apuci să le numeri.
O oaie, două oi, trei oi… Patru oi…, patru oi… Ce ziceam? Unde rămăsesem? A, desigur, patru oi…
Patru oi?! Păi, de ce sînt numai patru oi? Ce turmă mai e aia care e formată din numai patru oi? Stai să ne-nţelegem, să nu ne pierdem cu firea şi să recapitulăm: psihologul a zis să îţi imaginezi o turmă. Păi şi tu de ce ţi-ai imaginat numai patru oi? Mai ai neruşinarea să te şi plîngi? E imaginaţia ta! De ce nu ţi-ai imaginat o sută de oi, o mie? Un milion? Un miliard? Un catralion de oi?!
Ia nu mă mai tot muştrului! Eu le-am imaginat, eu le număr! Dar, dacă e imaginaţia mea, la ce dracu’ le mai număr? Asta să îmi explici. Nu să te legi de mine că nu sînt în stare să-mi imaginez mai mult de patru oi! Iar psihologul ăla tembel nu are decît să-şi bage în fund toate oile şi să mă lase în pace. Ia stai! Mi-a venit o idee... Dar dacă, de pildă, mi-aş imagina că oile nu sînt ale mele… Dar tu, ce, ziceai că sînt ale tale? Da, eu aşa mă gîndisem, dar era în mod cert greşit. Pornisem de la un paralogism. Cum ce e aia un paralogism? Adică tu nu ştii ce e acela un paralogism? Păi, dacă tu, ego-ul meu, nu cunoşti cuvîntul, trebuie să admiţi că este destul de bizar, dacă nu de-a dreptul imposibil ca eu să pot folosi corect un cuvînt al cărui sens nu îl cunosc, dar să am convingerea că a fost folosit de către mine în sensul corect. Dar, să nu ne pierdem în amănunte şi să ajungem să nu mai zărim pădurea de copaci. Aşadar, stabiliserăm că oile nu sînt ale mele. Sînt pe o păşune oarecare şi oile sînt ale unui cioban oarecare şi pe cioban nu îl cunosc, nu l-am văzut niciodată şi, ca urmare, n-am nici cea mai vagă idee cîte oi are. Atunci nu ar mai fi absurd să le număr, nu? În cazul ăsta nu mi-ar rămîne decît să sting lumina…, să mă întind pe spate…, să închid ochii…, să îmi imaginez păşunea (oarecare!), ciobanul (oarecare!) şi oile lui.
O oaie, două oi, trei oi, patru oi…
Auzi? Da' de ce să le număr, cînd pot pur şi simplu să îl întreb pe cioban direct? Sînt ale lui, el trebuie că ştie foarte bine cîte are. Eu îl întreb, el îmi spune şi cu asta basta.
Zici să le număr totuşi? Bine, le număr, să nu zici că nu am încercat. O luăm de la capăt. O oaie, două oi, trei oi…
Patru oi?! Ce cioban sărăntoc! Auzi, patru oi! Dacă tot numai patru are şi el, la ce dracu nu le număr pe ale mele?!