Vişinata de amurg - fila 1

Taică-miu era general. De brigadă. Dintotdeauna. Adică nu îmi pot imagina nici o clipă, nici măcar cu mintea de matur de acum că ar fi fost vreodată vreun ofiţeraş. Mergea drept, cu picioarele uşor crăcănate. Pe tata nu l-am văzut niciodată în maiou şi pantaloni dungaţi de pijama şi nici nebărbierit. Chiar şi la piaţă, în rarele momente în care se lăsa convins de mama, reumatică şi strânsă la pungă, să se ducă, se îmbrăca de ai fi zis că urmează să conducă o paradă. Mama nu se lăsa impresionată, aşa că îi dădea bani ficşi. Dacă se tîrguia în piaţă cu ţăranii. Tata nu se tîrguia. Era sub demnitatea lui, aşa că venea întotdeauna cu o legătură de mărar în minus. Mama se burzuluia, îşi împreuna mîinile şi se văicărea, dar întotdeauna îi ieşea mazărea fără păcătoasa de legătură. Apoi tata dispărea în curte, undeva în spate, unde meşterea din scînduri subţiri, lucioase, căsuţe pentru rîndunele. Mama se înduioşa. Măi, Vasile, dar tare eşti tu bun la suflet. Cum te-ai gîndit tu la bietele zburătoare. Rîndunele însă nu se lăsau impresionate şi tot sub streaşină se îngrămădeau, făcîndu-şi cuiburi rotunjoare, negricioase, ca nişte coconi. Tata pufnea pe sub mustaţa lungă, răsucită uşor în sus la capete. Femeie, ce să-i ceri să înţeleagă, nu de rîndunele îi era lui, ci de streaşină. Florico, numai la prostii îţi stă capul. În locul rîndunelelor se aciuau porumbeii şi vrăbiuţele. Bune şi alea. Umpleau însă curtea de găinaţ şi mama bodogănea dimineaţa pe aleea cu meri şi cu un cireş amar la prima geană de lumină cînd trăgea furtunul şi se auălea de şale. Mai ales dimineaţa. Se oprea înainte de a coborî cele trei trepte şi se ţinea aplecată de genunchi. Urîtă-i bătrîneţea asta. Dar eu eram copil şi nu credeam în suferinţă.
Sor-mea nu semăna cu nimeni. Mama mai rîdea de tata cîteodată că parcă-parcă ar aduce cu nea Stan, poştaşul. Tata bombănea şi-i promitea lui nea Stan o sfîntă de bătaie cînd i-o călca pragul. Dar nea Stan venea, se aşezau în curte amîndoi la o vişinată turnată în pahare mici, cît borcănelele mele în care îmi clăteam pensula pentru pictat, aduse pe tăviţă de mama, cu şervet, cu farfurioare tot aşa, ca de păpuşi, cu dulceaţă de mere şi cu o carafă prelungă şi elegantă, din sticlă transparentă în care lucea roşiatic licoarea pentru oameni mari. Ciocneau şi dădeau capul pe spate deodată. Apoi se scuturau, se strîmbau şi comentau. Florico, bună vişinată mai faci! Bună, bună, mă gîndeam eu, şi-atunci ce s-or schimonosi aşa... M-am întrebat mulţi ani ce gust are vişinata şi dacă laudele de le primea mama erau doar din politeţe.
Apoi am uitat de vişinata maică-mii şi de întrebările mele legate de legile sociale care îi fac pe oameni să se strîmbe, dar să spună altceva. Am plecat la facultate. Mi-am amintit de după amiezele alea calme, cu un soare rostogolit mare, roşu spre orizont, cînd m-a sunat tata pe telefonul de la cămin şi mi-a zis scurt, cu un ton grav să vin, mama nu se simte prea bine. Am ştiut că dacă tata zice asta, trebuie că e de rău. Mama nu m-a aşteptat. În cămară însă, căutînd cu ce să încep parastasul, am dat peste sticlele etichetate, cu an şi denumire, tot ce adunase ea de la an la an pe rafturi. Vişinata, pe o policoară separată, acoperită cu o hîrtie albă, întinsă şi îndoită la margine, m-a fript atunci undeva spre inimă. Am desfăcut o sticlă, m-am aşezat pe un scaun în faţa casei şi am turnat în două păhărele. Aceleaşi de cînd venea nea Stan la tata. Am repetat şi eu gestul. Mi-a venit un tremur scurt, dulceag, dinspre stomac, apoi gura mi s-a strîmbat în jos şi mi-au ţîşnit cuvintele din gură. Bună vişinată mai făcea mama. Au început să-mi curgă lacrimi. Tata a dat şi el peste cap paharul. S-a scuturat şi s-a strîmbat. Dar n-a mai spus nimic.