Puterile cernelei simpatice

Voi reveni cu beletristica. Deocamdată încerc cu cotul apa călduţă a concluziilor generaliste.



Iniţial un simplu spaţiu de listare, apoi un interactiv jurnal personal, presărat cu opinii care au devenit din ce în ce mai curajoase, punînd pe tapetul internautic subiectele acute, blogul a ajuns în pas săltat locul în care se naşte, în fiecare zi, veşnicia.
Studiile indică faptul că, dincolo de implicaţiile politice, bloggingul are darul de a funcţiona şi ca terapie individuală sau de grup. Jurnalele online în care, de la vlădica la opinca internetică, fiecare îşi varsă umorile, experienţele personale, versurile şi subiectele evitate la bere, au darul, pe de o parte, de a dezamorsa complicata alcătuire intimă a fiecăruia şi, pe de altă parte, de a furniza alice pentru adevărate răzmeriţe sociale.
Aceste găşti de căutători de ace în carul cu veveveuri, blogării, scormonesc societatea, politicul, omul, capra proprie şi cea a vecinului. Ajung să fie citaţi de presa tipărită, ca surse şi, cu puţin noroc şi intuiţie, sînt adesea baza de la care ziarişti serioşi pornesc o investigaţie ce va duce, în ultimă instanţă, la o ştire de senzaţie.
Şi, cum ziariştilor le şade bine cu sursele, oricît de suprinzător, au început să-şi citeze rădăcinile online şi chiar să planteze ei înşişi pe tarlalele personale.
Bloggingul, ca armă albă sau de orice altă culoare, adesea politică, a dovedit deja că poate să aibă rezultate spectaculoase în zonele sensibile. Regimurile totalitare, din cauza imposibilităţii de a controla fenomenul, ridică diguri legislative împotriva blogurilor, iar pe blogări îi hăituiesc prin lanul de secară intergalactică.
Singapore, Egipt, Sudan sunt primele ţări în care acum, la loc cu răcoare, stau blogări care s-au remarcat prin diverse atacuri îndreptate fie împotriva islamului, fie împotriva guvernului, fie de-a dreptul împotriva unor oameni politici.
Dar, oricît de întortocheate căile Domnului, tot la Roma par să ducă. Presa online creşte precum Făt-frumos pe zi ce trece, devine din ce în ce mai stufoasă şi, pe alocuri, din ce în ce mai serios abordată, mai bazată pe informaţii, mai ascuţită şi mai limbută decît aservita presă tipărită.
În acest context, lupta între print şi eteric este mai degrabă falsă. Nici una din ele nu poate înghiţi capul celeilalte, căci asistăm şi, vrînd-nevrînd, participăm la o formă de comunicare bicefală. Printul şi onlineul au devenit complementare, adesea redunante din punct de vedere al conţinutului, păstrîndu-şi însă savoarea specifică.
Discuţiile în doi peri, caragialene, pe marginea şi pe mijlocul subiectelor tratate în plumb n-au făcut decît să patineze spre lejeritatea cu care poţi comenta online fără să fie nevoie să-ţi tragi pantalonii pe tine şi să ieşi la cafenea. Cu alte cuvinte, ambele tabere, de cele mai multe ori formate din aceiaşi indivizi, preferă uneori cafeaua reală celei virtuale şi invers. Şi, cel puţin deocamdată, niciuna nu este suficientă. Iată de ce, braţ la braţ, reuşesc încă să coexiste duios şi doar pe ici pe colo înfuriat.

Prinţul de piatră - ultima parte

Tot bătînd cu o nuia în copaci, de ciudă şi necaz, prinţişorul se îndepărtă cît putu, pînă cînd nu mai auzi hărmălaia copiilor şi rămase doar el cu luna şi copacii tăcuţi din pădure.
Şi, pe cînd suduia şi lovea frunzele cu mai mult năduf, din întunecimea pădurii răsări o babă urîtă ca noaptea, cu un nas încovoiat pînă la pămînt, cu ochi mici şi înfundaţi sub nişte sprîncene negre şi stufoase ca nişte veveriţe adormite. Cotoroanţa se apropie sprijinindu-se într-un toiag noduros, întinse un deget ca o gheară de uliu spre prinţişor şi spuse cu un glas de tunet rostogolit prin cer:
- Rău prinţişor mai eşti! De piatră ţi-e inima şi iute ţi-e mînia! În piatră să te prefaci şi tu şi să nu te mai faci la loc om decît cînd ţi s-o încălzi inima de-ajuns să topească piatra!
Şi cotoroanţa atinse cu toiagul inima prinţişorului, care se prefăcu pe dată într-o stană de piatră.
Trecură anii; pe prinţişor îl căutaseră toţi curtenii, sătenii, ba chiar împăratul însuşi şi chiar împărăteasa, dar nu reuşiseră să dea de urma lui pe nicăieri. Plînsese împăratul, plînsese împărăteasa, dăduseră de veste că celui ce l-o găsi şi l-o aduce nevătămat la palat îi vor da jumătate de împărăţie, dar nimic nu îi ajută.


***

În adîncul pădurii, în căsuţa de lemn a bătrînului scripcar, fata apărută de nicăieri pe prispa lui creştea văzînd cu ochii. Era de-acum înăltuţă şi zveltă ca o salcie şi nu era om să nu o iubească, atîta îi era de neasemuită frumuseţea şi de blîndă vorba. Avea un păr lung şi galben ca un lan de grîu însorit, ochii îi păreau cele mai tainice stele din cer şi un zîmbet care înmuia pe oricine călca pragul bătrînului Stradivari. De la o vreme, fata se învăţase a-l ajuta pe bătrîn. Şi, încet-încet, în ascuns, deprinsese cîntatul la viorile ce ieşeau din mîinile noduroase ale scripcarului. Seara fugea în pădure, în locuri neştiute de nimeni, desfăcea cu grijă capacul cutiei şi scotea cea mai nouă vioară pe care o găsea în atelierul bătrînului, încă mirosind a ceară de albine şi a lemn proaspăt. Şi, de cum atingea cu arcuşul corzile, toată natura prindea a fremăta. Fredonau cu ea vînturile de la apus şi de la răsărit, frunzele copacilor se infiorau şi sunau ca bănuţii de argint şi chiar stelele îşi aprindeau felinarele ca să o vadă mai bine.
În seara aceea, scripcarul adormise fără a mai mînca, atîta era de obosit şi de fericit. Terminase spre amiază o vioară mică, din lemn roşu şi lucios, care scotea cele mai gingaşe sunete pe care nici chiar el nu le mai auzise vreodată. Îi pusese căluş alb din os de unicorn şi cuie lăcuite. Şi, de cum o terminase de închegat, adormise frînt cu capul pe tăblia mesei de lucru.
Fata se bucură văzînd aşa frumuseţe, o prinse cu cea mai mare blîndeţe, o vîrî sub hăinuţa zedrenţuită şi ieşi în vîntul rece de toamnă cu gîndul să nu o lase din mînă pînă n-o da prima rază de soare a dimineţii.
Se adînci în pădure pînă ajunse într-un luminiş ferit, scoase cu grijă vioara din hăinuţă, o potrivi sub bărbie şi începu a cînta. Atîta de dulce se strecurau sunetele afară din cutia viorii, atît de duios se unduia arcuşul pe corzi, atît de blînd se suia cîntecul spre cerul înstelat, încît se opriseră şi norii din drumul lor ca să asculte şi să se minuneze. Şi, pe cînd triluri-triluri se agăţau în crengile copacilor, de-odată ceva se mişcă în inima prinţişorului. Un fior poate, ori ceva ca o lacrimă fierbinte, ca o mîngîiere aşteptată prea mult tresări în pieptul lui de piatră şi începu a sfredeli în afară. Şi pe măsură ce cîntecul zbura tot mai sus, flacără aceea ce se aprinsese în inima prinţişorului se înteţea şi se iţea tot mai înspre afară topind piatra ce îl acoperise atîţia ani.


***

Se spune că şi în zilele noastre, dacă te încumeţi şi treci în puterea nopţii prin luminişul acela, te poţi aşeza să îţi tragi sufletul pe o grămadă de pietre albe, din care străbate căldura chiar şi-n miezul celei mai cumplite ierni, ca să asculţi pierdut sunetele acelea fermecate pe care stelele încă se mai ceartă care să şi le atîrne în urechi.
Şi poţi să vezi, dacă ţii ochii mijiţi, flăcăruia aceea rubinie care i-a încălzit prinţişorului inima împietrită.

Prinţul de piatră - partea 2

Doar un bătrînel ascuns într-un cotlon uitat de sat nu ştia nimic de toate acestea şi-şi vedea de meşteşugul său sîrguincios şi fericit de tot ceaa ce-i ieşea din mînă. Era bătrînul Stradivari, scripcar şi artizan de viori. Nu şi-l amintea nimeni să fi fost vreodată tînăr. Părea să fi existat acolo, în căsuţa din pădure încă de la începutul vremurilor, tăcut şi atent.
Într-o iarnă cumplită de crăpau pietrele sub ger, găsise pe prispă într-un coş, un mormoloc de fată. O luase cu tot cu coş şi zdrenţele în care era înfăşurată şi o crescuse fără să se întrebe a cui e şi dincotro vine.


***

Între timp, la palat, erau pregătiri grăbite şi vuiet mare. Prinţişorul împlinea 12 ani. Tot palatul era dat peste cap, bucătăresele nu mai pridideau să taie la orătănii, să împăneze, să fiarbă, să coacă, să orneze, să amestece legume exotice, mierle, fazani, purcei de lapte, ce să mai, bucate cu mirodenii din cele mai îmbietoare, platouri care gemeau de atîta risipă. Prinţişorul urlase toată ziua la valeţi, spărsese toate candelabrele de cristal din sala tronului, plînsese infuriate şi bicuise grăjdarii care nu reuşiseră să îmblînzească un cal sălbatic pe loc ca să-l poată el încăleca. Micile contese îi cîntaseră balade despre eroi pînă cînd prinţişorul le smulsese harpele şi le aruncase pe focul din şemineu, măscăriciul era de mult ascuns sub tron şi se smiorcăia disperat de răutăţile micului moştenitor.
Dar, în ciuda tuturor pregătirilor, a canonelilor tuturor celor de la curte de a-i intra în voie, prinţişorul iarăşi sfîrşi prin a rămîne singur şi părăsit, departe de copiii de la curte care deja se plictisiseră de atîtea lupte cu sabia şi se alergau rîzînd de mai să se prăpădească aruncîndu-şi cu bucăţi de tort cu cremă de ciocolată şi căpşuni. De prinţişor uitaseră toţi.

Prinţul de piatră - partea 1

A fost o dată ca niciodată, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti, un prinţişor.
Un prinţişor de-o şchioapă, cu un păr negru tăciune, cu căluţ şi sabie de lemn, cu coroană bătută în nestemate, lucioasă ca un soare de amiază, făcută îndeosebi pentru el de un meşter făurar, cel mai priceput din toată împărăţia.
De toate avea prinţişorul, doar inimă nu. Atîta era de răzgîiat, atîta era de nemulţumit de tot ceea ce primea, atîta de arţăgos şi îmbufnat, că însuşi împăratul, tatăl lui, nu mai ştia cum să o scoată la capăt cu el. Ba îi comanda un cal alb, cu stea în frunte, din împărăţia vecină, ba o clepsidră cu praf de lună, ba dădea poruncă să se bată degrabă monedă nouă cu chipul prinţişorului. Nimic nu-l mulţumea. Stătea singur, cît era ziulica de lungă bătînd cu nuiaua la rînd peştişorii aurii din eleşteu, ţipînd la copiii slugilor şi lovind cu piciorul animalele, care începuseră să ocolească pădurile din împărăţie de răul prinţişorului de luaseră calea străinătăţii.
Urşii bruni fugiseră să hiberneze peste iarnă în pădurile de argint ce străjuiau împărăţia la nord, iepurii fugiseră în cîmpurile de varză peste graniţă spre sud, ciocîrliile se ascunseserăhăt-departe în scorburi dincolo de orizont, spre răsărit, departe, departe, undeva unde prinţişorul să nu ajungă să le mai smulgă penele. Împărăţia, odată un loc plin de viaţă, cu baluri strălucitoare şi valuri de rîsete, era acum înţepenită ca inima lui. Însăşi împărăteasa zăcea ca ţintuită de o boală grea, la ea în iatac, plîngînd amarnic.
Dar prinţişorul rămînea neîndurat şi nu pierdea nici un prilej să îşi strice jucăriile, să strige la toţi cei din jur, veşnic nemulţumit, să arunce cu farfuriile din aur în bucătăreasă şi să răstoarne găleţile cu apă din faţa grajdurilor.
Copiii de pe la curte şi din toate zările împărăţiei, învăţaţi cu felul năzuros al prinţişorului, fugeau de cum îi zăreau vîrful coroanei iţindu-se prin curtea palatului. Se ascundeau care încotro, îşi păzeau jucăriile de furia prinţişorului, fetele îşi strîngeau cozile în vîrful capului de teamă că prinţişorul iar le-ar tăia cu foarfeca lui aurită. Pînă şi căluţii de lemn se îngrămădeau în gallop în cele mai întunecoase cotloane ca să scape de urgie.
Astfel treceau zilele, prinţişorul era tot mai singur şi tot mai înnegurat.
Prin împărăţie, oamenii erau din ce în ce mai sărăciţi de biruri, mai slabi şi mai ogîrjiţi, mai trişti şi mai tăcuţi. Munceau din greu să îi facă pe plac prinţişorului, trimiţînd jucării care mai de care mai ingenioase, puneau de-o parte cele mai frumoase fructe pentru a le trimite la palat, se întreceau să aducă cele mai lungi săbii, cele mai albe perle, cele mai fine mătăsuri pentru hainele împărăteşti.