Dar drăcuşorul social nu te lasă să savurezi clipa de linişte. De ce e ciorbiţa de perişoare mai scumpă decît aia de văcuţă? Îl priveşti în ochi pe chelner. Nu ştiu, domne. Eu sînt un simplu angajat aici. Întrebaţi-l pe parton.
Îl măsori cu privirea din creştet pînă în tălpi. Mai ai puţin şi ştii cu exactitate cîte fire de păr are în cap. E clar, nu o să îţi spună niciodată, poţi tu să te şi tăvăleşti de ciudă şi frustrare. N-o să-ţi dezlege misterul chit că îl torturezi. Rînjeşti absent imaginîndu-ţi cum l-ai strînge în menghină încet, încet, pas cu pas, sinistru, pînă i-ar da zeama prin piele…
Te uiţi la el încă o dată, n-ai nici o şansă să îl intimidezi. Faţa lui nu exprimă nimic. Absolut nimic. Asta-i bună! Se scarpină în creştet. L-ai plictisit suficient, acum el ar cam trebui să plece. Iar o să se piardă în spatele uşii ăleia rabatabile ca în barurile din Vestul Sălbatic. Vei cere nota de plată cînd vei fi ajuns deja la limitele răbdării. Ştii, poate că întuiţia îţi zice, că, dacă te-ai ridica de pe scaun, ţi-ai pune haina pe tine, ai porni-o cu pas şovăielnic la început, apoi sigur, către ieşire, tinerelul acela s-ar avînta ca din puşcă după tine; i-ai sparge mitul, l-ai putea vedea coborînd din sferele lui înalte direct în pielea de om, desfigurat, supus furiei de cea mai joasă speţă. Cerîndu-ţi banii pe consumaţie, gata să sară la bătaie. Şi totuşi nu ai curajul. Cum să pretinzi unui zeu să tropăie ca un descreierat? Să se burzuluiască… Să se umfle în pene ca un cocoş… E prea mult. Nici chiar tu, după ce ai îndurat atîtea umilinţe nu poţi. Ceva te face să te abţii, să îţi calci pe inimă şi să aştepţi la masa ta, cuminte şi obedient, ca zeul să îşi întoarcă faţa lui ca un soare către tine, semn că te-a recunoscut şi că nu mai e mult pînă ce îi vei intra în graţii.
Pleci lăsîndu-i toţi banii, ruşinat de hîrtiile alea boţite şi scămoşate pe care le-ai scos de pe fundul buzunarelor. Impresia este că tot nu i-ai lăsat suficient. Chiar înainte însă de a părăsi birtul, darul divin îţi pogoară în vintre, în creier, îţi întunecă jduecata, îţi amăgeşte simţurile, te biciueşte în măduvă: oh, zeu al tuturor zeilor, mie, unui muritor oarecare, demn de toată mila, supus poftelor lumeşti şi foamei trupeşti, mi-ai zîmbit!!!
Din străfundurile alambicate şi nerecunoscătoare ale fiinţei tale, regreţi parcă puţin că nu ţi-ai oprit zece mii de metrou.
Se afișează postările cu eticheta restaurant. Afișați toate postările

miercuri, 19 martie 2008
marți, 18 martie 2008
Zîmbetul zeului restaurantelor de mîna a doua - partea 1
Într-un restaurant de mîna a doua, niciodată, indiferent de oră, chit că vii în fiecare zi, şapte zile din şapte, o lună bătută pe muchie, un an, niciodată feţele de masă nu sînt curate. Sînt cu pete maronii ori galbene (de preferinţă). Maronii, cînd sînt pe faţă, galbene, cînd se întorc pe dos feţele de masă. Curate, aşa cum vezi prin filme, ori chiar în reustaurantul de vis-à-vis prin geamul soios, nu.
E clar. Într-un restaurant de mîna a doua există pe undeva, nu pentru a fi înţelese de muritorii de rînd, nişte reguli nescrise şi, ca orice reguli nescrise, născute o dată cu noţiunea însăşi de restaurant de mîna a doua, sînt invincibile şi deasupra oricărui comentariu. Şi degeaba urlă congestionat domnul de la masa aia din colţ. Oricît s-ar strădui el, oricît de nervos ori de ultragiat s-ar dovedi şi oricît ar insita el să i se schimbe paharul, pînă la epuizarea stocului, tot cu unul ciobit ori crăpat, sau şi ciobit şi crăpat s-ar alege. Pentru că altfel de pahare, într-un restaurant de mîna a doua, nici nu există. Ai zice că aşa le cumpără, că o companie extrem de serioasă, implicată pînă în gît în afaceri, se ocupă anume de astfel de pahare gata ciobite sau fisurate.
Aceste reguli sînt mai presus decît omul, decît chelnerul, care, se ştie că nu e om pur şi simplu, ci un supra-om, o chestiune complexă pe care foarte rar reuşeşti să o înţelegi şi care nu răspunde niciodată la stimuli, care e mai presus decît patronul, adesea el însuşi depăşit de situaţie.
De altfel, e semn limpede de nebunie să intri într-un birt oarecare şi să vrei ca tinerelul ăla de lîngă bar să îţi vină la masă cu şervet pe mînă. Şi, în general, să îţi vină la masă. El îşi mişcă fiinţa pe jumătate zeificată numai după ce te-a văzut că te-ai aşezat, că te-ai foit, că ai schimbat replici uşor crispate cu comeseana, stînjenit, că ai dat ochişorii roată de măcar o sută de ori, că ai lovit discret cu pumnul în peretele din spatele tău, că ţi-ai smuls jumătate din podoaba capilară şi deja te uiţi pofticios la cea a femeii din faţa ta, ţi-a crescut tensiunea pînă la culoarea vinetei coapte, ţi-a apărut o lacrimă în colţul ochiului şi stomacul ţi-a declanşat o adevărată urgie. În fond, de ce nu eşti acasă citind o carte, hrănindu-ţi spiritul?
Acum, că ai trecut prin încercările acestea, eşti demn de atenţia lui. Se cheamă că ai trecut examenul. Cu o figură demnă de muzeul de ceară, o morgă atent plictisită, studiată îndelung în colţul de oglindă al toaletei din spatele restaurantului, alunecă spre masa ta.
Apoi te lasă întotdeauna să te bălăceşti în propria salivă alegînd de pe lista de bucate, pe coperta căreia scrie inegal, cu carioca, Menu. Constaţi cu un colţişor de creier că e identică, nici măcar ordinea nu este alta, cu toate celelalte meniuri din orice birt, indiferent de localizarea lui, de nume, de patron, de chelneri. Îţi trece prin minte că trebuie că e vorba de o conspiraţie la nivel înalt. Te trec toate răcorile şi, dacă pînă acum nu ţi-ai consumat starea de vomă, e momentul să o faci. Dracu te-a pus să citeşti Kafka şi să faci acum conexiuni ce se vor intelectuale?
Oricum, de îndată ce te-ai hotărît că vrei ciorbiţă de văcuţă, anume şi nu altă ciorbiţă, pulpă la ceaun cu mămăliguţă şi tradiţionala teutonică bere, îţi comunică, schiţînd un rînjet pe care nu eşti tu alesul să-l poţi descifra, că din tot ce ai comandat nu au decît berea. Brună nu, dacă vreţi blondă…
Poate doriţi altceva… Acest “poate doriţi altceva” nu e niciodată cu semnul întrebării. Ce îl interesează pe el dacă doreşti tu altceva? Oricum nu are decît mici cu muştar şi ciorbiţă de perişoare, care, în mod straniu, e de două ori mai scumpă decît ciorbiţa de văcuţă. Este egal şi prevestitor de tot ce-i mai rău. “Poate doriţi altceva” are întotdeauna agăţate în coadă trei puncte de suspensie grele şi care ţi se învîrt în cap pînă la arderea la foc mic a celui din urmă neuron conştient că este neuron. Sigur că vrei altceva. Orice. Numai adu-le! Cum or fi, reci, calde, insuficient de fierte, fără gust, fără muştar… Berea poate să fie caldă, fără spumă, nu, nu, vă rog, chiar insist: caldă şi fără spumă! Nu contează cînd, în cinci minute, într-o oră, astăzi, săptămîna viitoare. Numai promiteţi-mi, domnule, dragule, jură-mi că mi le aduci. Că le voi avea la un moment dat în faţa ochilor, supuse simţurilor olfactive, tactile, de orice fel…
Ciorbiţa de perişoare care se leagănă unsuros în farfuria cu dungă albastră, spălăcită şi cu marca altui restaurant, e formată dintr-o zeamă cu două guguloiae. Faci un efort, îţi calci în picioare toate principiile, impulsurile sociale şi lingvistice şi te înghesui singur cu ideea conform căreia aia de se află la tine sub nas e ciorbă de perişoare, iar nu o suprafaţă uleioasă care conţine dumnezeu ştie ce.
Oricum nu e momentul să pici pe gînduri. Farfuria e fisurată şi e cazul să lopătezi frenetic conţinutul în cavitatea bucală dacă nu vrei să îl sorbi direct din faţa de masă ori să îl storci la loc în farfurie. Slavă domnului, o dată ce mîncarea a început să se rostogolească în stomac, toate par a intra pe un făgaş ceva mai prietenos. La dracu cu tradiţionala ospitalitate a românului.

Abonați-vă la:
Postări (Atom)