Asta a fost reacţia oficialului de la centrul ăla important şi ocupat cu studierea activităţii din vintrele plăcilor noastre seismice. Nu-i bai, chiar aşa. Şi ce dacă...
Dintr-o discuţie pe mess (o să vedeţi de ce e important amănuntul) a reieşit un fapt cît se poate de interesant:
deşi telefoanele au murit în faţa avalanşei de întrebări rămase în guşă între neamuri în căutare de confort psihic, INTERNETUL a rămas în picioare.
Nu a avut absolut nici o secundă în care să se simtă afectat. Rece, eteric, de bază, a fost singura manieră de comunicare între oamenii care s-au nimerit să fie cablaţi imediat după cutremur.
Sincer, eu una am simţit un fior de groază cînd scaunul de bucătărie de sub mine a început să danseze de capul lui şi cînd laptopul a început să-şi clănţăne încheieturile. Asta şi pentru că eram singură cuc în casă şi cu o vagă amintire a greu de descrisului cutremur din şapteşapte.
Dar mai e ceva interesant. Cutremurele, ca orice altă calamitate, îţi aduc pe lista de priorităţi oamenii ăia care contează de-adevăratelea în viaţa ta. În asemenea momente, lista aceea se rescrie într-o secundă, iar unii din noi chiar au surprize constatînd ce nume apar sau dispar din ce credeau iniţial.
În ceea ce mă priveşte, cutremurul ăsta mi-a sărăcit lista de-un om.
PS: ce e cu scara aia Mercalli? Care a fost scopul pentru care televiziunile au simţit nevoia să ne ofere o ştire pe care probabil că numai iniţiaţii o pot pătrunde. Ce s-a întîmplat cu Richter, mai-pe-nţelesul nostru detaliu de care să ne agăţăm luni la muncă cînd om povesti? E ca şi cînd m-ar inunda vecinii şi aş povesti că apa avea 24 de inci. Noroc cu convertoarele online... Deci, online. Iar vine salvarea din eter, fără nino-nino, fără lumini aprinse şi cu cîteva mii de citiri la ştirea cu cutremurul pe hotnews şi pe realitatea. Nu aş putea şti dacă sînt aceiaşi. Dacă n-ar fi, atunci depăşesc cu brio la această oră (nouă şi jumătate), 15 mii. Interesant, nici prin minte nu mi-ar fi dat că pot să comunic cu atîta lume după un cutremur...