Tocilara flower-power

Viaţa e punctată de coincidenţe. Mergi ce mergi, şi, jdang, o mărgică lucioasă îţi împarte aţa între ceva ce a fost şi ceva ce se prefigurează a fi.

Acu vreo cîteva zile s-a nimerit de ne-am întîlnit, ca din întîmplare, cu un prieten de familie, proaspăt recăsătorit cu o doamnă bine. Nimic neobişnuit. Eu tocmai mă scoboram plină de glorie de la volanul maşinii consortului (eram în poligon – asta pentru poliţia rutieră care s-ar grăbi să mă bage la răcoare pentru ilegalităţi; şi pentru liniştirea celor care ştiu povestea mea veche cu şoferitul) cînd am dat nas în nas cu respectivul cuplu pe jumătate cunoscut. Care s-a dovedit, de fapt, de-a-ntregul cunoscut. Căci noua parteneră de viaţă a omului pe care îl ştiu de douăzeci de ani deja s-a dovedit că mi-a fost colegă de liceu doi ani. Okay, pînă aici a fost vorba de o coincidenţă. În continuare e vorba de creierul meu care, reiese, este o varză coaptă.

Atenţie, doi ani am intrat şi am ieşit pe aceeaşi uşă de clasă, am împărţit aceiaşi colegi, aceiaşi profesori, aceleaşi impresii despre cît de mişto sînt unele lucruri şi ce naşpa sînt celelalte. Fosta mea colegă a avut brusc un recul căci nu reuşea să pună degetul pe rană. Ai stat la Luică? Nu am stat. Ai lucrat la...? Nu am lucrat. Ai fost în Creangă! Am fost. Am fost colege de clasă!

Mmm, aici trebuie să recunosc că m-am blocat. Poţi să mă schingiueşti acum, pe loc, ore în şir, să mă gîdili cu o pană de gîscă în tălpi pînă la stare de leşin, să mă ameninţi, să mă iei cu frumosul şi să mă şantajezi sentimental. Şi pe urmă să o iei de la capăt cu supliciul. Nu mi-o pot aminti. Îmi este imposibil. Am privit-o pe furiş în parc, trei ore bătute pe muchie, am încercat să refac firul poveştii. Nimic. Absolut nici o tresărire. Zero barat. Jenă cît cuprinde. Ştiu, desigur, că sunt mai mulţi cei care m-au ţinut minte pe mine decît cei pe care i-am ţinut eu. Asta pentru că eu eram fata aia cu chitara. Pentru că, în general, pe unde mă duc, fac ce fac şi mă dau în stambă, sînt făcătorul de sindicate şi opinii, nu neapărat alea bunele, eram flower-power, aveam adidaşi albi aduşi din străinătate, jeanşi şi bluză cu mîneci largi cu flori ca în „The Hair” într-o vreme cînd chestiile astea erau ca şi cînd ai veni azi cu elicopterul la şcoală. Şi totuşi, cît să fiu de ruptă de mine cea de-atunci?

A, şi picanteria: „Tu erai tocilară. Chiar învăţai”. Ete că nu îmi amintesc să fi fost tocilară. Cel puţin nu aşa mă percepeam. În plus, ca să ştiţi de la mine o treabă: în clasa a zecea am luat primul 3, şi ultimul, e drept, din viaţa mea. La economie. Am bocit cu lacrimi. De-alea de curg şuvoaie. Şi am dormit cu cartea de economie sub pernă. Dar nu îmi amintesc să fi învăţat pînă la urmă mare lucru.

PS: economia aia de o învăţam noi era „politică”. Nici pînă în ziua de azi nu am priceput conceptul.

Vişinata de amurg - fila 10

Bunicul fusese antreprenor de case. Iar noi abia dacă reuşeam să ţinem pe picioare coşmelia alor noştri. Stăm prost cu banii. Desigur, nu ţi-aş cere. Doar ştii... Desigur, dar mi-era milă nu atît de Melania, cît de Ionel. Dar nici noi nu o duceam prea strălucit. Reparaţia casei ne costase mai mult decît ne imaginaserăm. Ela, dar e incredibil, (Melania apăsa pe fiecare silabă), pur şi simplu nu îţi poţi imagina la ce sume te duce naveta asta nenorocită. Aproape că nici nu face. Melania mai dădea meditaţii în sat la limba şi literatura română. Pe lîngă sumele derizorii pe care le lua, se mai căpătuia cu cîte-un ou, cîte-o sticlă de lapte, o funie de usturoi. Din nou simţeam că mi se strînge inima. În fond, e femeie în toată firea, cu două mîini şi două picioare. Să se descurce, nu-i aşa, Feodor? Feodor zîmbea neputincios. Om vedea, dacă îmi iese afacerea asta, o să fie mai bine, o să vezi. Dar vezi şi tu, toate trenează, ăia nu au semnat încă... În fine, om vedea...
Bunicii avuseseră şapte case în Bucureşti. Şapte. Bunicul Marin, bogătaşul mahalalei, fără şcoală, patru clase şi alea terminate pe sponci. Dar îi mersese mintea la afaceri. Lui şi, mai ales, fratelui lui mai mare, nea Sandu. Şi oricît de nedrept mi se părea mie acum, de fapt, pentru el fusese bună mişcarea să le vîndă exact înainte să i le sufle de sub nas comuniştii. Rămăsese doar cu aia în care stăteau. Acum, în locul ei, crescuse o şosea. După moartea lor, mama s-a pricopsit cu un apartament la oraş, mîndrie de sătean. Apă curentă, încălzire centrală. De nelocuit pentru un om cu obiceiurile lor. Aşa că mi-a rămas mie. Bunicul Marin însă oricum nu o dusese prea bine după fuga regelui. Buicqul din curte se părăginise, aripile alb perlate începuseră să cedeze sub fălcile ruginii, roţile se aplatizaseră, scaunele zăceau prăfuite prin curte, iar bunicul Marin spărgea seminţe pe treptele casei, îmbrăcat în costum negru, cu pălărie de fetru, eşarfă albă, lungă, de mătase. Şi desculţ. Înnebunise. Cred că îşi luase şi ceva bătăi, căci după o dispariţie de vreo patru luni, se întorsese betegit de-un picior şi nici cu ochiul drept nu părea să mai vadă mare lucru. Îndrepta din cînd în cînd bastonul cu măciulie argintată spre cer şi se certa cu duşmani imaginaţi. Las că vin ei americanii. N-ai să vezi? Or să-mi dea tot, tot înapoi! Şi-atunci să vedem cine mai rîde. Cine rîde la urmă, aia e! Bunica fusese o doamnă, nu tu spălat, nu tu gătit. Veneau femei din sat să o ajute la treburi. Iar cînd se întorcea bunicul Marin de la ale lui, de peste zi, îşi schimba hainele să iasă în oraş pe înserat, La doi cai, unde cîteodată îl însoţea şi bunica. Cămaşa de peste zi devenea cît ai clipi o cîrpă pentru luciu la bombeul pantofului. Bunica o lua şi o dădea prin sat. Iar în anul cel mai crunt, pe foamete, se înşira toată mahalaua la poarta lui. Zi de zi, bunicul Marin hrănea satul cu gamela. Deci bunicul a fost dizident? A fost..., n-a fost! A fost nebun! Melania pufnea nervoasă. Măcar să nu fi vîndut casele alea! Vorbeşti şi tu, dacă nu le vindea, ce? S-ar fi bucurat el vreodată de ele? Nu, dar ne-am fi bucurat noi! Mda, am fi plătit impozite de ne-am fi cocoşat... Ei, trăiam din chirie... Şi tu, şi eu, păru Melania deodată dispusă să facă pace.