Instantaneu [aproape] de pe lumea cealaltă

Ieri am făcut curat într-un sertar dintr-acela în care îndeşi lucruri pe care nici nu te înduri să le arunci, dar nici nu mai ştii la ce ţi-ar folosi. Iar varietatea oricum te descumpăneşte. Nu pot fi puse pe căprării, nu au sens decât luate separat, iar amintirile legate de fiecare seamănă cu poveştile pe care te pregăteşti inconştient să le transmiţi nepoţilor la un moment dat, la gura unei sobe imaginare, care va rămîne, cel mai probabil, aşa.

Printre sutele de chiţibuşuri, am găsit o fotografie. Alb-negru. Cu rubedenii, aşa cum numai în pozele alb-negru mai găseşti. Dintr-un trecut semi-incert.

Poza e făcută în casa unei mătuşi dinspre bunică.

Sunt şase oameni care stau la o masă festivă, într-o casă veche, de undeva de pe Popa Nan. În fundal este o vitrină de cristal, cu bibelouri, pahare, ceşti şi alte brizbrizuri. Din hol se zăreşte o jumătate de cap de cerb, pe sub care îmi amintesc că mi-era o frică din aia, babană, de copil, să trec şi un tablou cu flori în ulei, cu ramă suflată în auriu.

De la stînga la dreapta e
sora mare a maică-mi,
bărba-su,
bunică-mea,
sora mare a bunicii.

În picioare în spate,
bărbatul surorii bunică-mii
şi un bărbat necunoscut, tot în vîrstă, cu mustăţi răsucite.

Nu e vorba că te impresionează cîte un moment trecut de mult, prins pe o peliculă poroasă, cu margini ondulate. Ci felul în care aparatul a surprins altceva.

Ordinea în care toţi aceşti oameni, mai puţin sora maică-mii, prima din stînga, au murit. Au murit exact în ordinea inversă a felului în care sînt aşezaţi. Şi ceva în mine a vibrat adînc şi de neînţeles.

Aproape mai mult ca perfect

este întotdeauna ceva ce rămîne.
trecem, alunecăm, ne furişăm, închidem ochii ca atunci cînd ne dăm cu săpun pe faţă.
lucruri pe care le uităm şi totuşi le urmăm. inconştient, glisînd ca de-aiurea, în sincope ale cărui tîlc abia la finele drumului le înţelegem... dacă avem noroc.
în ordine aleatorie, un plîns în doi, sub o umbrelă franţuzească, într-o cameră de cămin, lipăitul cu tălpile pe asfaltul încins prin pelicula de ploaie, trăsăturile adunate spre centrul feţei ale bebelui înfăşurat ca o mumie într-o faşă albă conturînd întregul corpuşor, somnul iepureşte din primele luni, mîinile mari, sigure ale celui de lîngă mine, parfumul de wrigley din geanta maică-mii, discuţiile despre reîncarnare cu graţia pe care ţi-o conferă tinereţea, năsturaşii albi de la prima cămaşă de pionier, căldura unei anume veri în care de prea multă fericire n-am mîncat decît covrigi, chihlimbarul unui whiskey care nu mi-a plăcut niciodată şi care mi-a scuturat făptura ca o pecete a împăcăciunii prieteneşti, foarfecele cu care am tăiat şnurul de comandant de detaşament al soră-mii, poza unui domn cu barbă, eliade şi hesse şi bulgakov şi tolstoi şi preda şi rex, cîinile portocaliu cu guler alb şi lătrat înalt, acadelele făcute de ţiganca sofica, biserica din drum spre şcoală şi colivăresele cu batic, bicicleta pegas galbenă care nu mai ştiu dacă era galbenă, aerul drăcesc fierbinte care mi-a ars plămînii cînd am ieşit pe aeroportul din bagdad, soarele cît jumătate de cer rostogolindu-se peste casele albastre, scorţişoara din orezul cu lapte făcut de bunica, glasul chinezoaicei mele pe care nu o mai găsesc, moscova aia cu mesteceni arzînd în soarele de toamnă, eu însămi în nişte poze de care nu mi-am amintesc niciodată, din care îmi zîmbesc înstrăinată şi totuşi... amintiri dintr-un viitor pe care îl aştept crescînd dintr-un trecut în care nu aş schimba nimic.