Cînd nu mirosim florile prin geam

Sînt mereu lucruri, amintiri, oameni la care renunţi. Trec prin viaţa ta, tu printr-a lor. Te mişti, te schimbi, se schimbă şi ei. Mergi mai departe, un pas, încă un pas. Şi abia după ce ai rămas tu singur cu o linie subţire de orizont prins pe glezne afli cine a rămas cu tine şi cine nu. Fiecare început are în el şi o moarte mică. Dar şi un nou născut. Şi nu la fiecare pas găseşti o piedică. Dar dacă priveşti îndărăt cu ochii minţii şi înainte cu ochii deschişi, te simţi, măcar o vreme, întreg. Şi cînd eşti întreg, nici trecutul, nici viitorul nu contează. Ci numai clipa aceea de binecuvîntare în care de undeva din adîncul fiinţei tale cugetătoare ţîşneşte gîndul că nici nu pierzi, nici nu cîştigi. Ci doar trăieşti.

Psihologului, cu drag - scrisoarea 6

Nu cumva am murit? – dar, după cum se poartă cei din jur, pare-se că nu…

Tot ceea ce simt sau fac bun provine din spaimă. Uite, pe tine am început să te iubesc pentru că mi-e frică de mine însămi dezlănţuită peste marginile firii mele.
Am legat prietenii “pe viaţă”, unele s-au dovedit dincolo chiar şi de limita asta, pentru că mi-e frică de singurătate, de un mediu potrivnic, de moarte…
Spaima de moarte arareori ne paralizează, după cum vezi, mai degrabă ne mişcă integrîndu-ne mai adînc, dar şi mai frînt, mai incoerent, în viaţă.