Vişinata de amurg - fila 9

Naţia noastră are o aplecare către nimicirea demnităţii cum rar s-a văzut. Către ciopîrţirea măririlor, a coloanei vertebrale, fie ea oricît de dreaptă, oricît de înaltă. Mă întrebam uneori cum de scăpase întreagă Coloana Infinitului. Nimic nu trebuie să rămînă pe picioare, totul trebuie săpat mărunţel, cu şanţuri mici, diafane, cît să pice de pe soclu fără zgomot, uşurel, uşurel şi nebăgat de seamă. Cu drăgălăşenie maximă. Din dragoste. Cu emoţie, cu cea mai bună intenţie. Altminteri cum să îţi explici că un nume atît de amplu, pozitiv ca al fiului meu ajunsese de la Tudor la Rache sau Relu? Adică, să ne înţelegem, Tudor, Tudorache, Rache. Tudor, Tudorelu, Relu. Na poveste. Cînd făceam lista de nume, pe dreapta, dacă e băiat, pe stînga, aşa, tragem o linie verticală să împărţim foaia parcimonios, dacă e fată. Uite, nu poţi să îi zici Ştefan. Toată lumea o să-l strige Fane, Fănel, Fănuş. Nici Andrei, se încheie lamentabil drept Andu. Lucian, Lucică. Paul, Paulică. Nici...? Nici! Fată? Mai mare daraua. Uite, să luăm, par examplu, Maria. Păi? Trebuie să fii Fecioara însăşi ca să-ţi păstreze naţia asta diminutivistă numele curat. Ioana? Mda, mă-sa mare o strigă pe aia din parc, o ştii?... o ştii..., Nela. Alexandra? Nu, Sanda, nu, în nici un caz.
Nici Ion al soră-mii nu promitea vreun viitor strălucit. Cum să iei, bunăoară, premiul Nobel şi să fii strigat la scenă deschisă, avem onoarea să îl invităm alături de noi pe Ionel. Nelu. Ionică. Nică. Feodor, graţie aceleiaşi duioasei limbi române, în general, şi a Mătuşii Vera, în particular, ajunsese la micimea unui Doru. Ba, ca să fie şi mai drăguţ, de-a dreptul Dorel. Limpede, nu? Deci Tudor? Tudor e perfect. N-a fost. Imaginaţia colectivă e mai dihai decît cea a purtătorilor legitimi, dar singulari, de limbă. Hai la mama, Tudor, dă mînuţa, acum cît încă eşti mare la nume şi mic la stat. Cînd o fi pe dos, om mai vedea...

Trenul spre altundeva – partea 3

- Ei, asta e viaţa... continuă impreturbabil mămăiţa nedând nici doi bani pe bîlbîielile profesorului universitar. Ia uite cît s-a făcut ceasul... Ce mai zboară timpul ăsta. Că parcă mai ieri eram şi io aşa, ca copiii ăştia. Şi doamne ce-l mai iubeam pe Costică! Da’ şi el pe mine. Venea seara şi-mi dădea cu pietre-n geam. Şi io aveam nişte cozi lungi împletite şi-mi făcuse mama mare o rochie din postav bleumarin cu năsturaşi albi şi guler cu broderie spartă. Şi-aveam, mamă, o talie... De viespe, nu alta! Şi mă strecuram afară, în spatele casei să ne pupăm. Că pe vremea mea asta făceau tinerii. Acum... Şi ne mai vedeam duminică la biserică. Mergeam mai toţi tinerii din sat să cîntăm în cor. Da’ de cîntat ne ardea nouă? Mai cîntam, ne mai pupam... Lasă, mamă, că ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. Io aşa zic. Zic bine?
Nu se mai lăsă păcălit să-i răspundă.
- Şi asta, cum îi zice, Mariana aia, îi trimitea lu Ionel în armată poezii şi flori presate, de umbla prostul cu ele în buzunarul de la raniţă. Şi-mi zicea, lasă, mamă, că mi-au mers direct la inimă. Acolo le e locul. Pînă m-am enervat eu şi m-am dus la mă-sa şi la ta-su de le-am zis io... Da’ ce nu le-am zis! Ai dracu’ ţigani... Urîţi şi cu o casă plină de puradei şi pături împuţite. Păi aia era fată pentru Ionel? Zi şi tu!
Se lăsă tăcerea. El îşi aminti iar de cei doi tineri.
- Bine e să fii tînăr, se repezi el să apuce să spună pînă la capăt de frica limbarniţei mămăiţei. Ia uite cum mai dorm...
Mămăiţa îşi potrivi ochelarii pe nas şi-şi scană victimele cu o privire de vultur, din cap pînă în picioare.
- Dorm... Ce griji au?, zise ea vădit enervată de întrerupere.
- Dar nu dorm cam de mult? Unde or coborî? Să nu rămînă prin tren...
- Păi da, că şi tinerii din ziua de azi...
Profesorul de latină se sperie. Iar începea tirada. Mămăiţa se pornise iar...
- Poate ar trebui să îi întrebăm?, zise el timid şi în grabă.
Mămăiţa nu aşteptă a doua invitaţie. Îl scutură pe tînăr de umăr.
- Maică, dar voi unde trebuie să ajungeţi? Că mai e niţel şi ajungem la Alba Iulia.
Tînărul nu păru deranjat de intervenţie. Dar nici nu mişcă.
- Maică, reluă mămăiţa uitîndu-se fix, dar ce mai dorm...
- Să nu fi păţit ceva..., zise el şi simţi o mare emoţie în stomac.
- Păi ce să păţească, ferească Dumnezeu?
Nu îndrăzni să spună ce gîndea.
Mămăiţa iar se înfipsese în umărul tînărului.
- Alo? Alo? Unde tre’ să ajungeţi?
Nici o mişcare.
- Hai că sînt ceva!, se enervă mămăiţa. Dar cum să dormi, mamă, în halul ăsta? Ce? Sînt singuri pe lume?
- Singuri, nesinguri, nu-i a bună..., îşi făcu el curaj.