Vişinata de amurg - fila 9

Naţia noastră are o aplecare către nimicirea demnităţii cum rar s-a văzut. Către ciopîrţirea măririlor, a coloanei vertebrale, fie ea oricît de dreaptă, oricît de înaltă. Mă întrebam uneori cum de scăpase întreagă Coloana Infinitului. Nimic nu trebuie să rămînă pe picioare, totul trebuie săpat mărunţel, cu şanţuri mici, diafane, cît să pice de pe soclu fără zgomot, uşurel, uşurel şi nebăgat de seamă. Cu drăgălăşenie maximă. Din dragoste. Cu emoţie, cu cea mai bună intenţie. Altminteri cum să îţi explici că un nume atît de amplu, pozitiv ca al fiului meu ajunsese de la Tudor la Rache sau Relu? Adică, să ne înţelegem, Tudor, Tudorache, Rache. Tudor, Tudorelu, Relu. Na poveste. Cînd făceam lista de nume, pe dreapta, dacă e băiat, pe stînga, aşa, tragem o linie verticală să împărţim foaia parcimonios, dacă e fată. Uite, nu poţi să îi zici Ştefan. Toată lumea o să-l strige Fane, Fănel, Fănuş. Nici Andrei, se încheie lamentabil drept Andu. Lucian, Lucică. Paul, Paulică. Nici...? Nici! Fată? Mai mare daraua. Uite, să luăm, par examplu, Maria. Păi? Trebuie să fii Fecioara însăşi ca să-ţi păstreze naţia asta diminutivistă numele curat. Ioana? Mda, mă-sa mare o strigă pe aia din parc, o ştii?... o ştii..., Nela. Alexandra? Nu, Sanda, nu, în nici un caz.
Nici Ion al soră-mii nu promitea vreun viitor strălucit. Cum să iei, bunăoară, premiul Nobel şi să fii strigat la scenă deschisă, avem onoarea să îl invităm alături de noi pe Ionel. Nelu. Ionică. Nică. Feodor, graţie aceleiaşi duioasei limbi române, în general, şi a Mătuşii Vera, în particular, ajunsese la micimea unui Doru. Ba, ca să fie şi mai drăguţ, de-a dreptul Dorel. Limpede, nu? Deci Tudor? Tudor e perfect. N-a fost. Imaginaţia colectivă e mai dihai decît cea a purtătorilor legitimi, dar singulari, de limbă. Hai la mama, Tudor, dă mînuţa, acum cît încă eşti mare la nume şi mic la stat. Cînd o fi pe dos, om mai vedea...