Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - ultima parte

Ceasul se ţinu de cuvînt, sună fix la şapte, atâta doar că Gigi Pătrunjel nu pusese geană pe geană. Aşa că dimineaţa îl găsise boţit, cu cearcăne pînă la bărbie. Iar duş, iar Corul Vînătorilor, iar raşchetat dinţii. Eh, Gigi, erai mult mai fercheş acum două dimineţi, zău aşa…
Traversă cu un pas ferm şi elegant strada îngustă. Ochiul, la pîndă, observa lucruri pe care pînă atunci nu le percepuse niciodată. Uite, de exemplu, marginea bordurii. De-a lungul ei, cărămizile erau ciobite şi mîncate, pe alocuri, dizlocate, iar pe un gard înalt, în prelungirea celui verde, se lăţea o inscripiţie complet fără sens, scrisă cu vopsea roşie şi litere de-o şchioapă:

Puşkin a fost bicefal

Gigi Pătrunjel se opri trăsnit. Îşi simţi genunchii nesiguri şi paşii şovăielnici.
Ţinta unei nesfîrşite nepăsări.
Primul cuvînt care îi trecuse prin minte fusese “indiferenţă”. Dar deosebirea dintre nepăsare şi indiferenţă i se dezvăluia lui Gigi Pătrunjel a fi de natură esenţială. Căci, dacă indiferenţa era măsurabilă într-o unitate a distanţei, a răcelii pure, cu nepăsarea lucrurile stăteau cu totul altfel. Nepăsarea era dureroasă, purta măsură unei iubiri absente, subliniindu-i inexistenta prin chiar exactitatea locului rămas neîmplinit, a lipsei de implicare. Imaginea răsturnată a faptului că celorlalţi le-ar păsa. Gigi Pătrunjel mergea aplecat, precum un călător în căutare de casă. Nepăsarea, o suprafaţă lucidă ce reda ceea ce căuta, doar că reflexia în sine era ireală, căci nu conţinea nimic, arătîndu-i doar ce ar fi putut să aibă, dar de fapt a pierdut.
Asta eşti tu, Gigi? O groapă de gunoi în care toţi cei din jur îşi abandonează lucrurile de prisos, lipsite de importanţă ori rost? Un neica nimeni, un idiot biecefal? Un idiot ce se vrea atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, deşi ştie bine că asta nu este posibil şi cînd e, nu duce decît la alienare atît faţă de propria persoană, cît şi faţă de cei din lumea exterioară.
Scormoni întreg oraşul. Scotoci prin toate cotloanele societăţii, îşi abandonă pantofii lîngă un tomberon şi atinse cu piciorul gol şi cu un soi de satisfacţie crudă stradă după stradă, suportînd cu bucurie durerea frigului de primăvară şi pietricelele ascuţite care îi tăiau talpa.
Curînd, îşi scoase şi sacoul. Nici nu îşi mai amintea unde îl lăsase. Cureaua şi cămaşa. Pantalonii. Intr-un tîrziu, sub un cer desuet şi buclat trandafiriu, se aşeză gol puşcă pe trotuarul din faţa porţii verzi.
O zări ieşind. Candidă şi fără gînduri. Gigi Pătrunjel se ridică fript în două picioare şi, sprijindu-se de gard, o ţinti drept în ochi.
Tînăra îşi ascunsese faţa de priveliştea sfruntată a trupului gol şi ezită să treacă pe lîngă el. Numai că Gigi Pătrunjel nu mai avea de gînd să o rateze de data asta. Se apropie de ea, se prăvăli în genunchi, îşi acoperi pentru o secundă ochii cu podul palmelor, le lăsă să alunece pe lîngă corp şi, într-un final, îşi luă inima în dinţi:
- Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel…

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 5

Se trezi năuc şi, ridicînd receptorul, se trosni cu el în cap. În loc de doritul “alo” ce se vroia dacă nu vioi, măcar decent, din adîncul gîtului, Gigi Pătrunjel scoase un soi de hîrşîit metalic, ca cel pe care îl fac trenurile cînd se frînează din viteză mare.
“Alo”, mai făcu el o încercare ceva mai apropiată de ceea ce se presupune a fi un glas omenesc.
Linişte. O linişte care îl făcu pe Gigi Pătrunjel să creadă că a înnebunit şi că de fapt telefonul nici nu sunase, că visase şi că mai bine ar fi să închidă. Cînd era cu receptorul aproape pus în furcă, auzi o voce de femeie spunînd timid “bună dimineaţa”.
Hm… - căzu el pe gînduri.
- Bună dimineaţa, - reluă vocea ceva mai convinsă că face ce trebuie – sînt eu, Gigi, nu mă recunoşti?
Gigi Pătrunjel se scărpină în creştet. Adică era el însuşi la telefon? Cu voce de femeie? Îngăimă o propoziţie complicată de genul că dacă ar fi ceva mai precisă, cu siguranţă ar recunoaşte-o, dar acum abia ce se trezise şi el dimineaţa este aşa …, cum să îi explice, foarte confuz. Îi pare rău, dar…
- Vai, Gigi, - se văicări blond vocea – să nu îţi mai aduci tu aminte de mine… Sînt Marina, dragă. Şi să ştii că mă simt chiar jignită. Pe cuvînt...
Gigi Pătrunjel se ciupi pe ascuns de buza de jos ca să se asigure că nu e o continuare a visului. Se ciupise atît de rău, încît icni în receptor.
Ah, era Marina. Deci nu era el însuşi la telefon. Ce uşurare… Şi, de fericire că lucrurile se lămuriseră, nici nu îşi mai puse întrebarea de ce l-ar fi sunat Marina, o fostă colegă cu care nu mai luase legătura de mai bine de cinsprezece ani. De ce tocmai acum, după întîlnirea cu Manole şi, în general, despre ce ar fi putut ei să stea de vorbă în condiţiile în care nici măcar nu îşi mai amintea numele ei de familie.
Gigi Pătrunjel se lăsă pe spate, între perne. Îşi dăduseră întîlnire peste un ceas, la Universitate. Că nu s-au mai văzut de mult şi că ce frumos ar fi să se întîlnească şi ei, ca în vremurile bune, de tinereţe. Frumos, nu zic nu, gîndi Gigi Pătrunjel, doar că nu îşi amintea să se fi întîlnit nici chiar în vremurile alea bune, de tinereţe, cu Marina în afara şcolii. Bun şi-aşa… În fond, tot nu avea nimic altceva de făcut. Îi trecu oarecum razant prin cap că treaba lui fusese să aştepte în faţa porţii verzi şi să încerce o conversaţie cu tînăra de vis á vis. Eh, aşteptase el atîţia ani… Nu era foc dacă mai amîna o zi. Poate chiar o să dea nas în nas cu ea fără nici un efort, pe nepusă masă, din pură întîmplare fericită. Întîmplare fericită? Prostule! În treizeci şi cîţi draci de ani oi fi avînd tu nu ţi s-a întîmplat nimic fericit pur şi simplu şi acum te bazezi pe mîna destinului … Hm. De data aceastam “hm” nu era nici pe departe marca unei conlcuzii, ci numai declaraţia faptului că Gigi Pătrunjel era de-a dreptul nemulţumit de sine.
De la întîlnirea cu Marina se întorsese relativ devreme şi oribil de plictisit. Ce dracu i se păruse lui Manole că aia e o femeie de nu s-a mai pomenit? Era de o stupizenie rară, chiar rară, adică nici măcar stupizenia asta a ei nu era densă şi, în plus, avea un fund cît o baniţă. La naiba cu toate. Iar îşi pierduse ziua nefăcînd nimic din cele ce-şi propusese. De exemplu, pînă acum ar fi putut şti sigur ce program are tînăra de vis á vis, ar fi putut deja să fie la a cîta întîlnire, să ştie despre ea aproape tot ce l-ar fi putut interesa. Ce dobitoc… Şi s-a şi dus jumătate din concediu… În ritmul ăsta, măi Gigi, o să ajungi să îţi smulgi firele din mustaţă singur printr-un colţ de plapumă şi să îmbătrîneşti fără să îţi zică nimeni o vorbă bună. Trist peste măsură, Gigi Pătrunjel privi ceasul atîrnat în perete. Trecut de miezul nopţii. Îşi puse deşteptătorul să sune la şapte în ideea că nu se ştie niciodată ce program are un om şi poate o prindea înainte să plece la muncă.

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 4

 - Gigi! – urlă vocea. Extraordinar! Gigi Pătrunjel! Incredibil…
Curînd, vocea care se termina în nervurile mîinii-menghină, se întegi cu un corp de bărbat, cam la aceeaşi vîrstă cu Gigi Pătrunjel, cu o figură toată un zîmbet şi o pereche de ochelari cu rame de metal galben.
Aşadar, Manole. Gigi Pătrunjel îşi reconstrui întregul chip, ajungînd cu eforturi maxime la un rînjet crispat ce se vroia mimica unei suprize plăcute. Îşi privi fostul coleg de liceu ca pe un gangster care îl inghesuise într-o stradă pustie şi îi pusese ţeava unui pistol în tîmplă. Cu Manole împărţise patru ani aceeaşi bancă. Se pregătea încă din clasa a X-a să intre la Arhitectură, ceea ce nu îl împiedica să îi fure lui Gigi Pătrunjel caietele de matematică să-şi copieze temele şi, sporadic, sandvişurile împachetate exemplar de doamna Pătrunjel. Îşi mai amintea ca prin vis un capitol, chestiune care îi mai drese starea: de Manole rîsese tot liceul cînd se îndrăgostise de Ana Dumitru şi se făcuseră bancuri crîncene pe tema ctitorului de mînăstiri.
Între două halbe de bere care acum se goleau, acum se umpleau, peste masa soioasă şi cu o culoare nu tocmai uşor de definit, cei doi îşi petrecură toată după amiaza povestind.
- Îţi aduci aminte de profa de fizică? Aia cu pantofi de vinilin şi cu faţă de broască rîioasă?
- Hm…, - rînji Gigi Pătrunjel gîndindu-se că, de fapt, el, la vremea aia, făcuse o pasiune pentru ea şi ar fi fost în stare să se aşeze de-a curmezişul şinelor de tren numai ca să îi vadă genunchii.
- Am văzut-o acum un an. Ştii că era adventistă. Între timp s-a lăsat de prostii, s-a tuns, s-a căsătorit şi are doi copii. Reuşiţi. Mai luăm un rînd?
Gigi încercă un refuz. Îşi simţi însă mîna moale, lipsită de voinţă, aşa că o lăsă să urmeze o traiectorie destul de neconvingătoare prin aer ca, într-un final, să cadă greoaie pe masă. Chelnerul apăru imediat de după o uşă şi le trînti încă două halbe tulburi şi călduţe, ca şi cele de pînă atunci şi dispăru la fel de fantomatic cum venise. Nu înainte însă de a le lua plata pe loc, fapt ce lui Gigi Pătrunjel îi născu un sentiment de frustrare îngrozitoare. Adică noi ce, mă, sîntem infractori? Chiar avea de gînd să îi spună şi lui Manole că aşa purtare e jignitoare, că ar trebui muştruluit chelnerul, chemat patronul, aliniaţi toţi în lungul barului, bătuţi măr, ca la carte, dat foc la bodega asta nenorocită… Ce tot spune Manole?
- De restul mai ştii ceva? Am vorbit cu Marina, o mai ştii…, aia de nu avea astîmpăr şi au şi dat-o afară din liceu chiar înainte de a intra în Bac… Ştii tu. S-a făcut o bucată… Ce era… S-o vezi acuma! Aproape că era să divorţez din cauza ei. M-a prins nevastă-mea cu ea pe stradă. S-a lăsat cu un scandal… Trebuia să vezi! De groază. N-a mai vorbit cu mine o săptămînă, m-a pus la şmotru. O lună bătută pe muchie. Şi am avut program de venit acasă mai ceva decît fii-miu. Pe Marina n-am mai sunat-o, deşi… Înţelegi tu, n-am mai pomenit o femeie ca asta... Şi, crede-mă, am ceva experienţă.
Gigi Pătrunjel se simţea într-o completă stare de abrutizare, era gata să se ducă chiar el după Marina asta… Nici măcar nu şi-o mai amintea. Dar i se părea că s-a culcat şi el cu ea, că i-a fost amantă ani în şir, că a părăsit-o scîrbit, lăsînd-o într-o baltă de lacrimi, îngenuncheată şi că de atunci îl sună zilnic ca se împace. Dădu pe gît ce mai rămăsese pe fundul halbei şi rîgîi zgomotos şi plin de sine.
Trebuie că trecuseră ceva ore, îşi simţea capul monstruos şi greu ca o garofiţă. Ce garofiţă? Ai încurcat lucrurile rău, măi Gigi… Era ca o ghiulea. Exact ca o ghiulea. În jurul lui se lăţea o baltă care se scurgea leneş pe sub piciorul stîng într-o gură de canal. Se ridică din cîteva sute de mişcări care nu păreau să îi fie de prea mare ajutor în recăpătarea poziţiei bipede. Era ud fleaşcă şi brusc i se făcu un frig cumplit. Îşi dădu seama într-un tîrziu că se afla pe o stradă pe care nu a mai fost în viaţa lui, că plouă mocăneşte şi că îi lipseşte portofelul. Era clar că nimerise într-un film cu efecte speciale, că din clipă în clipă o să apară un fel de combinaţie între Stalone şi Schwartzenegger, combinaţie care o să îi zboare creierii făcîndu-i, de altfel, un mare serviciu. Îşi vărsă toată fierea pe trotuar şi porni în josul aleii încercînd să recunoască ceva care să îl conducă spre casă.
Ajunse înspre dimineaţă în faţa blocului. Poarta verde de vis á vis scîrţîia lovindu-se de rama gardului. Ceva i se zbătu sub tîmpla înfundată lui Gigi Pătrunjel, ca un fel de amintire a unui lucru pe care îl avusese cîndva limpede în minte, dar sforţarea de a-şi aminti fu aşa de dureroasă, fizică şi conturată, ca un lichid vîscos, străin şi care îi năclăia creierul, încît făcu un pas înapoi, ca-ntr-o mişcare de recul şi îşi concentră atenţia, cîtă mai era, asupra zăvorului uşii.
Mătuşa Pamela îi zîmbea candid dintre chiloţii înşiraţi pe sîrma din bucătărie. De fapt, nu era nici o mătuşă în chiloţii lui, dar lui Gigi Pătrunjel i se părea că o zăreşte atîrnînd de un cîrlig urecheat, din lemn brut, încheind cu succes şiragul. Îşi frecă tîmplele, se repezi la chiuvetă şi îşi umplu un pumn cu apă rece. Bău hulpav, pe nerăsflate, dar senzaţia de sete nu îl părăsea indiferent de cantitatea de lichid pe care o îngurgita. Ba chiar arsura din gît i se lungi rapid pînă în stomac. Se trînti îmbrăcat în cearşafurile proaspăt schimbate de aceeaşi mătuşă grijulie şi dormi aşa pînă a doua zi dimineaţă.
Si poate că ar mai fi dormit cîteva ore bune, dacă nu l-ar fi trezit din somn sfredelul sonor al telefonului. Lui i se părea însă, undeva departe, o maşinărie odioasă care se declanşează atunci cînd vine primăvara, pentru a-i anunţa pe ăia de la Primărie că e momentul să iasă din bîrlog şi să vopsească băncile de prin parcuri în verde crud.

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 3

Peste tot, din fiecare centimetru de aer, venea un trufaş miros de primavară, vesel, rostogolindu-se parcă înadins numai în nările lui Gigi Patrunjel. Copacii se încumetaseră şi ei spre verde şi îmbobociseră, florile stăteau să explodeze din clipă în clipă. După colţ, spre chioşcul alb, statornic ca o fată bătrînă, se mişca în ritm perfect cazon fanfara militară a oraşului.
Mergeau cu exactitate, păşind în acelaşi timp şi urmărind obedient, cu demnitatea neştirbită, toba mare care îi îndruma. Gigi Pătrunjel se surpinse dus pe gînduri privindu-i cu invidie. Aveau nu numai un rost, dar păreau unul şi acelaşi corp, imens, miriapodic, care se supune unei aceleaşi reguli. Meşteşugit din părţi corecte şi exacte, componente în deplină armonie. Încerca să îşi imagineze cît trebuia că era de bine şi de liniştitor sentimentul că aparţii fără drept de tăgadă ori urmă jilavă de îndoială unui organism. Că inima ta bate aidoma cu a celorlalţi, că fire invizibile te leagă de cei din jur, că nimic nu te scoate în afara acelei dinamici ori te priveşte ca pe un intrus.
Ce binecuvintată dimineaţă era orice început de zi pentru ei, ce linişte odihnea perna fiecăruia seară de seară.
Se sprijini de spătarul unei bănci din părculeţ. Din cauza lacrimilor care îi acoperiseră ochii ca o pisică pusă în geam exact în momentul în care privirea încearcă să focalizeze ceva, îşi dădu seama prea tîrziu că era proaspăt vopsită. Nu pisica. Banca.
Plecă umilit, smiorăcindu-se şi cu o fîşie verde de-a lungul sacoului. Iată-te însemnat de propria-ţi prostie. Cui îi păsa, în fond, dacă Gigi Pătrunjel umbla cu o dungă, fie ea şi verde de-a latul sacoului? Era treaba lui şi numai a lui. Putea la o adică să explice că vrea să aducă un suflu nou în modă, că e un excentric.
Şi-apoi să poftească numai careva să îl ia la întrebări. Într-adevăr, primăvarea aceasta timpurie îl tulburase peste măsură pe Gigi Pătrunjel. Taman cînd mucoasa nazală se lăsase convinsă să nu îi mai umezească mustaţa, simţi pe umăr o mînă puternică. O voce i se înfipse în ureche făcînd scăriţa şi ciocănelul să se zbîrcească bătînd în retragere pentru totdeauna.

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 2

Mătuşa Pamela, care locuia la scara cealaltă urca greoaie, ca un elefant lăuz, ţinîndu-se de balustradă.
Şi de cinci sacoşe care se tîrîiau de pămînt
Ca de fiecare dată cînd mătuşa Pamela îi făcea piaţa din proprie intiaţivă ori îi spăla pe ascuns chiloţii lăsaţi pentru sîmbata într-o grămăjoară în coşul de rufe, pe Gigi Pătrunjel îl încerca un gînd criminal. Regreta amarnic ziua cînd îi dăduse prin minte să îi facă o dublură la cheile de la intrare. Şi de cîte ori nu îşi luase inima în dinţi să îi spună că le vrea înapoi... Ba chiar o dată i-a şi spus, doar că mătuşa Pamela se metamorfozase în mod radical, ca în faţa unui pluton de execuţie, îşi dăduse ochii pe spate, apoi îi plecase cuvios şi lacrimile începuseră să îi curgă de-ar fi pălit de invidie şi cel mai viteaz şi bine dotat pompier. Suspinase ţinîndu-se cu mîna de inimă. Că aşa faci tu, mă, mamă, că un nepot mai am şi eu şi ăla mă urăşte… Da, da… Mă urăşte. Ar vrea mai degrabă să mă vadă moartă. Nu îi e milă de o femeie în etate, care face şi ea cît poate. Că uite, dacă mai era ea în putere, el nu ar mai fi gîndit aşa şi ar fi respectat-o. Şi tot aşa, de Gigi Pătrunjel îşi blestemase ziua cînd a venit pe lume şi îi venea să îi dea şi cheile lui proprii, să o mute la el în casă, în pat, sub aceeaşi plapumă, numai să tacă.
Mătuşa Pamela însă uitase desăvîrşit toate cele întîmplate şi parcă se insinuase în viaţa lui de atunci şi mai dihai. O privea cum ronţăia, cu fiecare treaptă urcată, din intimitatea lui şi îşi imagina cum ar fi dacă i-ar pune piedică. Cum el, Gigi Patrunjel, prostănacul familiei şi bătaia de joc a tuturor celorlalţi, stă în capul scării şi priveşte detaşat cum mătuşa lui mustăcioasă şi grijulie se rostogoleşte duduind ca un tractor în plin sezon de arat. Cum dă cu bărbia de scări, pe rînd, cu zgomot, şi i se zguduie buclele perfecte şi grăsimea în straturi.
Mătuşa se oprise şi, suflînd din greu, zîmbea tîmp, mişcată profund de duioşia cu care o privea nepotul.
- Hai, măi băiete, pune mîna şi m-ajută că-s bătrînă şi nu mai pot. Ţi-am luat şi morcovi, că ziceai că nu mai ai. Şi ouă… Nişte carne de vită să nu-ţi dăuneze la colesterol…
Gigi Pătrunjel aştepta resemnat. Acum trebuia să vină aia cu de ce nu te însori şi tu măi, mamă, că eu mult n-o mai duc… Să te spele şi să te calce şi pe tine…, să am şi eu un nepot să ies cu el în parc…
Gigi Pătrunjel ar fi vrut să îi spună că e ilogic. Şi că, dacă moare, oricum nu mai poate să iasă cu nici un nepot în nici un parc. Că ce spune ea acolo e sinistru şi idiot, dar îşi aminti de scena cu cheile şi hotărî că e mai înţelept să înghită în sec. Înşfăcă sacoşele de la mătuşa Pamela. Şi pe mătuşa Pamela însăşi. Le azvîrli pe toate în bucătărie, de-a valma. Închise uşa în urma lui cu gestul cu care schimbi canalele la televizor şi ieşi în stradă.

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 1

 
proză scurtă insuficient de scurtă

Hm… Îşi spuse Gigi Pătrunjel încruntînd intelectual din sprîncene. Acest hm nu era orice hm, ci marca clară, semnul oarecum articulat al faptului că Gigi Pătrunjel ajunsese la o concluzie. Nu tocmai comodă, dar concluzie.
Îşi vîrî degetul - privind furiş spre unghiile încercănate de cerneala ziarului citit cu o seară înainte – în gaura discului. În cîteva momente, de la capătul celălalt i se strecură în timpan un "la" spart, răguşit, ca de megafon. Aşteptă cu privirea împiedicată în romburile covorului. Tehnica aceasta care era mai bătrînă şi decît bunică-sa reuşea încă să îl pună în încurcătură mai dihai ca întrebările existenţiale despre viaţă şi om. Bătu darabana a pagubă. Îşi imagină cum, de partea cealaltă, legată cu fire invizibile, liniştea încăperii era violată ritmic de ţîrîitul telefonului.
O dată, de două ori, de trei ori. Nimeni. Curajul nu îi fusese răsplătit. Zeii nu iubeau azi îndrăzneţii. Gigi Pătrunjel simţi un peşte rece în stomac zbătîndu-i-se, niţel cam aproape de inimă. Se lungi pe pernă şi încercă să îşi regleze răsuflarea. Hm, mai spuse el încă o dată fără teama de a fi redundant. De emoţie, măruntaiele începură să se lăbărţeze şi să forfotească.
Se ridică în capul oaselor, trase spre el blatul unui scaun descleiat şi scotoci pe sub plapumă după un pix. Reuşi să extragă o coală dintre două mape de pe policioara de deasupra capului. Înarmat cum se cuvine şi cu toate cele trebuincioase, purcese să scrie.


Dragă domnişoară,
Mă numesc Gigi Pătrunjel. E mai mult decît probabil că nu mă cunoaşteţi. V-am zărit de cîteva ori intrînd pe poarta casei şi inima mea de atunci…

Citi. Mototoli hîrtia şi o zvîrli într-un colţ al camerei, surprins el însuşi de gestul acesta clasic de scriitor cuprins de furia creaţiei. Smulse altă foaie şi mai nelămurit şi reîncepu:


Dragă domnişoară,
Scuzaţi-mi impoliteţea de a vă scrie. Dumneavoastră nici nu mă cunoaşteţi şi, chiar ştiind că mă cheamă Gigi Pătrunjel, nu cred că v-ar ajuta cu ceva. Eu însă vă cunosc. Simt că înnebunesc. Trebuie neapărat să vă cunosc.

Ei draci. Nu e bine deloc. Gigi Pătrunjel îşi smulse cîteva fire din cap şi încă o filă dintre mape.

Frumoasă domnişoară,
Mi-aţi robit simţurile. De cînd v-am zărit prima oară deschizînd portiţa verde a căsuţei dumneavoastră, domnişorică dragă, sînt nebun. Nu mai am somn, nu mă mai pot gîndi la nimic altceva decît la frumuseţea…

Tăie frumuseţea şi scrise trăsăturile. Ei, na. Oi fi vreun pui de pictor acum.
Îi veneau în minte substantive, de-a valma. Ce căuta el să exprime însă nu părea să se simtă bine în nici un cuvînt cunoscut. Pitorescul? Merge să spui despre un chip că este pitoresc? Da' pitoresc e? Hm. Rescrise frumuseţea dedesubt mai urît şi mai nervos şi se năpusti:

chipului dumneavoastră. Şi singurul gînd care mă mai ţine în viaţă este speranţa că într-o bună - dar ce spun eu "bună"? - MINUNATĂ zi, vom…

Vom ce, idiotule? Se apostrofă Gigi Pătrunjel disperat. E limpede că nu eşti în stare. Stai locului. Nu te mai foi atît. Na, că ai vărsat cafeaua în pat. Chiaunule! Tu ce-ţi imaginezi? Că don'şoara o să citească scrisorica ta şi o să pice pe spinare de emoţie? Gigi Pătrunjel – marele cuceritor. Ce să-ţi spun… Ai şi-un nume de războinic, ceva de speriat!
Trecut binişor de treizeci de ani şi nu eşti în stare să îi ieşi în cale şi să legi o conversaţie. Boule! Aşa-ţi trebuie! Dacă eşti pămpălău, stai acasă! Duminică de duminică şi uită-te la alţi proşti ca şi tine, la televizor, cum îşi dau cu părerea despre ce cu gîndul nu gîndeşti. Măcar ăia fac ceva. Ţi-am zis să te potoleşti! Ce dracu? Parc-ai fi copil. Acum să te văd cum strîngi tu zaţul ăsta din pat.
Se ridică propulsat ca de un arc. Timpul nu mai vroia deloc să aibă răbdare cu Gigi Pătrunjel şi-l mîna de la spate ca pe găinile zburătăcite, scăpate din ogradă.
Timpul ăsta cu care se lupta Gigi Pătrunjel era de data asta chiar îmbufnat şi bătea din picior ca o adolescentă năzuroasă şi isterizată de propria-i pubertate. Şi, ca un bonus de umilinţă, îl împinse cu un şut în fund direct în baie, de-l făcu pe Gigi Pătrunjel să geamă de durere. Îl puse să strîngă în grabă aşternuturile şi i le aruncă ferm cu un gest de hoaşcă direct în maşina de spălat.
Gîfîind uşor, Gigi Pătrunjel nu îşi dăduse seama cînd ajunsese sub duş şi, alături de Corul Vînătorilor ce se revărsa vijelios împiedicîndu-se în omuşor, se săpuni temeinic, se bărbieri lăsînd o vreme Corul Vînătorilor de-o parte, îşi perie dinţii cu gestul cu care raşchetezi profesional parchetul, se parfumă abundent şi îşi aranjă părul încărunţit prematur.
Ce fercheş eşti, măi, Gigi - se felicită el printre dinţi nehotărîndu-se dacă să se ia peste picior sau chiar să-şi dea crezare. Acum să te prind că eşti tălîmb cînd dai cu ochii de ea. Sau că spui vreo prostie. Gata. Acum hai! Încuie uşa aia odată! Parcă ai avea două mîini stîngi şi alea de lemn. Tare te mai moşcăi!
Gigi Pătrunjel îşi îndreptă spinarea (între timp se gîndi că e în concediu şi ce bine e să pui tu singur umărul la dezorganizarea propriului cotidian), trase aer adînc pînă simţi că îl doare coşul pieptului şi tropăi în jos sărind cîte două trepte. La setul al patrulea simţi aşa, un val de căldură, cu transpiraţie rece. Numai la revoluţie mai încercase simţăminte comparabile. Pe scurt, nu înţelegea, dar era clar într-un colţişor de minte trezită din somn, că urma să se întîmple un lucru care avea să îi dea de furcă şi de gîndit mult timp de acum înainte.