Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - ultima parte

Ceasul se ţinu de cuvînt, sună fix la şapte, atâta doar că Gigi Pătrunjel nu pusese geană pe geană. Aşa că dimineaţa îl găsise boţit, cu cearcăne pînă la bărbie. Iar duş, iar Corul Vînătorilor, iar raşchetat dinţii. Eh, Gigi, erai mult mai fercheş acum două dimineţi, zău aşa…
Traversă cu un pas ferm şi elegant strada îngustă. Ochiul, la pîndă, observa lucruri pe care pînă atunci nu le percepuse niciodată. Uite, de exemplu, marginea bordurii. De-a lungul ei, cărămizile erau ciobite şi mîncate, pe alocuri, dizlocate, iar pe un gard înalt, în prelungirea celui verde, se lăţea o inscripiţie complet fără sens, scrisă cu vopsea roşie şi litere de-o şchioapă:

Puşkin a fost bicefal

Gigi Pătrunjel se opri trăsnit. Îşi simţi genunchii nesiguri şi paşii şovăielnici.
Ţinta unei nesfîrşite nepăsări.
Primul cuvînt care îi trecuse prin minte fusese “indiferenţă”. Dar deosebirea dintre nepăsare şi indiferenţă i se dezvăluia lui Gigi Pătrunjel a fi de natură esenţială. Căci, dacă indiferenţa era măsurabilă într-o unitate a distanţei, a răcelii pure, cu nepăsarea lucrurile stăteau cu totul altfel. Nepăsarea era dureroasă, purta măsură unei iubiri absente, subliniindu-i inexistenta prin chiar exactitatea locului rămas neîmplinit, a lipsei de implicare. Imaginea răsturnată a faptului că celorlalţi le-ar păsa. Gigi Pătrunjel mergea aplecat, precum un călător în căutare de casă. Nepăsarea, o suprafaţă lucidă ce reda ceea ce căuta, doar că reflexia în sine era ireală, căci nu conţinea nimic, arătîndu-i doar ce ar fi putut să aibă, dar de fapt a pierdut.
Asta eşti tu, Gigi? O groapă de gunoi în care toţi cei din jur îşi abandonează lucrurile de prisos, lipsite de importanţă ori rost? Un neica nimeni, un idiot biecefal? Un idiot ce se vrea atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, deşi ştie bine că asta nu este posibil şi cînd e, nu duce decît la alienare atît faţă de propria persoană, cît şi faţă de cei din lumea exterioară.
Scormoni întreg oraşul. Scotoci prin toate cotloanele societăţii, îşi abandonă pantofii lîngă un tomberon şi atinse cu piciorul gol şi cu un soi de satisfacţie crudă stradă după stradă, suportînd cu bucurie durerea frigului de primăvară şi pietricelele ascuţite care îi tăiau talpa.
Curînd, îşi scoase şi sacoul. Nici nu îşi mai amintea unde îl lăsase. Cureaua şi cămaşa. Pantalonii. Intr-un tîrziu, sub un cer desuet şi buclat trandafiriu, se aşeză gol puşcă pe trotuarul din faţa porţii verzi.
O zări ieşind. Candidă şi fără gînduri. Gigi Pătrunjel se ridică fript în două picioare şi, sprijindu-se de gard, o ţinti drept în ochi.
Tînăra îşi ascunsese faţa de priveliştea sfruntată a trupului gol şi ezită să treacă pe lîngă el. Numai că Gigi Pătrunjel nu mai avea de gînd să o rateze de data asta. Se apropie de ea, se prăvăli în genunchi, îşi acoperi pentru o secundă ochii cu podul palmelor, le lăsă să alunece pe lîngă corp şi, într-un final, îşi luă inima în dinţi:
- Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel…

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 2

Mătuşa Pamela, care locuia la scara cealaltă urca greoaie, ca un elefant lăuz, ţinîndu-se de balustradă.
Şi de cinci sacoşe care se tîrîiau de pămînt
Ca de fiecare dată cînd mătuşa Pamela îi făcea piaţa din proprie intiaţivă ori îi spăla pe ascuns chiloţii lăsaţi pentru sîmbata într-o grămăjoară în coşul de rufe, pe Gigi Pătrunjel îl încerca un gînd criminal. Regreta amarnic ziua cînd îi dăduse prin minte să îi facă o dublură la cheile de la intrare. Şi de cîte ori nu îşi luase inima în dinţi să îi spună că le vrea înapoi... Ba chiar o dată i-a şi spus, doar că mătuşa Pamela se metamorfozase în mod radical, ca în faţa unui pluton de execuţie, îşi dăduse ochii pe spate, apoi îi plecase cuvios şi lacrimile începuseră să îi curgă de-ar fi pălit de invidie şi cel mai viteaz şi bine dotat pompier. Suspinase ţinîndu-se cu mîna de inimă. Că aşa faci tu, mă, mamă, că un nepot mai am şi eu şi ăla mă urăşte… Da, da… Mă urăşte. Ar vrea mai degrabă să mă vadă moartă. Nu îi e milă de o femeie în etate, care face şi ea cît poate. Că uite, dacă mai era ea în putere, el nu ar mai fi gîndit aşa şi ar fi respectat-o. Şi tot aşa, de Gigi Pătrunjel îşi blestemase ziua cînd a venit pe lume şi îi venea să îi dea şi cheile lui proprii, să o mute la el în casă, în pat, sub aceeaşi plapumă, numai să tacă.
Mătuşa Pamela însă uitase desăvîrşit toate cele întîmplate şi parcă se insinuase în viaţa lui de atunci şi mai dihai. O privea cum ronţăia, cu fiecare treaptă urcată, din intimitatea lui şi îşi imagina cum ar fi dacă i-ar pune piedică. Cum el, Gigi Patrunjel, prostănacul familiei şi bătaia de joc a tuturor celorlalţi, stă în capul scării şi priveşte detaşat cum mătuşa lui mustăcioasă şi grijulie se rostogoleşte duduind ca un tractor în plin sezon de arat. Cum dă cu bărbia de scări, pe rînd, cu zgomot, şi i se zguduie buclele perfecte şi grăsimea în straturi.
Mătuşa se oprise şi, suflînd din greu, zîmbea tîmp, mişcată profund de duioşia cu care o privea nepotul.
- Hai, măi băiete, pune mîna şi m-ajută că-s bătrînă şi nu mai pot. Ţi-am luat şi morcovi, că ziceai că nu mai ai. Şi ouă… Nişte carne de vită să nu-ţi dăuneze la colesterol…
Gigi Pătrunjel aştepta resemnat. Acum trebuia să vină aia cu de ce nu te însori şi tu măi, mamă, că eu mult n-o mai duc… Să te spele şi să te calce şi pe tine…, să am şi eu un nepot să ies cu el în parc…
Gigi Pătrunjel ar fi vrut să îi spună că e ilogic. Şi că, dacă moare, oricum nu mai poate să iasă cu nici un nepot în nici un parc. Că ce spune ea acolo e sinistru şi idiot, dar îşi aminti de scena cu cheile şi hotărî că e mai înţelept să înghită în sec. Înşfăcă sacoşele de la mătuşa Pamela. Şi pe mătuşa Pamela însăşi. Le azvîrli pe toate în bucătărie, de-a valma. Închise uşa în urma lui cu gestul cu care schimbi canalele la televizor şi ieşi în stradă.

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 1

 
proză scurtă insuficient de scurtă

Hm… Îşi spuse Gigi Pătrunjel încruntînd intelectual din sprîncene. Acest hm nu era orice hm, ci marca clară, semnul oarecum articulat al faptului că Gigi Pătrunjel ajunsese la o concluzie. Nu tocmai comodă, dar concluzie.
Îşi vîrî degetul - privind furiş spre unghiile încercănate de cerneala ziarului citit cu o seară înainte – în gaura discului. În cîteva momente, de la capătul celălalt i se strecură în timpan un "la" spart, răguşit, ca de megafon. Aşteptă cu privirea împiedicată în romburile covorului. Tehnica aceasta care era mai bătrînă şi decît bunică-sa reuşea încă să îl pună în încurcătură mai dihai ca întrebările existenţiale despre viaţă şi om. Bătu darabana a pagubă. Îşi imagină cum, de partea cealaltă, legată cu fire invizibile, liniştea încăperii era violată ritmic de ţîrîitul telefonului.
O dată, de două ori, de trei ori. Nimeni. Curajul nu îi fusese răsplătit. Zeii nu iubeau azi îndrăzneţii. Gigi Pătrunjel simţi un peşte rece în stomac zbătîndu-i-se, niţel cam aproape de inimă. Se lungi pe pernă şi încercă să îşi regleze răsuflarea. Hm, mai spuse el încă o dată fără teama de a fi redundant. De emoţie, măruntaiele începură să se lăbărţeze şi să forfotească.
Se ridică în capul oaselor, trase spre el blatul unui scaun descleiat şi scotoci pe sub plapumă după un pix. Reuşi să extragă o coală dintre două mape de pe policioara de deasupra capului. Înarmat cum se cuvine şi cu toate cele trebuincioase, purcese să scrie.


Dragă domnişoară,
Mă numesc Gigi Pătrunjel. E mai mult decît probabil că nu mă cunoaşteţi. V-am zărit de cîteva ori intrînd pe poarta casei şi inima mea de atunci…

Citi. Mototoli hîrtia şi o zvîrli într-un colţ al camerei, surprins el însuşi de gestul acesta clasic de scriitor cuprins de furia creaţiei. Smulse altă foaie şi mai nelămurit şi reîncepu:


Dragă domnişoară,
Scuzaţi-mi impoliteţea de a vă scrie. Dumneavoastră nici nu mă cunoaşteţi şi, chiar ştiind că mă cheamă Gigi Pătrunjel, nu cred că v-ar ajuta cu ceva. Eu însă vă cunosc. Simt că înnebunesc. Trebuie neapărat să vă cunosc.

Ei draci. Nu e bine deloc. Gigi Pătrunjel îşi smulse cîteva fire din cap şi încă o filă dintre mape.

Frumoasă domnişoară,
Mi-aţi robit simţurile. De cînd v-am zărit prima oară deschizînd portiţa verde a căsuţei dumneavoastră, domnişorică dragă, sînt nebun. Nu mai am somn, nu mă mai pot gîndi la nimic altceva decît la frumuseţea…

Tăie frumuseţea şi scrise trăsăturile. Ei, na. Oi fi vreun pui de pictor acum.
Îi veneau în minte substantive, de-a valma. Ce căuta el să exprime însă nu părea să se simtă bine în nici un cuvînt cunoscut. Pitorescul? Merge să spui despre un chip că este pitoresc? Da' pitoresc e? Hm. Rescrise frumuseţea dedesubt mai urît şi mai nervos şi se năpusti:

chipului dumneavoastră. Şi singurul gînd care mă mai ţine în viaţă este speranţa că într-o bună - dar ce spun eu "bună"? - MINUNATĂ zi, vom…

Vom ce, idiotule? Se apostrofă Gigi Pătrunjel disperat. E limpede că nu eşti în stare. Stai locului. Nu te mai foi atît. Na, că ai vărsat cafeaua în pat. Chiaunule! Tu ce-ţi imaginezi? Că don'şoara o să citească scrisorica ta şi o să pice pe spinare de emoţie? Gigi Pătrunjel – marele cuceritor. Ce să-ţi spun… Ai şi-un nume de războinic, ceva de speriat!
Trecut binişor de treizeci de ani şi nu eşti în stare să îi ieşi în cale şi să legi o conversaţie. Boule! Aşa-ţi trebuie! Dacă eşti pămpălău, stai acasă! Duminică de duminică şi uită-te la alţi proşti ca şi tine, la televizor, cum îşi dau cu părerea despre ce cu gîndul nu gîndeşti. Măcar ăia fac ceva. Ţi-am zis să te potoleşti! Ce dracu? Parc-ai fi copil. Acum să te văd cum strîngi tu zaţul ăsta din pat.
Se ridică propulsat ca de un arc. Timpul nu mai vroia deloc să aibă răbdare cu Gigi Pătrunjel şi-l mîna de la spate ca pe găinile zburătăcite, scăpate din ogradă.
Timpul ăsta cu care se lupta Gigi Pătrunjel era de data asta chiar îmbufnat şi bătea din picior ca o adolescentă năzuroasă şi isterizată de propria-i pubertate. Şi, ca un bonus de umilinţă, îl împinse cu un şut în fund direct în baie, de-l făcu pe Gigi Pătrunjel să geamă de durere. Îl puse să strîngă în grabă aşternuturile şi i le aruncă ferm cu un gest de hoaşcă direct în maşina de spălat.
Gîfîind uşor, Gigi Pătrunjel nu îşi dăduse seama cînd ajunsese sub duş şi, alături de Corul Vînătorilor ce se revărsa vijelios împiedicîndu-se în omuşor, se săpuni temeinic, se bărbieri lăsînd o vreme Corul Vînătorilor de-o parte, îşi perie dinţii cu gestul cu care raşchetezi profesional parchetul, se parfumă abundent şi îşi aranjă părul încărunţit prematur.
Ce fercheş eşti, măi, Gigi - se felicită el printre dinţi nehotărîndu-se dacă să se ia peste picior sau chiar să-şi dea crezare. Acum să te prind că eşti tălîmb cînd dai cu ochii de ea. Sau că spui vreo prostie. Gata. Acum hai! Încuie uşa aia odată! Parcă ai avea două mîini stîngi şi alea de lemn. Tare te mai moşcăi!
Gigi Pătrunjel îşi îndreptă spinarea (între timp se gîndi că e în concediu şi ce bine e să pui tu singur umărul la dezorganizarea propriului cotidian), trase aer adînc pînă simţi că îl doare coşul pieptului şi tropăi în jos sărind cîte două trepte. La setul al patrulea simţi aşa, un val de căldură, cu transpiraţie rece. Numai la revoluţie mai încercase simţăminte comparabile. Pe scurt, nu înţelegea, dar era clar într-un colţişor de minte trezită din somn, că urma să se întîmple un lucru care avea să îi dea de furcă şi de gîndit mult timp de acum înainte.