Spadasinele şi misterioasa tanti Vetuţa - partea 3

Se însera. Babele s-ar cam fi dat duse de-acum pe la casele lor, dar cum să pleci să laşi uşa de perete? Iar de Vetuţa nici urmă.
Începură să se foiască.
- Am amorţit, Caterino. Io m-aş duce…, zise Florica şi chiar o luă spre uşă.
- Apăi, deh…, zise Ecaterina, oftînd. Da’ cum facem noi acu’? Cu uşa asta?
Pînă se se dumirească, în cadrul uşii îşi făcu apariţia un bărbat.
- Bună seara. Sunt chestor Răsad Aurel, zise bărbatul venind mai în lumină.
- Vai, domnu’ poliţist. Bine c-aţi venit, că nu mai ştiam ce să ne facem! Io-te că Vetuţa nu a mai venit şi noi ne-am cam fi dus…
Poliţistul inspectă din ochi liota de babe, tocul uşii. Şi-şi drese vocea:
- Este cineva dintre dumneavoastră proprietarul casei?
Babele începură să dea din colţ în colţ.
Florica, mai hotărîtă să plece la nea Marian al ei care deja îi pregătea de cîteva ceasuri bune o serie de înjurături, luă cuvîntul.
- Domnu’ poliţist. Păi să vedeţi. Noi trebuia să mergem la piaţă, că ştiţi, aşa facem vinerea dimineaţa. Da’ Veta n-a venit. Şi noi ne-am speriat şi am venit şi am bătut, dar n-a răspuns nimeni. Şi-atunci…
- Aţi intrat prin efracţie…, constată destul de absent poliţistul.
- Păi, am spart uşa…, na…– se pierdu Florica.
- Hm, îhî, mmm, - trase poliţistul o concluzie şi începu să scrie pe-un carnet.
- Da’, domnu poliţist, dacă era moartă în casă?
- Dacă era?, îi ţinu Caterina isonul Floricăi.
- Dacă era, era! – decretă cu un aer filosof poliţistul. Ăsta-i motiv să intri în casa omului prin efracaţie?
- Care om, domnu’ poliţist – se enervă inoportun Florica. Ce, Vetuţa-i om? Adică, vreau să spun, e aşa, oricine? Că doar o ştim de patruj’ de ani… O viaţă de om! Era s-o lăsăm să putrezească-n casă, fără-o lumînare?
- Păi să putrezească să neputrezească, trebuia să chemaţi organul! Numai organul are dreptu’…
- Io-te că nu ne-a dus capul de babe proaste. Noi ne-am speriat şi gata, se disculpă Ecaterina scăpînd din mînă andrelele care oricum rămăseseră ţepene în aer de cînd intrase poliţistul.
- Mda, îhi, trase iar poliţistul o concluzie.
- Da, domnu’ poliţist, cu Veta ce-o fi? Unde-i? Că de azi dimineaţă o tooot aşteptăm..., îşi luă avînt Florica. Acu’, dacă tot am greşit, am greşit, dar măcar să ştim ce-i cu Vetuţa noastră..., pe Florica o podidiră lacrimile.
Ecaterina, fire sensibilă şi ea, începu să bocească. Celelalte babe, văzînd că-i rost de bocit, se puseră şi ele pe hicăit şi icnit.
Poliţistul intră în panică. Băgă pixul în buzunarul de la piept.
- Ia lăsaţi smiorcăielile… eeee,
- Da’ cum să lăsăm, domnu’ poliţist, cum să lăsăm? Că Vetuţa noastră…, aşa o femeie… bună s-o pui la rană era! S-o pui la rană, nu alta! Auăleu, că bună eraaaaaa. Că ca ea mai rar, aşa un sufleeeet.
- Bună, nebună, e reţinută de organe.

Spadasinele şi misterioasa tanti Vetuţa

Se încolonară la lift.
- Ete-o pe Florica – rîse una -, o porni pe scări! Da’ sprinţară eşti, Florico, azi!
- Păi i-un etaj. Pînă vine liftuuuu…
Bocăniră în uşă cu degetele noduroase. Pe partea ailaltă linişte.
- Fă, Florico, să ştii că nu-i a bună… Că cînd vine…, te ia pe neaşteptate!
- Ptiu, ptiu – scuipară babele la unison în sîn şi-şi mai croşetară un set de cruci pe piept.
- Io mă duc să-l aduc pe Marian, se hotărî brusc Florica. Să vie, că-i bărbat!
În mai puţin de-un sfert de oră, în suduielile lui nea Marian, uşa cedă din încheieturi. Babalele se reperziră grămadă în cameră.
- Iete că nu-i acasă. Fă, şi-i sparserăm femeii uşa! Să vezi cînd o veni, că asta e muierea-a dracului. O să ne spurce de dracii o să ne ia!
- Ptiu, ptiu – făcură iar babele la unison.
Nea Marian îşi aprinse o ţigară.
- Femei nebune, aia sînteţi! Fire-aţi ale naibii de muieri, că m-am luat după voi. Fă, Florico, să te văd, fă, de unde scoţi bani dă uşă acu’!, se întoarse nea Marian pe călcîie şi plecă bombănind despre ziua de pensie.
Florica rămăsese cu gura căscată pe mijlocul sufrageriei şi nu-i venea nici să plece, nici să stea.
- Acu’, Florico, nici la piaţă nu mai mergem, că n-om lăsa casa descuiată…, se aşeză Caterina oftînd.
- Mă duc barem să pun de-o cafea, se desprinse din uimire Florica.
- Fa, da’ ştii că Veta avea ea o caisată… Pe unde-o fi pus-o?
- Ia vezi în cămară…
Se înşirară ca la priveghi şi-şi turnară în păhărele mici cu dungă aurie pe margine.
- Hai să trăim!
- Să trăim, Florico, de ce să nu trăim?, chiţăi Caterina mai de la marginea canapelei.
- Fă, da’ ce mă mai arde la stomac! – se schimonosi Florica, scurgînd caisata din fundul paharului. Ce-o fi pus Veta-n ea?
- Ia vezi, n-are nişte slană ceva prin frigider? Un mezel?
Florica se ridică cu greu şi făcu cîţiva paşi icnind.
- Alelei, da’ urîtă-i bătrîneţea asta…
Reveni cu o farfurie cu mezel.
- Slană n-am găsit, sărăcia dracu’, nimic n-are prin frigider! Îl ţine degeaba în priză… Mai plăteşte şi degeaba curentu’!
- Lasă, fă, că şi mezelu-i bun, că mai ia din arsură. Că mă luă cu rău pe la maţe. Şi nici cafeaua n-am băut-o!
Tocăniră ce tocăniră.
În uşă apăru iar nea Marian.
- Făi, Florico, da’ tu de mîncare nu mai faci? Te mutaşi? C-a trecut dracu’ şi prînzu’. Fiţi-ar babele-ale dracu’! Că nu vă mai potoliţi!
N-aşteptă să i se răspundă, ieşi. Din obişnuinţă, încercă să tragă uşa după el. Uşa se trînti de tocul cu aşchiile smulse şi reveni de perete cu putere.
- Uuuu, se burzului Florica pe acute…, că parcă n-are ciorba pe aragaz… Îi cade şi lu’ ăsta mîna dacă-şi pune singur în farfurie!
Se ridică iar, icnind, şi-o porni spre uşă.
- Hai că viu înapoi. Doar să-i pun masa şi… Voi mai staţi pe-acilea?
- Stăm, Florico, păi un’ să plecăm. Nu tre’ să vedem unde e Vetuţa de-a dispărut aşa nitam-nisam?