Spadasinele şi misterioasa tanti Vetuţa - partea 3

Se însera. Babele s-ar cam fi dat duse de-acum pe la casele lor, dar cum să pleci să laşi uşa de perete? Iar de Vetuţa nici urmă.
Începură să se foiască.
- Am amorţit, Caterino. Io m-aş duce…, zise Florica şi chiar o luă spre uşă.
- Apăi, deh…, zise Ecaterina, oftînd. Da’ cum facem noi acu’? Cu uşa asta?
Pînă se se dumirească, în cadrul uşii îşi făcu apariţia un bărbat.
- Bună seara. Sunt chestor Răsad Aurel, zise bărbatul venind mai în lumină.
- Vai, domnu’ poliţist. Bine c-aţi venit, că nu mai ştiam ce să ne facem! Io-te că Vetuţa nu a mai venit şi noi ne-am cam fi dus…
Poliţistul inspectă din ochi liota de babe, tocul uşii. Şi-şi drese vocea:
- Este cineva dintre dumneavoastră proprietarul casei?
Babele începură să dea din colţ în colţ.
Florica, mai hotărîtă să plece la nea Marian al ei care deja îi pregătea de cîteva ceasuri bune o serie de înjurături, luă cuvîntul.
- Domnu’ poliţist. Păi să vedeţi. Noi trebuia să mergem la piaţă, că ştiţi, aşa facem vinerea dimineaţa. Da’ Veta n-a venit. Şi noi ne-am speriat şi am venit şi am bătut, dar n-a răspuns nimeni. Şi-atunci…
- Aţi intrat prin efracţie…, constată destul de absent poliţistul.
- Păi, am spart uşa…, na…– se pierdu Florica.
- Hm, îhî, mmm, - trase poliţistul o concluzie şi începu să scrie pe-un carnet.
- Da’, domnu poliţist, dacă era moartă în casă?
- Dacă era?, îi ţinu Caterina isonul Floricăi.
- Dacă era, era! – decretă cu un aer filosof poliţistul. Ăsta-i motiv să intri în casa omului prin efracaţie?
- Care om, domnu’ poliţist – se enervă inoportun Florica. Ce, Vetuţa-i om? Adică, vreau să spun, e aşa, oricine? Că doar o ştim de patruj’ de ani… O viaţă de om! Era s-o lăsăm să putrezească-n casă, fără-o lumînare?
- Păi să putrezească să neputrezească, trebuia să chemaţi organul! Numai organul are dreptu’…
- Io-te că nu ne-a dus capul de babe proaste. Noi ne-am speriat şi gata, se disculpă Ecaterina scăpînd din mînă andrelele care oricum rămăseseră ţepene în aer de cînd intrase poliţistul.
- Mda, îhi, trase iar poliţistul o concluzie.
- Da, domnu’ poliţist, cu Veta ce-o fi? Unde-i? Că de azi dimineaţă o tooot aşteptăm..., îşi luă avînt Florica. Acu’, dacă tot am greşit, am greşit, dar măcar să ştim ce-i cu Vetuţa noastră..., pe Florica o podidiră lacrimile.
Ecaterina, fire sensibilă şi ea, începu să bocească. Celelalte babe, văzînd că-i rost de bocit, se puseră şi ele pe hicăit şi icnit.
Poliţistul intră în panică. Băgă pixul în buzunarul de la piept.
- Ia lăsaţi smiorcăielile… eeee,
- Da’ cum să lăsăm, domnu’ poliţist, cum să lăsăm? Că Vetuţa noastră…, aşa o femeie… bună s-o pui la rană era! S-o pui la rană, nu alta! Auăleu, că bună eraaaaaa. Că ca ea mai rar, aşa un sufleeeet.
- Bună, nebună, e reţinută de organe.

Amintiri din China - fila 18

Ne trezim în zori. Eu îmi înghit cafeaua. Ea ronţăie o banană.
Nu îi văd chipul, dar simt că zîmbeşte în timp ce coboară înaintea mea scările. Îmi flutură sub frunte dimineaţa în care m-am trezit în stringătele lui Yingge: “Laura, come! Quick! We’ve been robbed!”
Mă ridic de pe salteaua tare, acoperită cu rogojină de bambus ca să ţină răcoare pe timp de vară, şi mă îndrept beată încă de somn şi nevrînd să accept ce aud.
Pe jos, genţile, obiectele împrăştiate din buzunarele poşetei. Portofelul cu gura căscată în jos. Nu am puterea şi nici dorinţa să mă aplec.
„Uită-te bine ce-ţi lipseşte...”
Nu vreau. Parcă schimb ceva dacă ştiu. Dar mă las şi eu pe vine şi încep să scotocesc printre lucruri. Banii. S-au îndurat de mi-au lăsat paşaportul.
Cercetăm pe unde au intrat: pe geam, de pe acoperiş. Dar ne dăm seama brusc că au intrat pînă în camera în care dormeam. Genţile rămăseseră de cu seara lîngă pat. Simt un cuţit rece străpungîndu-mi mîinile la încheieturi. Las spaima să îşi facă de cap şi, de îndată ce iese din mine, mă cuprinde un rîs nestăvilit, iar ochii îmi dau în clocot.
„Peste noapte am fost la toaletă...” Mă uit la ea, e pierită şi mi se face din nou frică. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, am scăpat cu vieţile întregi.
Poliţistul ne explică misterul. E un gaz inodor care adoarme...
Mă resemnez încă o dată în faţa potrivnicei mie China.
Rămîn în urmă, evenimentele, în cîrduri gălăgioase, mă depăşesc punîndu-mi piedică, dîndu-mi la ţurloaie. Nu le mai prind să le despic. Lasă să se termine tărăşenia, să se liniştească tăvălugul şi oi ieşi eu cumva şi din asta.