Undeva într-un apartament vecin urlă muzica dată la maximum. Disco! În chineză… Doamne, ce trist! Mai bine era corul operei din Beijing.
Aş vrea să dorm ca în apă. Să uit…
“Cred că am prea mult timp să mă gîndesc.” Îi spun.
“Te plictiseşti?”
“Aş vrea eu…” Plictisul e o formă blîndă de leneveală.
O nouă criză urmată de o nouă nepăsare. Iar am îngropat ceva în mine. Cînd m-o scutura careva, o să-mi zăngăne toate tinichelele pe care le-am vîrît înlăuntru de cîte ori nu am mai găsit scăpare.
“Ce te tot zbuciumi atît?”
Yingge se demachiază cu gesturi lente, regale. E nemulţumită.
“Ai observat că am faţa pămîntie?”
Mă uit atent. Uneori, probabil de oboseală, capătă un soi de paloare. O mint:
“Nu e pămîntie. Ai un ten impecabil”.
Strîmbă din nas. Adică nu mă las eu păcălită aşa uşor.
“Hai la film!”. S-a înviorat. Pînă acu cinci minute miorlăia de somn.
Mă răsucesc pe dinăuntru. Nu sînt capabilă să metabolizez povestea altcuiva. Ficţiune sau nu. E prea mult peste propria mea poveste.
“Am eu destule uragane în cap. Nu mai am nevoie şi de-ale altora…”
“Cărţi îţi place să citeşti…” Yingge e dezamăgită.
“E altceva… (ce?). A, ştiu. Cînd citesc, îmi pot imagina ce şi cum vreau. Nu îmi vîră nimeni pe gît imagini cu de-a sila. Iar, dacă vreau, mă pot opri. Pot privi în jurul meu realitatea imediată. În cinematograf nu ai de ales. Ori stai pînă la capăt, ori pleci şi renunţi definitiv la final.”
Tace. De ce te-oi fi complicînd tu mereu în explicaţii care nu ţi se cer… Nu era mai simplu să fi spus că nu îţi place la film? Vezi… Te mai miri că oboseşti aşa de repede. De-aia ţi-a zis colegul ăla că eşti cu ursul Panda, cu cearcănele pînă la podele.
Apuc un creion şi notez:
Punctul unu: toate fantomele sînt albe
Punctul doi: străinii sînt albi
Rezultă: străinii sînt fantome
Yingge e curioasă. Traduc.
“În chineză cuvîntul pentru străin este acelaşi şi pentru fantomă”. Rîde. “Ştiai?”
“Chiar dacă nu ştiam, o simt pe propria-mi piele”.
“Hahaaa, your white skin!”
Se afișează postările cu eticheta Yingge. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Yingge. Afișați toate postările
luni, 25 februarie 2008
Amintiri din China - fila 20
În crîşma de la poalele blocului, chelneriţa se lipeşte de scaunul meu şi nu mai mişcă. Scrumul de ţigară apucă preţ de o milisecundă să atingă fundul scrumierei. Cea mai atentă chelneriţă din lume se repede vulturăreşte şi-mi schimbă scrumiera. La a şasea scrumieră mă lasă nervii. Dau să scrumez din nou. Rînjesc uitîndu-mă în ochii ei drepţi ca două scobitori. Se fîstîceşte. A apucat să întindă mîna. Eu însă am fost mai rapidă. Am acoperit-o cu palma şi aştept să văd ce face. Îi spun ferm: Bu yao! Să fie clar, un vreau. Să-mi lase naibii scrumiera să sting măcar o ţigară în ea.
Yingge îmi traduce ce le aude pe chelneriţe şopocăind:
“Cică ai faţa mică!”
Zău că mi s-a cam luat de reacţiile lor tembele. Okay. În pofida feţei mele mici, reuşesc să îngurgitez o cantitate răvăşitoare de paste prăjite.
Naţie bizară, infernal de amabilă sub o mască infernal de înciudată. Mă pun pe copite. Mănînc. Mai cer o porţie. Nu simt altceva decît foame – foamea aceea de o mîncare românească. Departe de ce înghit în momentul ăsta. Dar cel puţin cantitatea industrială de-am ingurgitat-o reuşeşte să adoarmă niţel bestia. Ne ridicăm şi mă întreb hlizindu-mă pe dinăuntru cum ar reacţiona cea mai atentă chelneriţă din lume dacă la ieşire i-aş da să-mi ţină ţigara aprinsă. Sînt un porc, recunosc. Yingge clipeşte des ca să nu îi dea zama de rîs. Povesteşte tuturor prietenilor şi rîdem ca nişte mînji.
Yingge îmi traduce ce le aude pe chelneriţe şopocăind:
“Cică ai faţa mică!”
Zău că mi s-a cam luat de reacţiile lor tembele. Okay. În pofida feţei mele mici, reuşesc să îngurgitez o cantitate răvăşitoare de paste prăjite.
Naţie bizară, infernal de amabilă sub o mască infernal de înciudată. Mă pun pe copite. Mănînc. Mai cer o porţie. Nu simt altceva decît foame – foamea aceea de o mîncare românească. Departe de ce înghit în momentul ăsta. Dar cel puţin cantitatea industrială de-am ingurgitat-o reuşeşte să adoarmă niţel bestia. Ne ridicăm şi mă întreb hlizindu-mă pe dinăuntru cum ar reacţiona cea mai atentă chelneriţă din lume dacă la ieşire i-aş da să-mi ţină ţigara aprinsă. Sînt un porc, recunosc. Yingge clipeşte des ca să nu îi dea zama de rîs. Povesteşte tuturor prietenilor şi rîdem ca nişte mînji.
joi, 21 februarie 2008
Amintiri din China - fila 19
Sun la Tarom, filiala din Beijing. Trebuie să fac rezervarea din timp. Îi zic lui Yingge. Yingge tace. Dar, în spatele frunţii ei ca de cleştar, pare că nu se petrece nimic.
Îmi răspunde un domn. După engleză, e român. Mă ia cu frisoane de încîntare.
- Vorbiţi română?
Decurge firesc. Din pricini bizare, îi sînt brusc simpatică.
Îi explic că nu am cum să ajung în Beijing pentru rezervare. Îmi promite solemn că se rezolvă prin telefon. Să vin cu trei zile înainte de plecare să achit.
Vorbim aproape zilnic. Faptul că există cineva cu care să pot avea un schimb de fraze fără vreo însemnătate anume, fără nici un fel de implicaţii, fără nici un gînd ascuns, doar de amorul conversaţiei în limba în care încă mai visez, mă înveleşte ca un pansament.
Nu ştiu de ce, dar pot să jur că e un tip scund, slab şi cu mustaţă. Nu voi afla cum arată niciodată, de fapt. Va rămîne o voce la capătul unui fir spiralat.
- Staţi liniştită. Aveţi bilet pe data de, la ora de, cursa cutare. Şi… v-am pregătit o surpriză. Special pentru dumneavoastră. O să vedeţi. O să vă bucuraţi!
Mmm… Surpriză? Mă abţin cu greu să nu mă miorlăi ca să aflu. Decenţa cîştigă. Mulţumesc şi zîmbesc. Mai vedem, nu pot rata surpriza din moment ce mă aşteaptă la dată fixă… În faţa mea se întind fix trei săptămîni. Dilema îşi lansează varianta electronică. Nu mai e nevoie să fac nimic. Totul pare să mă conducă spre casă.
Îmi răspunde un domn. După engleză, e român. Mă ia cu frisoane de încîntare.
- Vorbiţi română?
Decurge firesc. Din pricini bizare, îi sînt brusc simpatică.
Îi explic că nu am cum să ajung în Beijing pentru rezervare. Îmi promite solemn că se rezolvă prin telefon. Să vin cu trei zile înainte de plecare să achit.
Vorbim aproape zilnic. Faptul că există cineva cu care să pot avea un schimb de fraze fără vreo însemnătate anume, fără nici un fel de implicaţii, fără nici un gînd ascuns, doar de amorul conversaţiei în limba în care încă mai visez, mă înveleşte ca un pansament.
Nu ştiu de ce, dar pot să jur că e un tip scund, slab şi cu mustaţă. Nu voi afla cum arată niciodată, de fapt. Va rămîne o voce la capătul unui fir spiralat.
- Staţi liniştită. Aveţi bilet pe data de, la ora de, cursa cutare. Şi… v-am pregătit o surpriză. Special pentru dumneavoastră. O să vedeţi. O să vă bucuraţi!
Mmm… Surpriză? Mă abţin cu greu să nu mă miorlăi ca să aflu. Decenţa cîştigă. Mulţumesc şi zîmbesc. Mai vedem, nu pot rata surpriza din moment ce mă aşteaptă la dată fixă… În faţa mea se întind fix trei săptămîni. Dilema îşi lansează varianta electronică. Nu mai e nevoie să fac nimic. Totul pare să mă conducă spre casă.
Amintiri din China - fila 18
Ne trezim în zori. Eu îmi înghit cafeaua. Ea ronţăie o banană.
Nu îi văd chipul, dar simt că zîmbeşte în timp ce coboară înaintea mea scările. Îmi flutură sub frunte dimineaţa în care m-am trezit în stringătele lui Yingge: “Laura, come! Quick! We’ve been robbed!”
Mă ridic de pe salteaua tare, acoperită cu rogojină de bambus ca să ţină răcoare pe timp de vară, şi mă îndrept beată încă de somn şi nevrînd să accept ce aud.
Pe jos, genţile, obiectele împrăştiate din buzunarele poşetei. Portofelul cu gura căscată în jos. Nu am puterea şi nici dorinţa să mă aplec.
„Uită-te bine ce-ţi lipseşte...”
Nu vreau. Parcă schimb ceva dacă ştiu. Dar mă las şi eu pe vine şi încep să scotocesc printre lucruri. Banii. S-au îndurat de mi-au lăsat paşaportul.
Cercetăm pe unde au intrat: pe geam, de pe acoperiş. Dar ne dăm seama brusc că au intrat pînă în camera în care dormeam. Genţile rămăseseră de cu seara lîngă pat. Simt un cuţit rece străpungîndu-mi mîinile la încheieturi. Las spaima să îşi facă de cap şi, de îndată ce iese din mine, mă cuprinde un rîs nestăvilit, iar ochii îmi dau în clocot.
„Peste noapte am fost la toaletă...” Mă uit la ea, e pierită şi mi se face din nou frică. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, am scăpat cu vieţile întregi.
Poliţistul ne explică misterul. E un gaz inodor care adoarme...
Mă resemnez încă o dată în faţa potrivnicei mie China.
Rămîn în urmă, evenimentele, în cîrduri gălăgioase, mă depăşesc punîndu-mi piedică, dîndu-mi la ţurloaie. Nu le mai prind să le despic. Lasă să se termine tărăşenia, să se liniştească tăvălugul şi oi ieşi eu cumva şi din asta.
miercuri, 20 februarie 2008
Amintiri din China - fila 17
“Mă ţine-n pumn ca într-o cuşcă de fier. De nici nu pot să respir…”
Ce să-i răspund. Ştie şi singură.
“Simt că mă sufoc, e prea mult şi prea repede. Şi dacă nu i-aş fi spus să nu mă preseze. Ca şi cînd dacă doarme la mine, sînt a lui.”
Fluture, mult îţi trebuie să ajungi la lumină…
Mi se face cald, în taxiul care ne duce către casă, sistemul de climatizare nu funcţionează. Deschid larg geamul.
Ea se întinde pe spate şi mă apucă de mînă.
“Ce ţi-e? Nu te simţi bine?”
“N-am nimic”, îmi spune moale. “Sînt niţel obosită….”
E linişte, maşina se întinde pe şosea ca un motan, vîntul s-a înteţit. Mă uit undeva prin ceafa şoferului. Ea se chirceşte lîngă umărul meu. E ca o durere care îi apasă pe piept. E palidă ca un mort.
“Eu pot dormi cu oricine, you know… Doar nu era să îl las să doarmă în stradă…”
Iar tace, eu iar fixez ceafa şoferului.
“Iar el, în loc să fie mulţumit că stă de mai bine de trei săptămîni în casă, deşi ştii şi tu, a zis trei-patru zile, pînă se lămureşte dacă se întoarce la ea… Dar ai văzut, nu spune că ar rămîne la mine… Şi nici nu vreau să rămînă. Cu el nici măcar nu m-am jucat!”
Eu mă gîndesc că viaţa îţi joacă farse într-o manieră ciudată şi de multe ori grosolană, dar educaţia ei budistă nu îi explică subtilităţile mele creştine. Şi-apoi cine spune că e ca mine?
Ajungem sus. Mă uit prin ierburile de ceai.
“Să-ţi fac un ceai?”
A adormit pe canapea. Dau drumul la air conditioning şi-o acopăr cu un cearşaf.
Pe mine mă cuprinde o stare acrită, ca o întrebare la care nu există răspuns. E întuneric şi parcă China întreagă mi-ar năvăli pe geam. Peste mine, mă impinge în afara ei, iar mie mi s-au încleştat mîinile de cînd tot stau atîrnată. Nici nu le mai simt, mi-au amorţit. Ca şi simţurile, gîndurile, convingerile. În al cui război lupt? Şi chiar dacă aş învinge, ce aş avea de cîştigat?
Ce să-i răspund. Ştie şi singură.
“Simt că mă sufoc, e prea mult şi prea repede. Şi dacă nu i-aş fi spus să nu mă preseze. Ca şi cînd dacă doarme la mine, sînt a lui.”
Fluture, mult îţi trebuie să ajungi la lumină…
Mi se face cald, în taxiul care ne duce către casă, sistemul de climatizare nu funcţionează. Deschid larg geamul.
Ea se întinde pe spate şi mă apucă de mînă.
“Ce ţi-e? Nu te simţi bine?”
“N-am nimic”, îmi spune moale. “Sînt niţel obosită….”
E linişte, maşina se întinde pe şosea ca un motan, vîntul s-a înteţit. Mă uit undeva prin ceafa şoferului. Ea se chirceşte lîngă umărul meu. E ca o durere care îi apasă pe piept. E palidă ca un mort.
“Eu pot dormi cu oricine, you know… Doar nu era să îl las să doarmă în stradă…”
Iar tace, eu iar fixez ceafa şoferului.
“Iar el, în loc să fie mulţumit că stă de mai bine de trei săptămîni în casă, deşi ştii şi tu, a zis trei-patru zile, pînă se lămureşte dacă se întoarce la ea… Dar ai văzut, nu spune că ar rămîne la mine… Şi nici nu vreau să rămînă. Cu el nici măcar nu m-am jucat!”
Eu mă gîndesc că viaţa îţi joacă farse într-o manieră ciudată şi de multe ori grosolană, dar educaţia ei budistă nu îi explică subtilităţile mele creştine. Şi-apoi cine spune că e ca mine?
Ajungem sus. Mă uit prin ierburile de ceai.
“Să-ţi fac un ceai?”
A adormit pe canapea. Dau drumul la air conditioning şi-o acopăr cu un cearşaf.
Pe mine mă cuprinde o stare acrită, ca o întrebare la care nu există răspuns. E întuneric şi parcă China întreagă mi-ar năvăli pe geam. Peste mine, mă impinge în afara ei, iar mie mi s-au încleştat mîinile de cînd tot stau atîrnată. Nici nu le mai simt, mi-au amorţit. Ca şi simţurile, gîndurile, convingerile. În al cui război lupt? Şi chiar dacă aş învinge, ce aş avea de cîştigat?
marți, 19 februarie 2008
Amintiri din China - fila 16
Okay, tare aş vrea să înţeleg ce mama mă-sii mă mînă tot timpul numai departe. Noroc că nu mă ajută creierii, că cine ştie ce aş afla. Yingge e iar prinsă într-o chestie care se poate transforma într-o relaţie. Eu m-am obişnuit să îi văd mişunînd în jurul ei. Recunosc că e frumoasă. E frumoasă indiferent de standardul pe care i-l aplici.
A venit noaptea ca turbat, la ea, hohotind, cu un plîns în convulsii. Rupt de iubirea lui pentru ea, împărţit între cea de dinainte şi cea de acum. Nu mă pot opri să mă mir la ce bun atîta tulburare. Îl lăsăm să intre. Aproape că trebuie să îl susţinem, într-atît e de năruit. Se aruncă în braţele ei şi adoarme. Eu nu mă pot gîndi decît că trebuie că le este infernal de cald. Seara se răcoreşte, dar oraşul pufăie aburi din toţi porii şi, pînă să se liniştească, se iţeşte iar infernul solar.
Ea se mişcă şi se desprinde. O simt nervoasă. Îmbufnată. E prea mult. Cine îi dă lui dreptul să vină aşa… în miez de noapte, să i se vîre în pat? Nu spune însă nimic, iar eu nu vreau să o întreb.
În zori, îl priveşte păstrînd ceva din fierbinţeala nopţii. Eu ştiu însă că judecă la rece, întrebîndu-se ce e de făcut.
“Se poartă de zici că sîntem căsătoriţi de cinci ani!”
Biet fluture prins în propriul vis către libertate ca în pînze de păianjen. O mîngîi cu vorba.
Nopţile, el continuă să vină. Îi spune că sînt prieteni, că pînă pleacă de la el o oarecare fostă incertă, nu se poate întoarce acasă. Cîteva zile. Totul se va termina. Dar îşi aduce o valijoară, cd-player-ul, se înfruptă din candoarea cu care Yinnge tace. Lasă încă la voia întîmplării lucrurile. Dar dimineaţa e mereu pe gînduri.
Nu reuşeşte să spună nu.
“Yingge, dear, o să te înghită ca un lup…” Îi spun mai mult dintr-un soi de datorie morală. Ştie şi ea.
Ziua nu mai rîde.
Seara se ghemuieşte la televizor şi îşi taie unghiile de la picioare obsesiv. Mă uit să văd. “My god, ţi-ai dat sîngele!” Dă din umeri. Oftăm. Lăsăm pe mîine, îi iau forfecuţa. “Măcar mîinile lasă-ţi-le în pace! Vrei să arăţi ca un…” Aş vrea să zic tocilar, dar îmi dau seama brusc că habar nu am cum arată un tocilar în China. Aşadar, de ce aleg eu mereu calea înstrăinării?
A venit noaptea ca turbat, la ea, hohotind, cu un plîns în convulsii. Rupt de iubirea lui pentru ea, împărţit între cea de dinainte şi cea de acum. Nu mă pot opri să mă mir la ce bun atîta tulburare. Îl lăsăm să intre. Aproape că trebuie să îl susţinem, într-atît e de năruit. Se aruncă în braţele ei şi adoarme. Eu nu mă pot gîndi decît că trebuie că le este infernal de cald. Seara se răcoreşte, dar oraşul pufăie aburi din toţi porii şi, pînă să se liniştească, se iţeşte iar infernul solar.
Ea se mişcă şi se desprinde. O simt nervoasă. Îmbufnată. E prea mult. Cine îi dă lui dreptul să vină aşa… în miez de noapte, să i se vîre în pat? Nu spune însă nimic, iar eu nu vreau să o întreb.
În zori, îl priveşte păstrînd ceva din fierbinţeala nopţii. Eu ştiu însă că judecă la rece, întrebîndu-se ce e de făcut.
“Se poartă de zici că sîntem căsătoriţi de cinci ani!”
Biet fluture prins în propriul vis către libertate ca în pînze de păianjen. O mîngîi cu vorba.
Nopţile, el continuă să vină. Îi spune că sînt prieteni, că pînă pleacă de la el o oarecare fostă incertă, nu se poate întoarce acasă. Cîteva zile. Totul se va termina. Dar îşi aduce o valijoară, cd-player-ul, se înfruptă din candoarea cu care Yinnge tace. Lasă încă la voia întîmplării lucrurile. Dar dimineaţa e mereu pe gînduri.
Nu reuşeşte să spună nu.
“Yingge, dear, o să te înghită ca un lup…” Îi spun mai mult dintr-un soi de datorie morală. Ştie şi ea.
Ziua nu mai rîde.
Seara se ghemuieşte la televizor şi îşi taie unghiile de la picioare obsesiv. Mă uit să văd. “My god, ţi-ai dat sîngele!” Dă din umeri. Oftăm. Lăsăm pe mîine, îi iau forfecuţa. “Măcar mîinile lasă-ţi-le în pace! Vrei să arăţi ca un…” Aş vrea să zic tocilar, dar îmi dau seama brusc că habar nu am cum arată un tocilar în China. Aşadar, de ce aleg eu mereu calea înstrăinării?
Amintiri din China - fila 15
Uite acum chiar aş vrea să am probleme cu ochii. Să nu mai văd nimic din urîţenia oamenilor. Ia, mai bine, ia tu o pauză, îmi strigă glasul normalităţii de mă asurzeşte.
“Pe unde ai umblat? Tu ştii cît e ceasul?”
Mă uit la ceas. Yingge e sincer speriată. E trecut de unsprezece.
“Habar n-am. Pe la lac… Nu mi-am dat seama că s-a făcut aşa tîrziu.”
“M-ai speriat, ştii… Mai ai şi claia aia de păr roşcat de te observi de la o poştă… Măcar dacă lăsai un bilet…”
Se domoleşte. Mă simt ca în clasa a şasea cînd am venit acasă cu genunchii rupţi, cu hainele năclăite şi cu toate buzunarele pline de dude.
“Ei, bine că eşti întreagă…”
Îmi vine să o corectez. Nu sînt întreagă. Dar nu mă simt în dispoziţia de a porni aşa o discuţie. Mă vîr la duş şi las apa fierbinte să îmi mîngîie tălpile care îmi ard. Ia uite ce bine îmi e!
Yingge a pus o casetă.
Telefonul pentru mine e un duşman
Îl ţin pe podea, ascuns după divan
Pentru mine el niciodată nu sună
Şi cînd sună nu-i zi bună…
După atîta intoxicare cu şlagăre chinezeşti, caseta cu Andrieş, de care şi uitasem, mi se pare un glas de pe lumea cealaltă. A mea. Este cea mai frumoasă piesă pe care am auzit-o vreodată. Nici la Balshoi nu am avut aşa o trăire intensă, aproape religioasă. Yingge va rămîne un om pe care nu-l voi putea vreodată înlocui.
“Pe unde ai umblat? Tu ştii cît e ceasul?”
Mă uit la ceas. Yingge e sincer speriată. E trecut de unsprezece.
“Habar n-am. Pe la lac… Nu mi-am dat seama că s-a făcut aşa tîrziu.”
“M-ai speriat, ştii… Mai ai şi claia aia de păr roşcat de te observi de la o poştă… Măcar dacă lăsai un bilet…”
Se domoleşte. Mă simt ca în clasa a şasea cînd am venit acasă cu genunchii rupţi, cu hainele năclăite şi cu toate buzunarele pline de dude.
“Ei, bine că eşti întreagă…”
Îmi vine să o corectez. Nu sînt întreagă. Dar nu mă simt în dispoziţia de a porni aşa o discuţie. Mă vîr la duş şi las apa fierbinte să îmi mîngîie tălpile care îmi ard. Ia uite ce bine îmi e!
Yingge a pus o casetă.
Telefonul pentru mine e un duşman
Îl ţin pe podea, ascuns după divan
Pentru mine el niciodată nu sună
Şi cînd sună nu-i zi bună…
După atîta intoxicare cu şlagăre chinezeşti, caseta cu Andrieş, de care şi uitasem, mi se pare un glas de pe lumea cealaltă. A mea. Este cea mai frumoasă piesă pe care am auzit-o vreodată. Nici la Balshoi nu am avut aşa o trăire intensă, aproape religioasă. Yingge va rămîne un om pe care nu-l voi putea vreodată înlocui.
luni, 18 februarie 2008
Amintiri din China - fila 14
M-oi fi împuţinat? Se prea poate… Altfel de ce nu găsesc puterea de a mă hotărî? Am o prietenă în ţară care mi-ar spune acum graseind că probabil că sunt doar obosită. Eu i-aş da dreptate. Ea nu e aici, eu m-am dezobişnuit să ascult. Am nevoie de puţină linişte, cât să pun bucăţile din mine la loc. Ştiu în adâncul fiinţei mele cugetătoare că nu e nimic pentru totdeauna, nici răul care m-a năpădit, nici binele ce va urma. Şi voi avea curând curajul să sper. Îmi trebuie timp să mă curăţ de toate, iar liniştea nu îmi mai este suficientă.
Zici că am nevoie de dragoste? Cum aşa? La modul abstract? A cui dragoste? M-aş aşeza. Măcar să respir!
Îi spun lui Yingge că nu sunt făcută să plîng pe umărul nimănui. Hm, parcă m-ar mai crede… Mi-am rătăcit niţel cărarea. Am abandonat demnitatea. Ce m-o fi cocoşat aşa? Chiar nu mai ştiu. Cîteodată nici nu îmi mai pasă. Am uitat. M-am luat cu senzaţiile care mă mototolesc la fiecare mişcare.
Singurele momente în care mă liniştesc cu adevărat sunt cele în care, prinsă ca o corabie la mal, mă întind pe rogojină şi adorm. Doar aşa nu îmi mai amintesc de mine, uit revolta şi durerea, uit a cui e respiraţia de lângă mine. Peste toate astea, cineva strigă în mine. Dă-mi puterea să plec într-o singură bucată, întregită, fără sistem nervos, fără gînduri, fără ezitări…
Respiraţia lui Yingge e uşoară, eu simt cum mă apasă totul precum o cascadă, fără oprelişte… şi nu găsesc drumul.
Sînt din nou pe malul lacului, de data asta, de capul meu. Serile au început să fie răcoroase şi aerul în sfîrşit intră în plămîni blînd, orb, descărcat. Îmi aminteşte de primele mele zile aici. Poate că în fine se încheie un ciclu? Eu sunt obişnuită cu schimbările bruşte. Nechemate explicit.
De obicei, mă feresc să fiu singură în locuri virtual romantice, pentru că mă obligă să mă gîndesc la cel pe care nu îl am lîngă mine. De data asta însă, singurătatea mă spală, minut cu minut. Pînă oi ajunge din nou să pot privi în sus, direct, spre stelele pe care, de pe orice parte a lumii te-ai afla, le recunoşti ca fiind şi ale tale. Nu au naţionalitate, nu au idei preconcepute. Nu plîng, nu renasc, nu se răzbună. Şi nici nu te iubesc. Nimeni nu cîştigă. Nimeni nu pierde. Nepăsare? În fond nu genul ăsta de nepăsare îl căutăm cu toţii? Eu îl caut… Şi, în faţa crestelor înfipte în cer, gîndul propriei micimi îmi redă simţul proporţiilor. Renasc. Doar că prea lent şi asta mă oboseşte.
Zici că am nevoie de dragoste? Cum aşa? La modul abstract? A cui dragoste? M-aş aşeza. Măcar să respir!
Îi spun lui Yingge că nu sunt făcută să plîng pe umărul nimănui. Hm, parcă m-ar mai crede… Mi-am rătăcit niţel cărarea. Am abandonat demnitatea. Ce m-o fi cocoşat aşa? Chiar nu mai ştiu. Cîteodată nici nu îmi mai pasă. Am uitat. M-am luat cu senzaţiile care mă mototolesc la fiecare mişcare.
Singurele momente în care mă liniştesc cu adevărat sunt cele în care, prinsă ca o corabie la mal, mă întind pe rogojină şi adorm. Doar aşa nu îmi mai amintesc de mine, uit revolta şi durerea, uit a cui e respiraţia de lângă mine. Peste toate astea, cineva strigă în mine. Dă-mi puterea să plec într-o singură bucată, întregită, fără sistem nervos, fără gînduri, fără ezitări…
Respiraţia lui Yingge e uşoară, eu simt cum mă apasă totul precum o cascadă, fără oprelişte… şi nu găsesc drumul.
Sînt din nou pe malul lacului, de data asta, de capul meu. Serile au început să fie răcoroase şi aerul în sfîrşit intră în plămîni blînd, orb, descărcat. Îmi aminteşte de primele mele zile aici. Poate că în fine se încheie un ciclu? Eu sunt obişnuită cu schimbările bruşte. Nechemate explicit.
De obicei, mă feresc să fiu singură în locuri virtual romantice, pentru că mă obligă să mă gîndesc la cel pe care nu îl am lîngă mine. De data asta însă, singurătatea mă spală, minut cu minut. Pînă oi ajunge din nou să pot privi în sus, direct, spre stelele pe care, de pe orice parte a lumii te-ai afla, le recunoşti ca fiind şi ale tale. Nu au naţionalitate, nu au idei preconcepute. Nu plîng, nu renasc, nu se răzbună. Şi nici nu te iubesc. Nimeni nu cîştigă. Nimeni nu pierde. Nepăsare? În fond nu genul ăsta de nepăsare îl căutăm cu toţii? Eu îl caut… Şi, în faţa crestelor înfipte în cer, gîndul propriei micimi îmi redă simţul proporţiilor. Renasc. Doar că prea lent şi asta mă oboseşte.
sâmbătă, 16 februarie 2008
Amintiri din China - fila 13
Întoarse din bar, răpuse de încă o zi, îi spun că nu vreau să plec înapoi, în ţară. Nu încă…
Că mi-e greu să renunţ şi să fug, că mă revoltă ostilitatea, dar vreau să ajung pînă la capătul drumului. Pentru că altminteri totul ar fi lipsit de sens.
“Te aşteaptă atîţia oameni care te iubesc…”
… probabil, dar dezolarea mea ar fi completă.
“Îţi pare rău că ai venit în China?”
“Nu, toată experienţa aceasta probabil că îmi trebuia.”
“Şi nu te bucuri că m-ai cunoscut?”.
Iar se răsfaţă.
“Of course”, zic eu rînjind. “De altfel, Yingge, totul se reduce la tine, nu-i aşa?” Încerc să o dau pe glumă.
Ea îmi apucă mîna dreaptă şi o ridică. O duce la gură apăsîndu-şi buzele uşor preţ de o secundă. Hai că m-am speriat.
Apoi, mi se face o milă nesfîrşită gîndind la ce simbolozează gestul ăsta la mine acasă. Or avea acum importanţă graniţele culturale? Însemnă pentru ea ce înseamnă pentru mine? Şi dacă nu, ce înseamnă? Cunoaşte ea valoarea umilinţei creştine? A abandonului propriul ego? Îmi trec prin minte imagini cu femei cu broboadă aplecate de şale în faţa popii. Copii care intră pe uşi scunde la bunici în casă. Bărbaţi care, din curtenie, îşi înclină fruntea.
Aici însă nu pot discerne lucruri care în România funcţionează aproape ca un stas. Iar ea învaţă din mers să aplice o formă de comunicare pe care nu cred că o înţelege deplin.
Uluirea ei este la fel de mare ca şi a mea.
“Stai să vedem… O scoatem noi la capăt. Dar să-mi spui din timp cînd vrei să pleci.” Trage aer în piept. “Te rog…”
Ştiu că şi ei îi trebuie timp să se obişnuiască. Am ajuns amîndouă într-un punct în care ne vine greu să digerăm realitatea. Despărţirile definitive de prieteni seamănă în fond atît de mult cu moartea.
Că mi-e greu să renunţ şi să fug, că mă revoltă ostilitatea, dar vreau să ajung pînă la capătul drumului. Pentru că altminteri totul ar fi lipsit de sens.
“Te aşteaptă atîţia oameni care te iubesc…”
… probabil, dar dezolarea mea ar fi completă.
“Îţi pare rău că ai venit în China?”
“Nu, toată experienţa aceasta probabil că îmi trebuia.”
“Şi nu te bucuri că m-ai cunoscut?”.
Iar se răsfaţă.
“Of course”, zic eu rînjind. “De altfel, Yingge, totul se reduce la tine, nu-i aşa?” Încerc să o dau pe glumă.
Ea îmi apucă mîna dreaptă şi o ridică. O duce la gură apăsîndu-şi buzele uşor preţ de o secundă. Hai că m-am speriat.
Apoi, mi se face o milă nesfîrşită gîndind la ce simbolozează gestul ăsta la mine acasă. Or avea acum importanţă graniţele culturale? Însemnă pentru ea ce înseamnă pentru mine? Şi dacă nu, ce înseamnă? Cunoaşte ea valoarea umilinţei creştine? A abandonului propriul ego? Îmi trec prin minte imagini cu femei cu broboadă aplecate de şale în faţa popii. Copii care intră pe uşi scunde la bunici în casă. Bărbaţi care, din curtenie, îşi înclină fruntea.
Aici însă nu pot discerne lucruri care în România funcţionează aproape ca un stas. Iar ea învaţă din mers să aplice o formă de comunicare pe care nu cred că o înţelege deplin.
Uluirea ei este la fel de mare ca şi a mea.
“Stai să vedem… O scoatem noi la capăt. Dar să-mi spui din timp cînd vrei să pleci.” Trage aer în piept. “Te rog…”
Ştiu că şi ei îi trebuie timp să se obişnuiască. Am ajuns amîndouă într-un punct în care ne vine greu să digerăm realitatea. Despărţirile definitive de prieteni seamănă în fond atît de mult cu moartea.
vineri, 15 februarie 2008
Amintiri din China - fila 12
Orez. Orez. Orez. (inversul lui zero?)
Orez. Orez. Orez. Aş ucide pentru o pîine de titan. Baghetele franţuzeşti din marketuri sunt nişte bureţi spongioşi. Brînza nu s-a inventat. Ceapa nu e chiar ceapă. MacDonald’s-ul nu e chiar MacDonald’s. Engleza de pe postul Hong Kong nu e chiar engleză.
Mă sună bătrînul taivanez. Mi-a propus acum cîteva zile să îi fiu a doua nevastă. A doua nu consecutiv. Simultan cu cea lăsată în Taiwan. Îi mulţumesc pentru onoare. E om la cincizeci de ani şi nici nu ştiu dacă nu a glumit. Nu a glumit. Nici eu nu am rîs... Mă aşteptam să se enerveze şi să devină măgar. Nici o reacţie negativă.
A venit în China. Ultimul tren, o aventură amestecată cu dorinţa de a face ceva bani.
S-a agitat o vreme, şi-a deschis un bar în sudul oraşului. Echipa de muncitori l-a jumulit de viu. Umblă ciufulit, se amuză. Ne-a făcut un colţişor ferit în capătul îndepărtat al barului ca să ne simţim în siguranţă.
Barul arată suportabil, dar tot a club de gay, amatori de rock, seamănă.
Merge vreo trei luni. Cînd să se usuce pereţii şi să scape de mirosul de moloz, afacerea decedează.
Taivanezul se face iubit de toţi... Iar pe prieteni nu-i poţi lăsa să plătească...
Aşa că s-a ales cu şase canapele (din care una a aterizat la Yingge în cameră, că tot îi trebuia) şi 32 de mese. Scaunele rămîn înfipte în podele.
Literă de lege: vrei bar, baţi în cuie scaunele. Să se caftească beţivanii, dacă poftesc, cu pumnii, în figuri de karate, wu shu, ce-or mai ştii. Să îşi spargă căpăţînile, cum ar veni, manual.
Mă uit pe geam. E ora prînzului. Angajaţii de la salonul de masaj au ieşit în stradă. Stau cocoloş, pe vine, aliniaţi cu faţa spre trecători. Pantalonii negri, călcaţi la dungă, sunt suflecaţi peste genunchi. Ridică la gură castronelele minuscule de porţelan şi îşi aruncă în gură orezul perfect alb.
Orez. Orez. Orez.
Orez. Orez. Orez. Aş ucide pentru o pîine de titan. Baghetele franţuzeşti din marketuri sunt nişte bureţi spongioşi. Brînza nu s-a inventat. Ceapa nu e chiar ceapă. MacDonald’s-ul nu e chiar MacDonald’s. Engleza de pe postul Hong Kong nu e chiar engleză.
Mă sună bătrînul taivanez. Mi-a propus acum cîteva zile să îi fiu a doua nevastă. A doua nu consecutiv. Simultan cu cea lăsată în Taiwan. Îi mulţumesc pentru onoare. E om la cincizeci de ani şi nici nu ştiu dacă nu a glumit. Nu a glumit. Nici eu nu am rîs... Mă aşteptam să se enerveze şi să devină măgar. Nici o reacţie negativă.
A venit în China. Ultimul tren, o aventură amestecată cu dorinţa de a face ceva bani.
S-a agitat o vreme, şi-a deschis un bar în sudul oraşului. Echipa de muncitori l-a jumulit de viu. Umblă ciufulit, se amuză. Ne-a făcut un colţişor ferit în capătul îndepărtat al barului ca să ne simţim în siguranţă.
Barul arată suportabil, dar tot a club de gay, amatori de rock, seamănă.
Merge vreo trei luni. Cînd să se usuce pereţii şi să scape de mirosul de moloz, afacerea decedează.
Taivanezul se face iubit de toţi... Iar pe prieteni nu-i poţi lăsa să plătească...
Aşa că s-a ales cu şase canapele (din care una a aterizat la Yingge în cameră, că tot îi trebuia) şi 32 de mese. Scaunele rămîn înfipte în podele.
Literă de lege: vrei bar, baţi în cuie scaunele. Să se caftească beţivanii, dacă poftesc, cu pumnii, în figuri de karate, wu shu, ce-or mai ştii. Să îşi spargă căpăţînile, cum ar veni, manual.
Mă uit pe geam. E ora prînzului. Angajaţii de la salonul de masaj au ieşit în stradă. Stau cocoloş, pe vine, aliniaţi cu faţa spre trecători. Pantalonii negri, călcaţi la dungă, sunt suflecaţi peste genunchi. Ridică la gură castronelele minuscule de porţelan şi îşi aruncă în gură orezul perfect alb.
Orez. Orez. Orez.
Amintiri din China - fila 11
Strada îngustă, ca un tunel, mă împinge înainte printr-un zid de oameni care umblă agresiv. Zic fără să gîndesc: „Yingge, dar e de-a dreptul odios cîţi sînteţi!”
Nu se lasă afectată. Ea ce să facă? De cînd cu preşedintele Mao care s-a neliniştit într-o bună zi pe nepusă masă că îi paşte un al treilea război mondial şi a dat lege ca fiecare familie să îşi facă de urgenţă datoria faţă de patrie aducînd pe lume cît mai multe progenituri, China a reuşit, în urma unui efort sexual intens, să devină uriaşul roşu care este astăzi.
Tradiţia s-a păstrat în pofida noii legi care îţi dă dreptul la un singur copil. Amenda pe cap de copil în plus îi ustură rău la buzunare pe părinţii nebunatici. Aşa că, unul avem voie, unul declarăm. Restul, la orez. La ce le trebuie buletin?
„De fapt, cîţi sînteţi?”
„Un miliard două sute cincizeci de mii. Declaraţi. Nedeclaraţi, încă vreo două sute cincizeci ... de mii”.
Mă gîndesc că numai Beijingul numără 18 milioane de oameni. Cantonul, 8. Am pus de-o Românie?
Yingge a trecut deja la alt subiect. Îmi spune despre o familie, undeva, demult, în copilăria ei trăită în Shanghai. O familie cu şaişpe copii...
„Familie săracă..., atît de săracă, încît...”
Eu mă revolt: „Cum săracă, honey? Şi ţip în gura mare (uite că uneori e bine că nu mă înţelege nimeni): doar nu o costa mai scump un prezervativ decît crescutul unui plod!”
Ea se amuză de reacţia mea, dar continuă: „... atît de săracă, încît tatăl, ca să îi întreţină, vindea apă!”
Pînă aici mi-a fost.
Simt că îmi gîlgîie rîsul prin vene, îmi iese din gîtlej ca un uragan.
Îmi sparge maxilarele.
Rîd cu poftă, mă cocoşez, mă bălăngăn dintr-o parte în alta.
Yingge de data asta chiar nu pricepe, dar rîde şi ea cu lacrimi, înveselită de mutra mea pungită.
Reuşesc să iau aer şi să articulez spasmodic: „Şi mama copiilor ce făcea? ... Vindea aer?”
Nu se lasă afectată. Ea ce să facă? De cînd cu preşedintele Mao care s-a neliniştit într-o bună zi pe nepusă masă că îi paşte un al treilea război mondial şi a dat lege ca fiecare familie să îşi facă de urgenţă datoria faţă de patrie aducînd pe lume cît mai multe progenituri, China a reuşit, în urma unui efort sexual intens, să devină uriaşul roşu care este astăzi.
Tradiţia s-a păstrat în pofida noii legi care îţi dă dreptul la un singur copil. Amenda pe cap de copil în plus îi ustură rău la buzunare pe părinţii nebunatici. Aşa că, unul avem voie, unul declarăm. Restul, la orez. La ce le trebuie buletin?
„De fapt, cîţi sînteţi?”
„Un miliard două sute cincizeci de mii. Declaraţi. Nedeclaraţi, încă vreo două sute cincizeci ... de mii”.
Mă gîndesc că numai Beijingul numără 18 milioane de oameni. Cantonul, 8. Am pus de-o Românie?
Yingge a trecut deja la alt subiect. Îmi spune despre o familie, undeva, demult, în copilăria ei trăită în Shanghai. O familie cu şaişpe copii...
„Familie săracă..., atît de săracă, încît...”
Eu mă revolt: „Cum săracă, honey? Şi ţip în gura mare (uite că uneori e bine că nu mă înţelege nimeni): doar nu o costa mai scump un prezervativ decît crescutul unui plod!”
Ea se amuză de reacţia mea, dar continuă: „... atît de săracă, încît tatăl, ca să îi întreţină, vindea apă!”
Pînă aici mi-a fost.
Simt că îmi gîlgîie rîsul prin vene, îmi iese din gîtlej ca un uragan.
Îmi sparge maxilarele.
Rîd cu poftă, mă cocoşez, mă bălăngăn dintr-o parte în alta.
Yingge de data asta chiar nu pricepe, dar rîde şi ea cu lacrimi, înveselită de mutra mea pungită.
Reuşesc să iau aer şi să articulez spasmodic: „Şi mama copiilor ce făcea? ... Vindea aer?”
Amintiri din China - fila 10
“O să pierdem avionul, Yingge. Hai mai repejor.” Sîntem deja în întîrziere, dar ea îşi piaptănă tacticos părul lung şi negru, aşezată în faţa oglinzii, pe un taburet de lemn. Deci e mai important.
Cedez. Mă aşez cu fundul pe valiză.
Un văr cam puriu ori un unchi cam tinerel, nu reuşesc să mă dumiresc, ne încarcă într-un automobil. Yingge se uită la ceas. “Nu o să prindem avionul…” Nici urmă de panică. Am impresia că, de fapt, se bucură.
Vărul-unchi bagă a cincea. Degeaba, autostrada e înnodată de maşini. Răsuceşte volanul spre stînga. Extrem. Ieşim de pe banda noastră şi pornim pe contrasens. Mă uit la şofer. O fi pricepînd ce face? După privirea concentrată, cu o sclipire de demenţă, nu ştiu ce să mai cred. Instinctul meu de conservare dă rateu după rateu.
Mă aplec şi îmi pun coatele pe bord. Trebuie să văd tot! Am uitat că riscul e să îmi las oasele prin Kai Feng. Dar se ştie că numai ceilalţi mor…
Ne strecurăm printre camioane, ţinîndu-ne pe cît posibil pe banda de la centru. Nu ne claxonează nimeni. Şoferii fac manevre să ne lase loc să ne strecurăm. În România nu scăpam nebătuţi.
Alergăm prin aeroport, unchiul-văr nu îşi ia la revedere, se întoarce pe călcîie odată ce ne vede trecute de prima poartă.
În avion, gîfîim amîndouă şi rîdem pînă dăm în sughiţ. Ne aşteaptă iar încinsul, umedul Canton. Pilotul ne confirmă. 37 de grade, umiditate 98 la sută. Combinaţia te face să te simţi ca la cincizeci de grade. O ştiu pe pielea mea. Okay, de data asta chiar s-a terminat cu distracţia…
Cedez. Mă aşez cu fundul pe valiză.
Un văr cam puriu ori un unchi cam tinerel, nu reuşesc să mă dumiresc, ne încarcă într-un automobil. Yingge se uită la ceas. “Nu o să prindem avionul…” Nici urmă de panică. Am impresia că, de fapt, se bucură.
Vărul-unchi bagă a cincea. Degeaba, autostrada e înnodată de maşini. Răsuceşte volanul spre stînga. Extrem. Ieşim de pe banda noastră şi pornim pe contrasens. Mă uit la şofer. O fi pricepînd ce face? După privirea concentrată, cu o sclipire de demenţă, nu ştiu ce să mai cred. Instinctul meu de conservare dă rateu după rateu.
Mă aplec şi îmi pun coatele pe bord. Trebuie să văd tot! Am uitat că riscul e să îmi las oasele prin Kai Feng. Dar se ştie că numai ceilalţi mor…
Ne strecurăm printre camioane, ţinîndu-ne pe cît posibil pe banda de la centru. Nu ne claxonează nimeni. Şoferii fac manevre să ne lase loc să ne strecurăm. În România nu scăpam nebătuţi.
Alergăm prin aeroport, unchiul-văr nu îşi ia la revedere, se întoarce pe călcîie odată ce ne vede trecute de prima poartă.
În avion, gîfîim amîndouă şi rîdem pînă dăm în sughiţ. Ne aşteaptă iar încinsul, umedul Canton. Pilotul ne confirmă. 37 de grade, umiditate 98 la sută. Combinaţia te face să te simţi ca la cincizeci de grade. O ştiu pe pielea mea. Okay, de data asta chiar s-a terminat cu distracţia…
joi, 14 februarie 2008
Amintiri din China - fila 9
Dimineaţă mă trezesc ca dintr-o apă adîncă. Îmi ard ochii. Nu mă pot mişca. Cearşaful sub mine e ud. Mi-e frig. Mă scutur sub frisoane şi-mi ţin fălcile strînse ca să nu-mi mai clănţăne. Ge-Ge intră şi înţelege din prima. Se întoarce cu o felie mare de pepene roşu. Mă ridică în capul oaselor şi îmi zice:
„Hă shuei”. Să beau apă... Mănînc cu spasme felia de pepene. Mi-e şi mai frig. El zîmbeşte părinteşte. Aşa, aşa. O să treacă.
Mă scufund înapoi, pe aşternutul primenit. Îmi umblă peşti prin buzunare. Şerpi mici se mişcă haotic pe mine. Îi aud cum mi se strecoară pe lângă urechi. Apoi, desfac şipcă după şipcă din barca lungă şi mă vîr prin intestinele punţii ca să recuperez peştii pierduţi. Mă ustură mîinile, tot corpul. Plouă, barca se umflă şi musteşte. E mîl peste tot, mă simt murdară. Totul doare.
Trei zile din care îmi amintesc doar imagini de-o secundă. Şi coşmarurile. Am mîncat numai pepene roşu şi am băut un ceai amar, cu aspect de fiertură de ciorapi şi cu o putoare infernală.
Încet-încet, organismul se mai îmbunează.
Dimineaţa a patra mă trezeşte brusc cu o lumină dură, condensată, străpunzînd geamul. Mi-e foame. O foame de lup. Aş muşca şi din lemnul patului. Mă ridic şi mă reped în bucătărie. Ge-Ge e gata cu micul dejun. De unde ştia? Mîncăm.
Nu mă lasă să termin. Mi-arată spre burtă. Adică nu e bine. Ia-o încet.
„Hă shuei”. Să beau apă... Mănînc cu spasme felia de pepene. Mi-e şi mai frig. El zîmbeşte părinteşte. Aşa, aşa. O să treacă.
Mă scufund înapoi, pe aşternutul primenit. Îmi umblă peşti prin buzunare. Şerpi mici se mişcă haotic pe mine. Îi aud cum mi se strecoară pe lângă urechi. Apoi, desfac şipcă după şipcă din barca lungă şi mă vîr prin intestinele punţii ca să recuperez peştii pierduţi. Mă ustură mîinile, tot corpul. Plouă, barca se umflă şi musteşte. E mîl peste tot, mă simt murdară. Totul doare.
Trei zile din care îmi amintesc doar imagini de-o secundă. Şi coşmarurile. Am mîncat numai pepene roşu şi am băut un ceai amar, cu aspect de fiertură de ciorapi şi cu o putoare infernală.
Încet-încet, organismul se mai îmbunează.
Dimineaţa a patra mă trezeşte brusc cu o lumină dură, condensată, străpunzînd geamul. Mi-e foame. O foame de lup. Aş muşca şi din lemnul patului. Mă ridic şi mă reped în bucătărie. Ge-Ge e gata cu micul dejun. De unde ştia? Mîncăm.
Nu mă lasă să termin. Mi-arată spre burtă. Adică nu e bine. Ia-o încet.
Amintiri din China - fila 8
Nu s-a crăpat de zi. Facem ochi, ne învîrtim chiauni, ne ciocnim unii de alţii. Semidezmeticiţi, reuşim să ieşim pe uşă. E fix şapte. Nu e de glumă cu chinezoaica asta bătrînă. Trecem peste drum. În curtea templului, vreo douăzeci de babe strînse într-un pîlc. Toate poartă pantofiori negri, de cîrpă. Cu baretă. Au nişte picioruşe de copil de cinci ani. Nu îmi imaginez cum de nu cad în bot cînd umblă. Este inuman.
O întreb pe Yingge. Nu pare încă articulată. I se închid ochii de somn. Dar disciplina o ajută să funcţioneze normal. Îşi face pomană cu mine şi-mi explică.
„E o tradiţie foarte veche la noi. Unul din criteriile de frumuseţe la femei era să ai laba piciorului foarte mică. De pe la patru-cinci ani, părinţii fetelor începeau să le strîngă în bandaje degetele de la picioare ca să se chircească în jos. În ani, degetele ajung să nu se mai întindă. Cresc aşa. Pînă cînd nu mai e nevoie de bandaje.”
Mă ia pe şiră. „Băi, dar nu doare?”
„Doare...”
„Tu de ce nu ...”
„N-a vrut tata. Mai sînt însă familii în care se practică.”
Îşi face apariţia şi şeful peste babe. Shaolinul nu pare deloc afectat de prezenţa mea. Am scăpat de emoţii.
Pornim în două dubiţe, după ce am pus mîna toţi la încărcatul unor cădiţe de plastic pline ochi cu peştişori gri, subţiri şi lunguieţi, nişte şerpişori care colcăie de mi se întoarce stomacul pe dos. Nu ştiu încă ce îi aşteaptă. Mă întreb dacă nu cumva vor fi hrana vieţuitoarelor pe care se presupune că trebuie să le salvăm.
Drumul e lung. Picotesc lîngă Yingge. Ea, lîngă mine. Liota de babe stă nemişcată, îngîndurată, cu mîinile pe genunchi. Prin geam, curg dealuri verzi. Şosele pietruite. Garduri şi case. Se animă totul cînd trecem printr-un sat-pepenărie. Am început să mă simt ca în rata spre Sadova.
Dubiţa coteşte. Face cîteva manevre şi motorul tace.
Fluviul Galben, o mare mîloasă, maronie, coboară lent alunecînd spre stînga. O vacă nepriponită paşte pe mal. E o vacă roşcată. Nimic deosebit. Măcar astea sînt la fel... Şi, or avea ele ochii ăia blînzi, dar mie tot mi-e frică.
Mă caţăr pe un maldăr de lemne.
Într-un scuar, e trasă o ambarcaţiune din şipci de lemn. E lungă de vreo 30 de metri. Veche de auzi cum trosneşte cînd îi trece pe dedesubt cîte un val greoi. Doi chinezi prînzesc pe punte. Iau ceva dintr-o pungă, direct cu mîinile negre şi îşi vîră în gură. Vorbesc, gesticulează.
Nu am văzut nici în filmele cu dacii şi romanii aşa o barcă rudimentară. Femeile încep să descarce cădiţele. Pînă să ajung să pun mîna, au scăpat cădiţa în iarbă. Mă uit fascinată cum femei de 80 de ani stau aplecate de la mijloc, cu picioarele perfect drepte şi adună peşte cu peşte. Le alunecă printre degete, se întorc după fiecare. Mîinile n-au răgaz. Lucrează neîntrerupt. Nu am cum să le mai ajut acum. Au format un cerc compact, îşi dau indicaţii scurte, repezite. În jumătate de oră, cădiţa e plină. Iarba a rămas udă, dar curată.
Urcăm pe punte. Ge-Ge începe să se înveselească. Îmi face iar cu ochiul şi se trage lîngă mine. Nici el nu simte vreun fior divin. Shaolinul însă şi-a împreunat mîinile, stă pe vine şi se uită undeva deasupra mîlului care curge ca o lavă în vălătuci grei, galbeni, ca un nisip mişcător.
Unul din chinezi începe să strîngă sfoara care ţinea barca la mal. O trece prin palmă şi pe după cot, pînă o adună pe toată. Celălalt manevrează un soi de motor şi o cîrmă ca o limbă de lemn.
Barca se mişcă greu, mai mult dusă de curent. Alunecă bolnav ca o balenă. Femeile se aliniază la marginea lungă a bărcii. Shaolinul iar îşi împreunează mîinile. Se conformează toţi. Şi eu, şi Ge-Ge. Avem aceeaşi expresie pe chip. O să rîdem? Nu e frumos...
Se rup rîndurile. Cu găleata, cu ligheane, direct cu mînile, apucă fiecare şi se pun pe aruncat peştii în fluviu. Spun de fiecare dată acelaşi cuvînt.
Yingge îmi traduce: „Release!”
Aha. Iau şi eu un lighenaş. Peştii cad în fluviu făcînd cercuri minuscule pe suprafaţă. Nu sînt chiar covinsă că în mîlul ăla poate supravieţui ceva.
Ge-Ge e pus pe şotii. Se duce la nevastă-sa, prin spate, o apucă de banta pantalonilor şi de borul pălăriei de paie şi se preface că o aruncă în fluviu. „Release! Release!”
Yingge rîde ca o capră. Rîd şi eu. Dacă e voie....
Seara, în bucătărie, încă nu am scăpat de senzaţia de greaţă. Răul de mare a fost chiar mai mic decît răul de maşină. Mă simt ca şi cînd aş face febră.
O întreb pe Yingge. Nu pare încă articulată. I se închid ochii de somn. Dar disciplina o ajută să funcţioneze normal. Îşi face pomană cu mine şi-mi explică.
„E o tradiţie foarte veche la noi. Unul din criteriile de frumuseţe la femei era să ai laba piciorului foarte mică. De pe la patru-cinci ani, părinţii fetelor începeau să le strîngă în bandaje degetele de la picioare ca să se chircească în jos. În ani, degetele ajung să nu se mai întindă. Cresc aşa. Pînă cînd nu mai e nevoie de bandaje.”
Mă ia pe şiră. „Băi, dar nu doare?”
„Doare...”
„Tu de ce nu ...”
„N-a vrut tata. Mai sînt însă familii în care se practică.”
Îşi face apariţia şi şeful peste babe. Shaolinul nu pare deloc afectat de prezenţa mea. Am scăpat de emoţii.
Pornim în două dubiţe, după ce am pus mîna toţi la încărcatul unor cădiţe de plastic pline ochi cu peştişori gri, subţiri şi lunguieţi, nişte şerpişori care colcăie de mi se întoarce stomacul pe dos. Nu ştiu încă ce îi aşteaptă. Mă întreb dacă nu cumva vor fi hrana vieţuitoarelor pe care se presupune că trebuie să le salvăm.
Drumul e lung. Picotesc lîngă Yingge. Ea, lîngă mine. Liota de babe stă nemişcată, îngîndurată, cu mîinile pe genunchi. Prin geam, curg dealuri verzi. Şosele pietruite. Garduri şi case. Se animă totul cînd trecem printr-un sat-pepenărie. Am început să mă simt ca în rata spre Sadova.
Dubiţa coteşte. Face cîteva manevre şi motorul tace.
Fluviul Galben, o mare mîloasă, maronie, coboară lent alunecînd spre stînga. O vacă nepriponită paşte pe mal. E o vacă roşcată. Nimic deosebit. Măcar astea sînt la fel... Şi, or avea ele ochii ăia blînzi, dar mie tot mi-e frică.
Mă caţăr pe un maldăr de lemne.
Într-un scuar, e trasă o ambarcaţiune din şipci de lemn. E lungă de vreo 30 de metri. Veche de auzi cum trosneşte cînd îi trece pe dedesubt cîte un val greoi. Doi chinezi prînzesc pe punte. Iau ceva dintr-o pungă, direct cu mîinile negre şi îşi vîră în gură. Vorbesc, gesticulează.
Nu am văzut nici în filmele cu dacii şi romanii aşa o barcă rudimentară. Femeile încep să descarce cădiţele. Pînă să ajung să pun mîna, au scăpat cădiţa în iarbă. Mă uit fascinată cum femei de 80 de ani stau aplecate de la mijloc, cu picioarele perfect drepte şi adună peşte cu peşte. Le alunecă printre degete, se întorc după fiecare. Mîinile n-au răgaz. Lucrează neîntrerupt. Nu am cum să le mai ajut acum. Au format un cerc compact, îşi dau indicaţii scurte, repezite. În jumătate de oră, cădiţa e plină. Iarba a rămas udă, dar curată.
Urcăm pe punte. Ge-Ge începe să se înveselească. Îmi face iar cu ochiul şi se trage lîngă mine. Nici el nu simte vreun fior divin. Shaolinul însă şi-a împreunat mîinile, stă pe vine şi se uită undeva deasupra mîlului care curge ca o lavă în vălătuci grei, galbeni, ca un nisip mişcător.
Unul din chinezi începe să strîngă sfoara care ţinea barca la mal. O trece prin palmă şi pe după cot, pînă o adună pe toată. Celălalt manevrează un soi de motor şi o cîrmă ca o limbă de lemn.
Barca se mişcă greu, mai mult dusă de curent. Alunecă bolnav ca o balenă. Femeile se aliniază la marginea lungă a bărcii. Shaolinul iar îşi împreunează mîinile. Se conformează toţi. Şi eu, şi Ge-Ge. Avem aceeaşi expresie pe chip. O să rîdem? Nu e frumos...
Se rup rîndurile. Cu găleata, cu ligheane, direct cu mînile, apucă fiecare şi se pun pe aruncat peştii în fluviu. Spun de fiecare dată acelaşi cuvînt.
Yingge îmi traduce: „Release!”
Aha. Iau şi eu un lighenaş. Peştii cad în fluviu făcînd cercuri minuscule pe suprafaţă. Nu sînt chiar covinsă că în mîlul ăla poate supravieţui ceva.
Ge-Ge e pus pe şotii. Se duce la nevastă-sa, prin spate, o apucă de banta pantalonilor şi de borul pălăriei de paie şi se preface că o aruncă în fluviu. „Release! Release!”
Yingge rîde ca o capră. Rîd şi eu. Dacă e voie....
Seara, în bucătărie, încă nu am scăpat de senzaţia de greaţă. Răul de mare a fost chiar mai mic decît răul de maşină. Mă simt ca şi cînd aş face febră.
Amintiri din China - fila 7
Ieşirea la piaţa de haleli cu Ge-Ge devine cea mai fericită rutină a vacanţei din Kai Feng. Dimineaţă vine pe şest la mine în cameră, mă scutură uşurel de-un umăr şi îmi zice înveselit:
- Hai! Hai!
Acest „hai” este atît de minunat de românesc.
A vrut să ştie. De atunci, nu ratează nici o ocazie să îl folosească.
Fiică-sa a făcut şi ea pasiune pentru un cuvînt românesc: „Căcat!”. Îl zice cu năduf şi afectare. Apăsat. „Te răcoreşte! Înjurăturile noastre sună mult prea soft ”. Nici eu nu le-aş folosi pe ale lor. Nu poţi cînta şi înjura în acelaşi timp.
Din cinci mişcări sînt ambalată. Ieşim pe scara blocului.
Mergem la braţ, rîdem arătîndu-ne unul altuia cu degetul diverse de ne ies în cale. Ajungem încă pe răcoare, agale, în raiul gogoşilor.
Umpluturi fascinante. Învelişul plat, făcut în formă de jumătăţi de cerc. Un gust divin, cu margini crocante şi miez moale. Zemos, condimentat şi pătrunzător. Nu te mai poţi opri.
Le coc sub nasul tău amestecînd aromele în platouri mari, rotunde, de metal lucios, pe nişte tarabe cu butelii minuscule, improvizate, înşirate pe rînduri drepte.
Mîncăm în neştire. Bem vin de orez de cea mai proastă calitate, în pahare de plastic. Umblăm unsuroşi, sătui pînă la refuz. Şi ne credem cei mai fericiţi oameni.
Ge-Ge este atît, atît de mîndru că mă plimb cu el, că îi sclipesc ochii încontinuu. Mie îmi place pentru că nu trebuie să fac efort.
El nu vrea să îmi povestească nimic.
Nu e curios.
Vrea doar să se bucure. Ca şi mine.
Yingge e botoasă cînd ajungem înapoi. Îi oferim drept ofrandă kilometri de gogoşi. Şi pepene verde. Ne iartă de fiecare dată.
Pe maică-sa o bănuiesc uneori că nici nu s-a prins că stăm la ea în casă. A părut atentă doar cînd am venit. S-a uitat la Yingge. Nu s-au pupat de revedere. Nu şi-au strîns mîinile tovărăşeşte. Nu s-au îmbrăţişat drăgăstos.
De atunci, este absorbită complet de împletitul unor panglici colorate de hîrtie în ghirlande infinit de lungi. Le agaţă peste tot. La tocuri, praguri, nişe, pe uşi, pe pereţi. Parcă am locui într-o casă de hîrtie, dementă şi colorată, într-o atmosferă de ireal.
Deodată se uită fix în ochii mei:
- Mîine la şapte plecăm cu toţii, e ziua redării vieţii animalelor.
Iau poziţia de drepţi. Yingge traduce mecanic. Ge-Ge îmi dă un cot şmechereşte. Gata cu gogoşile. Mîine avem treabă. Salvăm vieţuitoarele!
- Hai! Hai!
Acest „hai” este atît de minunat de românesc.
A vrut să ştie. De atunci, nu ratează nici o ocazie să îl folosească.
Fiică-sa a făcut şi ea pasiune pentru un cuvînt românesc: „Căcat!”. Îl zice cu năduf şi afectare. Apăsat. „Te răcoreşte! Înjurăturile noastre sună mult prea soft ”. Nici eu nu le-aş folosi pe ale lor. Nu poţi cînta şi înjura în acelaşi timp.
Din cinci mişcări sînt ambalată. Ieşim pe scara blocului.
Mergem la braţ, rîdem arătîndu-ne unul altuia cu degetul diverse de ne ies în cale. Ajungem încă pe răcoare, agale, în raiul gogoşilor.
Umpluturi fascinante. Învelişul plat, făcut în formă de jumătăţi de cerc. Un gust divin, cu margini crocante şi miez moale. Zemos, condimentat şi pătrunzător. Nu te mai poţi opri.
Le coc sub nasul tău amestecînd aromele în platouri mari, rotunde, de metal lucios, pe nişte tarabe cu butelii minuscule, improvizate, înşirate pe rînduri drepte.
Mîncăm în neştire. Bem vin de orez de cea mai proastă calitate, în pahare de plastic. Umblăm unsuroşi, sătui pînă la refuz. Şi ne credem cei mai fericiţi oameni.
Ge-Ge este atît, atît de mîndru că mă plimb cu el, că îi sclipesc ochii încontinuu. Mie îmi place pentru că nu trebuie să fac efort.
El nu vrea să îmi povestească nimic.
Nu e curios.
Vrea doar să se bucure. Ca şi mine.
Yingge e botoasă cînd ajungem înapoi. Îi oferim drept ofrandă kilometri de gogoşi. Şi pepene verde. Ne iartă de fiecare dată.
Pe maică-sa o bănuiesc uneori că nici nu s-a prins că stăm la ea în casă. A părut atentă doar cînd am venit. S-a uitat la Yingge. Nu s-au pupat de revedere. Nu şi-au strîns mîinile tovărăşeşte. Nu s-au îmbrăţişat drăgăstos.
De atunci, este absorbită complet de împletitul unor panglici colorate de hîrtie în ghirlande infinit de lungi. Le agaţă peste tot. La tocuri, praguri, nişe, pe uşi, pe pereţi. Parcă am locui într-o casă de hîrtie, dementă şi colorată, într-o atmosferă de ireal.
Deodată se uită fix în ochii mei:
- Mîine la şapte plecăm cu toţii, e ziua redării vieţii animalelor.
Iau poziţia de drepţi. Yingge traduce mecanic. Ge-Ge îmi dă un cot şmechereşte. Gata cu gogoşile. Mîine avem treabă. Salvăm vieţuitoarele!
miercuri, 13 februarie 2008
Amintiri din China - fila 6
Mi s-a îndeplinit una din cele mai fierbinţi dorinţe pe care le aveam în adolescenţă. Mă aflu fix la intrarea în Shaolin Şî – vestitul Templu Shaolin. Mi se explică să ţin bine minte intonaţia, că altminteri risc să se înţeleagă Rahatul Shaolin. Okay, e limpede că e mai sigur să tac. Întrăm?
Tatăl lui Yingge are 63 de ani. Cu greu îţi vine să îi dai mai mult de 45. E impecabil.
În rest, ca de obicei, eu nu înţeleg boabă. El nu înţelege boabă.
Cu toate astea e limpede că există o chimie între noi. Pur şi simplu sîntem încîntaţi de cîte ori ne întîlnim. Îmi zice să îi spun Ge-Ge (gă-gă). Cică ăsta ar fi cuvîntul pentru „frate mai mare”. Accept bucuroasă.
Îmi face cu ochiul. Mă iau după el printre buruieni. La capătul nămolului ne aşteaptă o mare impresionantă de turnuri de diferite înălţimi. Înghit o gură de aer fierbinte. Ştiu unde mă aflu. Am văzut în cărţi. Este cimitirul celor mai mari shaolini din lume. Ge-Ge e mîndru de plesneşte. Începe să se prostească şi să facă nişte figuri de karate. Ţopăim ca doi descreieraţi în liniştea aia care devine brusc un spaţiu concret. Da, mă aflu acolo, în acel moment. Nu mă mai miră. Numărăm caturile din care sînt formate turnuleţele. Yingge, disperată de plecarea noastră neanunţată, apare din urmă roşie la faţă. Se îndură şi-mi traduce ce spune Ge-Ge. Deci e şi aici o ierarhie. Nici după moarte nu scapi. Cu cît a ajuns la un nivel spiritual mai ridicat, cu atît turnul e mai înalt. Nu mă voi întrista. E bine şi aşa. Poate că e chiar corect. În fond, nici în viaţă nu sîntem egali.
Intrăm în templu. Yingge stă în genunchi, are fruntea lipită de o pernuţă pusă pe podea, la intrare, şi bate un soi de mătănii. Eu mă comport turistic. Prefer să stau de-o parte sau să merg cu mîinile la spate.
Se ridică. Pune sonor bani într-un soi de urnă, ia un băţ parfumat dintr-un vas înalt şi îngust. Îl înfige aprins alături de celalalte. E un parfum care îţi răvăşeşte simţurile. Shaolinului nu i se mişcă nici un muşchi pe faţă. Bate cu o ghioagă minusculă într-un gong, fix cînd băţul începe să scoată fum.
Mă uit insistent la ultimul shaolin înainte să ne întoarcem către ieşire. E un om de ceară, galben, opac. Încep să mă întreb dacă nu mi s-a părut că a bătut gongul. Oare face vreodată pipi?
Mă învîrt de colo-colo. Nu îmi găsesc rostul în nici un compartiment al vieţii subcereşti dat în grija unui alt zeu. Gongul încă îmi răsună în urechi. O iau la picior după Yingge care e deja într-o altă aripă a templului. Iar e în genunchi. Repetă ritualul la fiecare coşmelie. Zeul aducător de viaţă lungă, Zeul bunăstării, Zeul sănătăţii, Zeu norocului...
Ne întîlnim în cale cu broasca ţestoasă din jad. Are carapacea lucioasă. Yingge face un salt. E pe broască. Hai, treci aici, nu vrei să ai o viaţă lungă? Vreau, nu vreau, măcar atît pot face şi eu în Templul Shaolin.
„Ce spui cînd te rogi?”
„Îmi pun o dorinţă... în funcţie de ce îmi poate oferi zeul respectiv.”
Sînt dezamăgită.
Aşa că fac poze. M-am prins între timp cum arată inscripţia „No photos”, dar nu e treaba mea. Eu nu ştiu chineză.
Tatăl lui Yingge are 63 de ani. Cu greu îţi vine să îi dai mai mult de 45. E impecabil.
În rest, ca de obicei, eu nu înţeleg boabă. El nu înţelege boabă.
Cu toate astea e limpede că există o chimie între noi. Pur şi simplu sîntem încîntaţi de cîte ori ne întîlnim. Îmi zice să îi spun Ge-Ge (gă-gă). Cică ăsta ar fi cuvîntul pentru „frate mai mare”. Accept bucuroasă.
Îmi face cu ochiul. Mă iau după el printre buruieni. La capătul nămolului ne aşteaptă o mare impresionantă de turnuri de diferite înălţimi. Înghit o gură de aer fierbinte. Ştiu unde mă aflu. Am văzut în cărţi. Este cimitirul celor mai mari shaolini din lume. Ge-Ge e mîndru de plesneşte. Începe să se prostească şi să facă nişte figuri de karate. Ţopăim ca doi descreieraţi în liniştea aia care devine brusc un spaţiu concret. Da, mă aflu acolo, în acel moment. Nu mă mai miră. Numărăm caturile din care sînt formate turnuleţele. Yingge, disperată de plecarea noastră neanunţată, apare din urmă roşie la faţă. Se îndură şi-mi traduce ce spune Ge-Ge. Deci e şi aici o ierarhie. Nici după moarte nu scapi. Cu cît a ajuns la un nivel spiritual mai ridicat, cu atît turnul e mai înalt. Nu mă voi întrista. E bine şi aşa. Poate că e chiar corect. În fond, nici în viaţă nu sîntem egali.
Intrăm în templu. Yingge stă în genunchi, are fruntea lipită de o pernuţă pusă pe podea, la intrare, şi bate un soi de mătănii. Eu mă comport turistic. Prefer să stau de-o parte sau să merg cu mîinile la spate.
Se ridică. Pune sonor bani într-un soi de urnă, ia un băţ parfumat dintr-un vas înalt şi îngust. Îl înfige aprins alături de celalalte. E un parfum care îţi răvăşeşte simţurile. Shaolinului nu i se mişcă nici un muşchi pe faţă. Bate cu o ghioagă minusculă într-un gong, fix cînd băţul începe să scoată fum.
Mă uit insistent la ultimul shaolin înainte să ne întoarcem către ieşire. E un om de ceară, galben, opac. Încep să mă întreb dacă nu mi s-a părut că a bătut gongul. Oare face vreodată pipi?
Mă învîrt de colo-colo. Nu îmi găsesc rostul în nici un compartiment al vieţii subcereşti dat în grija unui alt zeu. Gongul încă îmi răsună în urechi. O iau la picior după Yingge care e deja într-o altă aripă a templului. Iar e în genunchi. Repetă ritualul la fiecare coşmelie. Zeul aducător de viaţă lungă, Zeul bunăstării, Zeul sănătăţii, Zeu norocului...
Ne întîlnim în cale cu broasca ţestoasă din jad. Are carapacea lucioasă. Yingge face un salt. E pe broască. Hai, treci aici, nu vrei să ai o viaţă lungă? Vreau, nu vreau, măcar atît pot face şi eu în Templul Shaolin.
„Ce spui cînd te rogi?”
„Îmi pun o dorinţă... în funcţie de ce îmi poate oferi zeul respectiv.”
Sînt dezamăgită.
Aşa că fac poze. M-am prins între timp cum arată inscripţia „No photos”, dar nu e treaba mea. Eu nu ştiu chineză.
luni, 11 februarie 2008
Amintiri din China - fila 2
Pentru că o broscuţă cu burtică verde mi-a spus că mai degrabă continui seria cu China, iată că îi ascult sfatul:
De parcă nici nu gîndeşte… Simplu. Dacă nu sînt probleme, de ce să ni le facem? E vreme de joacă. Atîta tot. Şi-mi spune că sînt prea complicată şi despic firul în patru prea mult. Aş zice, probabil în loc de scuză, că e uşuratică, dar în sinea mea ştiu că şi uşurătatea aceasta are adîncimea ei.
Alături de ea este mereu un bărbat. Trebuie să se simtă iubită. Curtată. Plăcută. E ceea ce o mînă. Nu-i nimic rău în asta? Nimic…, doar că de atîta joacă nu mai găseşte calea către sentimentul acela real după care aleargă de fapt. Îmi spune, întrebîndu-se pe sine, că ea nu poate iubi. Eu ştiu că nu e aşa, nu poate avea un astfel de handicap adînc. Nu găsesc cuvinte să îi explic. Privesc cum zboară din braţele unuia în ale altuia. Uşor, fără urme, fără a lua în serios nimic. Nu disperă, nu se opinteşte. Şi, mai ales, nu plînge. Ochii aceia asiatici blînzi, rareori traversaţi de umbre. Uneori, mai mult din răsfăţ, îi mai scapă un oftat.
Spaima rămîne una, sinceră şi mai mult îngrijorată - poate că nu sînt normală? O liniştesc. Ea ascultă şi gîndeşte puţin, după care se desprinde. Oricum nu ştie să fie altfel.
Prinsă la înghesuială într-o relaţie care riscă să nu mai fie jocul cunoscut, ci unul mai periculos, perfid, care îi vizează libertatea. "Nu fac decît să îi las să mă sărute pe obraji, sau pe frunte, ori pe gît (şi arată cu degetul). Buzele nu mi le dau niciodată. (îşi apasă buzele una peste alta şi le întoarce spre interior) Eu nu îi sărut. Mă las iubită, nu înseamnă că le dau vreun drept asupra mea."
Se priveşte în oglindă cu drag şi chicoteşte - "Sînt frumoasă…"
"Ţie chiar că îţi place cam mult să te joci." - spun absent.
Simt o uşoară încordare, adică o acuz de ceva? E rău?
"Nu" - zîmbesc eu surprinsă. "E bine… Esti tu însăţi cînd faci asta."
"Sînt puternică. Să ştii că sînt." Eu îi dau dreptate, pentru că am aflat că puterea îi vine din limpezimea cu care gîndeşte, fără dileme profunde. "Mă descurc foarte bine fără orice. Sînt un supravieţuitor. Doar fără … băieţi nu aş putea trăi. Aş putea, dar nu mi-ar plăcea… " Rîde.
Eu mă gîndesc la mine pentru că numai prin contrapunerea propriului sistem reuşesc să mai ies la liman cu o explicaţie. Nu pricep pe loc. Îmi las gîndul pentru mai tîrziu, în singurătate, cînd oi avea puterea să judec frîntură cu frîntură. Şi iar îi dau dreptate, poate că de fapt mă complic prea mult.
"Uite, vezi? Eu nu mă gîndesc. Şi zău că luna asta a fost îngrozitoare." Un moment de slăbiciune şi atît.
Şi parcă încep şi eu să pricep. E naturală chemarea ei, iar trecerea fiecărui bărbat e precum vîntul. Nu mai mult. O încîntă. O răcoreşte, o înveleşte.
Îi privesc chipul de păpuşă de porţelan de
Şi mintea taie din nou realitatea ca un cristal. În faţete. Fără adîncimi, doar cît să ai tabloul complet. Iar dacă e nesigură, e doar un copil abătut. Va uita repede.
De ce discutăm despre asta? Nu e nimic de discutat. Odată petrecute, lucrurile nu mai pot fi desfăcute. Uit uneori că e purtătoare legitimă a înţelepciunii asiatice. Îmi revine în minte coperta albastră a cărţii cu 101 de povestiri zen după care în adolescenţă încercam să îmi formez spiritul.
Rămîn din nou uluită de simplitate, pentru că eu de fiecare dată am avut nevoie să mă adun cu ceilalţi, cu ai mei, să spun, să explic, să redau sensurilor matca. Ea nu cunoaşte căile mele. Scăpare a găsit numai printre bărbaţi.
Amintiri din China - fila 1
Voi începe o serie de amintiri-jurnal din perioada trăită în China. Iată prima filă:
Uite-mă stînd pe scaunul acesta fără spetează, cu geanta pe genunchi şi ascultînd fără vlagă. Împietrită şi gata să mă revărs.
Se discută problema casei, a chiriei. Nu înţeleg. Nimic. Văd numai ochii bătrînei proprietărese, cu pleoapele lăsate greu peste cele două dungi întunecate. Mă sfredelesc. Se fereşte de privirea mea.
Yingge sare ca arsă şi strigă revoltată (măcar atîta pricep şi eu): “Ea?” şi mă străfulgeră un gînd. Rostesc cu aceeaşi lipsă de putere, ca în transă: “Ce-i? Îţi spune că eu sînt cea care ţi-a furat banii…” Îmi face semn din cap că da, că totul e o porcărie şi că a obosit. Nu te poţi lupta cu atîta obtuzitate.
Mă scufund la loc. În baia mea de gînduri, ca de obicei cînd în jurul meu se vorbeşte, iar eu nu înţeleg. M-am obişnuit şi nu mă mai plictisesc, obosită de stat cu urechea la pîndă ca un ogar împietrit în aşteptarea semnalului de start. Prima lună s-a dovedit a fi cea mai grea, după aceea totul a început să alunece pe lîngă mine, ca apa pe o suprafaţă uleioasă. Nu mă mai interesează şi, chiar cînd aş vrea să ştiu, nu mai întreb. Parcă ar putea fi ceva care să mă privească…, viaţa mea, cea adevărată, nu e aici, se desfăşoară dincoace de mine.
Şi deodată, din toate părţile începe să mă strîngă oraşul în braţele lui puternice a milioane de oameni, mă apasă, îmi ia aerul, îmi frînge oasele. Şi proprietăreasa îmi aruncă din nou priviri piezişe, furişate, gîlgîind de un soi de ură perversă. Nici măcar nu mai încearcă să îşi mascheze neînţelegerea. Ei bine, da!, îmi vine mie să îi strig în faţă. Eu sînt străinul aici, duşmanul şi pericolul! La ce bun însă, nu ar înţelege oricum o iotă din engleza mea.
Caut un loc să mă pitesc. Contabilizez ce ştiu chinezii despre România. Sîntem buni la fotbal, Nadia Comăneci (al cărei nume îl pronunţă imposibil sau deloc) şi filmul despre Ciprian Porumbescu, pe care eu, spre ruşinea mea, nici nu l-am văzut.
Îmi amintesc că voiam să mă pitesc. În jur - sărăcie lucie. Mă întreb ce face cu toţi banii pe care îi încasează de la atîţia chiriaşi. Nu se văd în nimic. În singura cameră e o masă jupuită, o banchetă tare şi două scaune. Fără spătar.
Proprietăreasa rămîne neînduplecată. Vorbeşte uitîndu-se în jos şi îşi freacă cîte un picior de celălalt. Mie îmi trece prin minte că la noi oamenii investesc în confort. Aici nici nu ai unde pune capul să dormi.
Studenta de la etajul superior se miră privind cele cîteva poze pe care le-am tîrît după mine din
Am obosit să fixez pătrăţelele spălăcite ale podelei. Îmi mut privirea pe Yingge. Nu are nevoie de sprijinul meu. S-a liniştit, zîmbeşte politicos şi a redevenit prietenoasă. E o artă care mie încă mi se refuză. Recunosc în sinea mea că ştie cum să îi manevreze pe ceilalţi ca să obţină ce vrea. În caz că nu se poate, amînă războiul, îl evită şi, cum s-ar zice pe la noi, lasă întotdeauna loc de bună ziua.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)