Amintiri din casa scării – ultima parte

Ieşise totuşi din bloc cu inima uşoară, fără să îl mai aştepte pe autorul compunerii Patria Mea, încredinţat că mica lui stratagemă va da pînă la urmă roade.
Fie că avusese dreptate, fie că întîmplarea era astăzi într-o dispoziţie darnică, la cantina săracilor se zvonea că prin ciorbă s-au strecurat şi niscai bucăţele de carne. Şi, chiar dacă asta presupunea o coadă ceva mai lungă la intrare şi mai belicoasă decît de obicei, el ştia undeva în adîncul sufletului că una dintre acele bucăţele vor nimeri la el în burtă. Aşa că porni cu pas vioi, în ciuda artritei care nu îi mai dădea pace de cîţiva ani şi cu sentimentul că este sărbătoare.
Privirea lui hămesită şi cu pupilele mărite nu se mai sătura să alunece peste cazanul cenuşiu şi încins. Mîna grăsuţă a unui bucătar fără cap, căci ghişeul prin care li se pasa mîncarea era foarte zgîrcit cu priveliştea de dincolo de tejghea, se metamorfozase, fără ca ea măcar să ştie, într-una a unui destin prietenos.
Plictiseală mîncase ciorba în picioare, înmuind bucatele de pîine în zeama incoloră şi lăsase la final zgîrciul de care atîrna şi o minunăţie de fîşie de carne moale. E drept că i se cam aplecase şi făcea eforturi de a păstra îmbucăturile ce-i veneau înapoi pe gît, dar, trîntit în parcul Ioanid pe o băncuţă şi ferit de soare, gîndi că viaţa este minunată.

Amintiri din casa scării – partea 6

Cînd ajungea în casa scării, chiştocul era înnobilat deîndată cu numele de ţigară. O întindea grijuliu, îi netezea hîrtia boţită de regulă pe la mijloc şi o vîra în buzunarul drept al pantalonilor, căci buzunarul stîng depozita obiecte de o cu totul natură. Visa la noua achiziţie cîte o după amiază întreagă, se amăgea cu ea înainte de a îşi întinde oasele, dar o lăsa întotdeauna pentru a doua zi dimineaţă, cînd urma să citească ziarele înghesuite prin coşurile de gunoi de la metrou, pe care le smulgea cu trei degete, aceleaşi cu care îşi făcea şi cruce, imediat ce se strecura cu ele afară.
Ionel, autorul compunerii Patria Mea, lucru despre care Plescăială (căruia îi vom spune de aici înainte Plictiseală pentru a evita iritarea personajului şi dipariţia lui voluntară din povestire) nu ştia nimic, îi mai aducea la prînz sandvişul cu salam dat de mamă-sa de dimineaţă să îl mănînce la şcoală. Zilele în care puştiul făcea asta erau pentru Plictiseală un adevărat miracol, nu neapărat cu încărcătură religioasă. Doar că Plictiseală nu avea de unde să ştie că autorul compunerii Patria Mea nu îi aducea sandvişul cu salam decît atunci cînd se hotăra să nu i-l mai paseze căţelei Milupa, cea cu o veşnică liotă de pui. Avînd în vedere faptul că era o demnă purtătoare a unei zgărzi roşii, trupa de patrupede minuscule încălca în mod categoric orice manual de biologie, legile firii şi ale României, pe care, de altfel, căţeaua Milupa se pare că nu punea mare preţ.
Aşadar, era bine că Plictiseală nu ştia de traiectoria sandvişului, pentru că o asemenea faptă nu era dintre acelea pe care le-ar fi uitat cu una cu două şi nimeni nu ar fi putut să bage mîna în foc că acelaşi Plictiseală, bătrînelul simpatic care locuieşte pe casa scării blocului 48A, nu i-ar fi sucit căţelei Milupa gîtul cît ai zice peşte. Doar că prietenul omului, în general, şi al autorului compunerii Patria Mea, în particular, dădea semne clare de autoconservare a rasei şi îl ocolea pe Plictiseală de-ai fi putut jura că o face cu bună ştiinţă.
Astăzi însă era o zi specială pentru Plictiseală. Se trezise cu fruntea transpirată şi bine lipită de coperta revistei Arta Culinară. E drept că forţase niţel norocul, pentru că se trezise peste noapte de vreo trei ori şi şi-o vîrîse sub cap cu încăpăţînare, enervat de foaia lucioasă care tot aluneca.

Amintiri din casa scării – partea 5

Ocupat cu astfel de îndeletniciri, Plescăială, căruia i se mai zicea şi Plictiseală, nu îşi mai amintea de valul de indignare al locatarilor şi nici de jalba lor în proţap la Primărie, pe care el însuşi o semnase printre primii. E drept, la îndemnul lor şi la revederea lumii înconjurătoare în culori apocaliptice, după ce îşi revenise din pumnul ce-i fusese aplicat fix în vîrful nasului, ca ultim argument. Dar faptul că nu îşi mai amintea îi dădea oarecum dreptul să spună că nu ştie nimic despre o asemenea poveste. Pînă la urmă, memoria nu îi juca mai multe feste decît oricărui alt locuitor de pe aleea Muzelor, doar că priorităţile lui se dovedeau altele şi la o adică avea fiecare dreptul, acceptat, oarecum tacit, să uite ce îi poftea inima.
Din punctul lui de vedere, un atare eveniment nu avusese loc, astfel încît era sincer cînd spunea că nu ştie. De fapt, nici nu spunea, pentru că nimănui nu îi dăduse prin cap să îl întrebe. Aşadar, ceea ce nu îşi mai amintea era îndreptăţit să considere că nu ştie. Probabil că la momentul la care semnase cererea ştiuse, altminteri situaţia ar fi fost cu mult mai complicată şi cu siguranţi ar fi purtat un nume medical. Pe scurt, să îl pici cu ceară, Plescăială, zis uneori şi Plictiseală, nu îşi aducea aminte nimic despre această chestiune. Din două una: ori sertarul în care fusese stocată informaţia se blocase ireversibil, ori informaţia în sine nu se mai afla în nici unul din cotloanele chiţibuşarei memorii. Cert este că lui Plescăială, căruia i se mai spunea şi Plictiseală, ceea ce începuse să îl cam enerveze, nici prin minte nu îi trecea să cugete ori, şi mai rău, să se îndoiască despre un lucru de a cărui existenţă nici habar nu avea. Ceea ce nu îl făcea să considere că el însuşi, deşi nu cugetă şi nici nu se îndoieşte, nu există.
În dimineaţa aceasta altele erau problemele lui. Adevărul era că se cam săturase de prosiile pe care le scriau ziarele. Dădu totuşi pagina şi citi mai departe. Problema copiilor instituţionalizaţi, un sondaj de opinie din care reieşea că 40% dintre români ar vrea să emigreze în State şi încă vreo 24% care deja şi-au depus actele să emigreze în Canada şi Germania, puşcăriaşi care învaţă să se reintegreze în societate făcînd curat prin suburbiile Bucureştiului (o zi de muncă se socoteşte ca o zi şi-un sfert petrecută după gratii), o elefantă care a născut în prizonierat, paişpe mineri, zişi şi ortaci, care, ferească Dumnezeu, au dat ortul popii într-un accident provocat de o aglomerare de gaze şi 33°C la umbră în zona Cîmpiei Române.
Ne ducem dracu, dar a la guerre comme a la guerre, gîndi Plescăială şi îşi descheie nasturii de la cămaşă, făcînd inconştient o trecere în revistă a frazeologismelor preluate în limba română direct în varianta lor franceză. Gestul dezveli, pe lîngă pieptul costeliv, asemănător celor al cîinilor comunitari suferinzi de boli de piele, încă patru expresii asupra cărora Plescăială nu insistă pentru simplul motiv că nu avea idee ce e acela un frazeologism.
Se scotoci prin buzunarele de la pantalonii prea groşi pentru canicula ce îl mînase încă de dimineaţă de pe stradă înapoi în casa scării blocului 48A şi scoase două chiştoace. Îl apucă delicat pe cel mai lung dintre ele şi-l privi cîteva secunde dus pe gînduri. Făcea asta de fiecare dată cînd avea norocul de a găsi un astfel de chiştoc bine păstrat. Ce să mai, era aproape intact. Îşi imagină că e o ţigară întreagă pe care abia ce a scos-o dintr-un pachet de pe care numai ce desfăcuse ţipla.
După cum fusese stinsă, era în mod cert abandonată de o mînă de femeie. Numai ele au mărinimia asta de a nu le storci în scumiere, de a nu le apăsa cu încăpăţînare făcînd capătul să se desfacă şi să fărîmiţeze ca o floare ce se ofileşte sau ca un cabanos ce sfîrîie în tigaie înfoindu-şi terminaţiile crestate.
Comparaţia cu cabanosul îi dădu un pumn în stomac, aşa că Plescăială, care deja nu mai suporta gîndul că uneori i se mai zice şi Plictiseală, reveni la imaginea cu floarea care se deschide.
Femeia, noţiune pe care începuse să o cam uite, avea darul de a apuca ţigara de filtru şi de a o presa foarte puţin în fundul scrumierelor, de aproape că particulele roşii nici nu se împrăştiau, darămite să se stingă. Dacă era suficient de rapid, salva chiştocul dintre celelalte, gata scofîlcite sau arse pînă la filtru, imediat ce respectiva duduie o abandona.

Amintiri din casa scării – partea 4

Toate acestea nu îi dădeau însă de gîndit lui Plescăială, zis uneori şi Plictiseală. Ba chiar îl lăsau rece, cu atît mai mult cu cît el pretindea că nici habar nu are de aceste probleme cu care colocatarii lui se confruntau. Lui, de altfel, nu îi păsa cine ştie ce nici măcar că blocul 48A este 48A şi nu 49B, să zicem, că are două scări ori că la parter nu sînt balcoane. Importante pentru el erau casa scări şi, rareori, spălătoria. Aici îşi încropise el un soi de cămin, de spaţiu locuibil, de care era cel mai adesea mulţumit. “Adesea” se referea la momentele în care Plescăială reuşea să nu-şi amintească de confortul unui duş, ori măcar al unui closet, de moliciunea unei canapele ori de bucuria abstractă de a-ţi întinde picioarele pe o pernuţă în faţa unui televizor.
Obiectele care îl înconjurau erau cu siguranţă mult mai puţine, de preferat de dimensiuni mici, cît să încapă în buzunare. Dacă, de exemplu, pentru orice altcineva a avea o masă era un lucru de la sine înţeles, pentru Plescăială nu ar fi fost decît un balast, un obiect sinistru, greu de cărat şi inutil. Acum, esenţiale rămăseseră numai hainele de pe el şi ziarele. Nu că ar fi fost vreun cititor înverşunat de presă, dar podeaua era rece chiar şi în miezul verii şi, în plus, îi marcau teritoriul alocat pentru somn.
Cu timpul, pe nebănuite, Plescăială căpătase un soi de superstiţie. Mai exact, dacă, bunăoară, se trezea dimineaţa cu capul pe Ziarul Economic, înseamnă că va găsi pe jos, în plimbările lui, măcar o monedă de cinci sute, tot astfel, Jurnalul Nţional se lega în mod cert de o zi în care nu avea să se întîmple nimic special, lucru care în nici un caz nu îl deranja. Dimpotrivă, Evenimentul Zilei era o adevărată pacoste prevestitoare de ce poate fi mai rău. Caţavencu, de pildă, fără să fie un semn al unei prea mari nenorociri, odată lipit de obraz, îi lăsa nişte dungi negre de tuş, ceea ce era totuna cu mersul pînă la lacul Herăstrău. Iar, dacă ghinionul făcea vreo combinaţie între paginile acestuia şi cele ale ziarului Libertatea, asta nu putea să însemne decît că poliţiştii l-ar fi dat afară din parc înainte de a reuşi să se strecoare pînă la apă.
Astfel că în fiecare dimineaţă Plescăială cerceta cu un tremur de natură oarecum mistică topografia spaţiului în funcţie de poziţionarea propriului corp, după care se pregătea sufleteşte pentru o nouă zi.

Amintiri din casa scării – partea 3

Din motive tainice, cam la o săptămînă după ce pînza fusese arborată, cineva adăugase cu o vopsea verde praz, într-un colţ, încă o nemulţumire: Jos Ceauşescu! Un nu hotărît dictaturi! Şi, cum nu deranja pe nimeni caracterul ei tardiv ori agramat, noua inscripţie fusese lăsată şi ea acolo.
Încet, încet, oameni de prin tot cartierul, pricepînd că e treabă serioasă, veneau şi mai scriau cîte un cuvînt, o propoziţie, o frază. De fapt, criteriile lor erau cu siguranţă altele. Nu sintaxa era cea care îi tulbura pe locatarii sectorului 5, cît mai degrabă sentimentele care îi împingeau pe aceştia către un act oarecum sinucigaş. Căci, pentru a putea aşterne ceva pe pînza cu pricina, trebuia să stai agăţat între un pervaz şi o margine de balcon şi să te ţii cu o mînă de balustradă, de preferat cu stînga, fireşte, asta în cazul dreptacilor.
Pînza devenea din ce în ce mai pestriţă şi, cu toate că mesajele inscripţionate pe ea stăteau mărturie că cei din sectorul 5 trăiau cel puţin la fel de intens ca personajele ce populează Legendele Olimpului, cu o conştiinţă a destinului dacă nu implacabil, atunci măcar măreţ, aleea Muzelor căpătase un aer destul de vesel.
Ceva mai axaltat, un puşti de şcoală, la vîrsta cînd încă lucrurile nu au măsură, îşi aşternuse stîngaci şi în mai multe tranşe o compunere cu tema Patria mea. Nu atît din cauza lipsei de antrenament la orele de educaţie fizică (ceea ce dusese în mod cert şi la o lipsă de coerenţă a autorului în exprimare şi registru stilistic), cît mai ales din cauza caracterului limitat al oricărei pînze ţesute vreodată de om, opusul se încheia în mod bizar şi oarecum inadecvat cu Nici o masă fără peşte şi Marian + Constanţa = LOVE. Cuvintele cu caracter personal ce fac de regulă trimiteri sexuale se înghesuiseră şi ele pe aceeaşi pînză, văduvind gardurile şi pereţii liftului de noile achiziţii în limba română, extrase direct şi cu tot cu rimă din ultimele manele la modă.
Blocul 48A devenise un punct cheie în cartier, o axă centrală, un fir roşu, răsfrînt în mentalitate şi lăţit acolo comod şi, în ultimă instanţă, în limbaj: “Ne vedem la pînză” poate fi un bun exemplu pentru felul în care acţiunea unui grup restrîns de oameni poate influenţa o întreagă comunitate pe nebănuite.
“La pînză”, cu varianta mai tinerească “la vapor”, nu semnala numai un simplu loc de întîlnire, ci şi o atitudine, un act doveditor că eşti un cetăţean activ al societăţii şi garanţia ta în faţa celorlalţi că îţi pasă de viaţa colectivităţii.
Cei cîţiva care încă se mai fofilau de la responsabilităţile impuse de majoritate, preferînd să îşi dea întîlnire în locuri nepurtătoare de conotaţii cetăţeneşti, cum ar fi “la birtul din colţ”, “la ceas” sau, pur şi simplu revoltător, “la mine/tine/el/ea/noi/voi/ei/ele” erau priviţi cu suspiciune şi riscau pe propria piele expulzarea din sînul frenetic al locuitorilor de pe aleea Muzelor. Aceştia însă se împuţinaseră în rimt alert de teamă că ar putea da nas în nas cu vaşnicii apărători ai noii orînduiri, apărători care nu precupeţeau nici un efort, fie el verbal ori de-a dreptul fizic, în vederea convertirii celor care mai păstrau unele rezerve. În nici o lună, numărul acestora se restrînsese drastic la vreo doi-trei inadaptaţi social, care însă aveau grijă să vorbească în şoaptă, să iasă numai după ora unsprezece. Cînd dădea Dumnezeu de se întuneca, şi să nu umble în pîlcuri. Chestiune din ce în ce mai uşoară dată fiind împuţinarea lor numerică.

Amintiri din casa scării – partea 2

Acţiune deloc pe înţelesul unora care au avut norocul de a locui pe B-dul Dacia, de pildă.
Primarul de atunci, un insensibil evident plictisit de veşnicul alb-gălbui al foilor pe care le semna sau nu zilnic, i-a ascultat exact cît să nu îi dea afară înainte de a apuca să spună ceva. După ce primele rotocoale de abur subţire s-au împrăştiat în biroul neîncălzit al domnului primar, acesta a zîmbit cum numai portarii mai ştiu, adică aşa, superior şi profesoral, şi le-a explicat de la obraz că, dacă, să zicem, aleea domniilor lor s-ar fi numit măcar Alexandru Ioan Cuza, dacă nu de-a dreptul Sălăjan ori, şi mai rău, 23 August, atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel. De bună seamă, el însuţi s-ar fi sesizat şi i-ar fi înştiinţat pe locatarii blocurilor 48A pînă la 57B, adică pe toţi cei de pe aleea Muzelor, că, de mîine poşta i-ar înregistra sub o nouă adresă.
Aici primarul căzuse niţel pe gînduri, dar nu foarte adînc, pentru că îndoielile îi creau o stare de disconfort, care ducea din motive de nepriceput, dar de neevitat, la scandal cu nevastă-sa seara, la bătutul apei în piuă şi a mezinului preşcolar Vasile, şi revenise în forţă cu un exemplu de nume, care pe locatari îi cam năucise, dar, pînă la urmă, le alinase niţel suferinţa. Aleea Revoluţiei, desigur, ar fi fost o bună denumire, poate chiar mai bună decît orice îşi putuseră imagina locuitorii de pe aleea Muzelor. Doar că, aşa minunat cum se dovedise, rămînea un vis ce nu avea de gînd să se împlinească în ruptul capului.
Fuseseră cîteva voci care susţinuseră că în ruptul capului primarului ar fi putut găsi în ultimă înstanţă o soluţie. Numai că, aşa cum pe lume se nasc antipatii fără voie, ce nu ţin de cauză şi efect şi nici de vreo altă natură logică, tot aşa şi simpatiile urmează o traiectorie bizară, dar la fel de spontană. În domnişoara educatoare, cum se obişnuiseră colocatarii ei să o numească, o coardă sensibilă vibrase chiar acolo, în biroul domnului primar. Să fi fost sclipirea aceea din ochii lui albaşrti, dintele aproape lipsă din zîmbetul lui ori poate pur şi simplu cravata sare şi piper ce-i stătea strîmb sub gulerul cămăşii dîndu-i un aer neajutorat… Cert este că, pe negîndite, coarda sensibilă a domnişoarei educatoare se suprapusese instantaneu peste cele vocale. Ceea ce dusese, în mod inexplicabil de raţional, la un discurs în favoarea capului domnului primar al sectorului 5.
Mai tîrziu, rămas singur în biroul neîncălzit, acesta avea să îşi revizuiască atitudinea faţă de sexul opus lui şi să mulţumească, dacă nu cerului, atunci măcar capacităţii femeii de a reacţiona ilogic, dar, dovedit lucru, eficient.
După o lungă deliberare în capul scărilor, locatarii blocului 48A se sfătuiră să cumpere o pînză pe care să scrie negru pe alb că ei nu sînt de acord cu hotărîrea abuzivă a primăriei.
În două zile, pe faţada blocului stătea întinsă o bucată înădită de material cu ţesătură deasă, pe care fizicianul de la doi scrisese, căci lui îi revenise onoarea, cu litere de-o şchioapă: Nu sîntem de acord!
Şi, chiar dacă în felul acesta, chestiunea nu era tocmai rezolvată, locatarii erau mîndri şi mulţumiţi de o aşa ispravă. Şi răzbunaţi.

Amintiri din casa scării – partea 1

Pe Aleea Muzelor, treci de parcarea de pe dreapta, apoi de fostul loc viran, acum un loc de joacă destul de cochet, zis şi spaţiu verde (inclusiv iarna) şi dai de blocuri. Graţie primarului sectorului 5 şi, mai precis, a lispei lui de şcoală, chestiune deductibilă nu atît din inexistenţa unei diplome de bacalaureat, cît din discursurile lui – fapt care, se pare îi crea domniei sale un soi de complex mascat sub acea stare de nerăbdare în ale rezolvării de-a valma a problemelor care presupun o semnătură –, stîlpii ce străjuiesc aleea aveau deja două întrebuinţări, dacă nu esenţiale, măcar de dorit: împrăştie lumină chiar de cînd se înserează şi au agăţate pe ele coşuri de gunoi. Roşii. Culoare inexplicabil aleasă, dar deloc supărătoare. Şi-apoi, independentă de voinţa, preferinţele şi starea de spirit a primarului sectorului 5.
După ce ochii îţi zburdă absent pe toate aceste elemente ce compun imaginea, strada, care e în fapt o alee, după cum îi spune şi numele, duce spre acele blocuri tip, de patru etaje, fără lift şi cu balcoane din care lipsesc cu desăvîrşire florile. Clădirile, cu spoiala lor scorojită de dinainte de cutremurul din ’77, sînt, de altfel, atît de apropiate încît, în cazul în care, din motive subiective ţi-ar trece prin minte să te zvîrli de pe geam, ai înţelege deîndată că nu ai face altceva decît să pici în balconul de vis-à-vis. Lucru care, cu siguranţă ţi-ar displăcea, pentru că nu nutreşti sentimente suficient de iubitoare faţă de vecini încît să ai vreo nevoie de o aşa intimidate cu ei şi, în fond, aspect deloc de neglijat, nici nu ţi-ai atinge scopul final al acţiunii.
Spună ei occidentalii ce-or vrea despre aspectul citadin cenuşiu al cartierelor mărginaşe ale Bucureştilor, oamenii de pe aleea Muzelor refuză visceral şi oarecum înciudat să împodobească faţadele cu muşcate în ghivece. Aşa că ideea de a mai sufoca spaţiul şi cu elemente decorative interpuse între liniile standard de arhitectură este una ratată din start, atitudine de înţeles chiar şi numai prin faptul că sînt pur şi simplu sastisiţi de romantisme ieftine. Şi asta, probabil, nu numai din cauza denumirii aleii.
Tot ei spun, pe înserat, cînd se adună la o tablă şi-o bere la doi litri în faţa scării, că nu este cu nimic mai îmbucurător şi nici mai liniştitor să primeşti facturi de telefon, de la lumină sau de la cablu pe o astfel de adresă, în comparaţie cu o stradă oarecare. Ba chiar este de-a dreptul revoltător şi oribil. Cinic. Ironic şi fără rost. Pe aleea Muzelor să trăiască boemii, poeţii şi compozitorii, nu plătitorii de facturi! Iată concluzia simplă la care ajunseseră locatarii din blocul 48A.
Şi, cum orice frustrare acumulată atinge după o vreme un punct maxim, mai ales dacă e şi conjunctura de acord şi posesorul frustrării nu dă colţul prematur, la un moment dat, după Revoluţie, cu muştarul sărit cît pe colo şi cu terminaţiile nervoase iritate la culme, locatarii blocului 48A, aleea Muzelor, s-au strîns de prin apartamente, au abandonat maiourile albe şi capoatele înflorate în favoarea hainelor de duminică şi s-au pus pe făcut gît. La început oral, în faţa blocului, apoi în scris, la Primărie. Pe scurt, s-au dus cu jalba-n proţap şi cu convingerea că este o problemă de care depinde demnitatea lor ca cetăţeni şi au depus o cerere de schimbare a denumirii aleii.