Amintiri din casa scării – ultima parte

Ieşise totuşi din bloc cu inima uşoară, fără să îl mai aştepte pe autorul compunerii Patria Mea, încredinţat că mica lui stratagemă va da pînă la urmă roade.
Fie că avusese dreptate, fie că întîmplarea era astăzi într-o dispoziţie darnică, la cantina săracilor se zvonea că prin ciorbă s-au strecurat şi niscai bucăţele de carne. Şi, chiar dacă asta presupunea o coadă ceva mai lungă la intrare şi mai belicoasă decît de obicei, el ştia undeva în adîncul sufletului că una dintre acele bucăţele vor nimeri la el în burtă. Aşa că porni cu pas vioi, în ciuda artritei care nu îi mai dădea pace de cîţiva ani şi cu sentimentul că este sărbătoare.
Privirea lui hămesită şi cu pupilele mărite nu se mai sătura să alunece peste cazanul cenuşiu şi încins. Mîna grăsuţă a unui bucătar fără cap, căci ghişeul prin care li se pasa mîncarea era foarte zgîrcit cu priveliştea de dincolo de tejghea, se metamorfozase, fără ca ea măcar să ştie, într-una a unui destin prietenos.
Plictiseală mîncase ciorba în picioare, înmuind bucatele de pîine în zeama incoloră şi lăsase la final zgîrciul de care atîrna şi o minunăţie de fîşie de carne moale. E drept că i se cam aplecase şi făcea eforturi de a păstra îmbucăturile ce-i veneau înapoi pe gît, dar, trîntit în parcul Ioanid pe o băncuţă şi ferit de soare, gîndi că viaţa este minunată.

Amintiri din casa scării – partea 6

Cînd ajungea în casa scării, chiştocul era înnobilat deîndată cu numele de ţigară. O întindea grijuliu, îi netezea hîrtia boţită de regulă pe la mijloc şi o vîra în buzunarul drept al pantalonilor, căci buzunarul stîng depozita obiecte de o cu totul natură. Visa la noua achiziţie cîte o după amiază întreagă, se amăgea cu ea înainte de a îşi întinde oasele, dar o lăsa întotdeauna pentru a doua zi dimineaţă, cînd urma să citească ziarele înghesuite prin coşurile de gunoi de la metrou, pe care le smulgea cu trei degete, aceleaşi cu care îşi făcea şi cruce, imediat ce se strecura cu ele afară.
Ionel, autorul compunerii Patria Mea, lucru despre care Plescăială (căruia îi vom spune de aici înainte Plictiseală pentru a evita iritarea personajului şi dipariţia lui voluntară din povestire) nu ştia nimic, îi mai aducea la prînz sandvişul cu salam dat de mamă-sa de dimineaţă să îl mănînce la şcoală. Zilele în care puştiul făcea asta erau pentru Plictiseală un adevărat miracol, nu neapărat cu încărcătură religioasă. Doar că Plictiseală nu avea de unde să ştie că autorul compunerii Patria Mea nu îi aducea sandvişul cu salam decît atunci cînd se hotăra să nu i-l mai paseze căţelei Milupa, cea cu o veşnică liotă de pui. Avînd în vedere faptul că era o demnă purtătoare a unei zgărzi roşii, trupa de patrupede minuscule încălca în mod categoric orice manual de biologie, legile firii şi ale României, pe care, de altfel, căţeaua Milupa se pare că nu punea mare preţ.
Aşadar, era bine că Plictiseală nu ştia de traiectoria sandvişului, pentru că o asemenea faptă nu era dintre acelea pe care le-ar fi uitat cu una cu două şi nimeni nu ar fi putut să bage mîna în foc că acelaşi Plictiseală, bătrînelul simpatic care locuieşte pe casa scării blocului 48A, nu i-ar fi sucit căţelei Milupa gîtul cît ai zice peşte. Doar că prietenul omului, în general, şi al autorului compunerii Patria Mea, în particular, dădea semne clare de autoconservare a rasei şi îl ocolea pe Plictiseală de-ai fi putut jura că o face cu bună ştiinţă.
Astăzi însă era o zi specială pentru Plictiseală. Se trezise cu fruntea transpirată şi bine lipită de coperta revistei Arta Culinară. E drept că forţase niţel norocul, pentru că se trezise peste noapte de vreo trei ori şi şi-o vîrîse sub cap cu încăpăţînare, enervat de foaia lucioasă care tot aluneca.

Amintiri din casa scării – partea 5

Ocupat cu astfel de îndeletniciri, Plescăială, căruia i se mai zicea şi Plictiseală, nu îşi mai amintea de valul de indignare al locatarilor şi nici de jalba lor în proţap la Primărie, pe care el însuşi o semnase printre primii. E drept, la îndemnul lor şi la revederea lumii înconjurătoare în culori apocaliptice, după ce îşi revenise din pumnul ce-i fusese aplicat fix în vîrful nasului, ca ultim argument. Dar faptul că nu îşi mai amintea îi dădea oarecum dreptul să spună că nu ştie nimic despre o asemenea poveste. Pînă la urmă, memoria nu îi juca mai multe feste decît oricărui alt locuitor de pe aleea Muzelor, doar că priorităţile lui se dovedeau altele şi la o adică avea fiecare dreptul, acceptat, oarecum tacit, să uite ce îi poftea inima.
Din punctul lui de vedere, un atare eveniment nu avusese loc, astfel încît era sincer cînd spunea că nu ştie. De fapt, nici nu spunea, pentru că nimănui nu îi dăduse prin cap să îl întrebe. Aşadar, ceea ce nu îşi mai amintea era îndreptăţit să considere că nu ştie. Probabil că la momentul la care semnase cererea ştiuse, altminteri situaţia ar fi fost cu mult mai complicată şi cu siguranţi ar fi purtat un nume medical. Pe scurt, să îl pici cu ceară, Plescăială, zis uneori şi Plictiseală, nu îşi aducea aminte nimic despre această chestiune. Din două una: ori sertarul în care fusese stocată informaţia se blocase ireversibil, ori informaţia în sine nu se mai afla în nici unul din cotloanele chiţibuşarei memorii. Cert este că lui Plescăială, căruia i se mai spunea şi Plictiseală, ceea ce începuse să îl cam enerveze, nici prin minte nu îi trecea să cugete ori, şi mai rău, să se îndoiască despre un lucru de a cărui existenţă nici habar nu avea. Ceea ce nu îl făcea să considere că el însuşi, deşi nu cugetă şi nici nu se îndoieşte, nu există.
În dimineaţa aceasta altele erau problemele lui. Adevărul era că se cam săturase de prosiile pe care le scriau ziarele. Dădu totuşi pagina şi citi mai departe. Problema copiilor instituţionalizaţi, un sondaj de opinie din care reieşea că 40% dintre români ar vrea să emigreze în State şi încă vreo 24% care deja şi-au depus actele să emigreze în Canada şi Germania, puşcăriaşi care învaţă să se reintegreze în societate făcînd curat prin suburbiile Bucureştiului (o zi de muncă se socoteşte ca o zi şi-un sfert petrecută după gratii), o elefantă care a născut în prizonierat, paişpe mineri, zişi şi ortaci, care, ferească Dumnezeu, au dat ortul popii într-un accident provocat de o aglomerare de gaze şi 33°C la umbră în zona Cîmpiei Române.
Ne ducem dracu, dar a la guerre comme a la guerre, gîndi Plescăială şi îşi descheie nasturii de la cămaşă, făcînd inconştient o trecere în revistă a frazeologismelor preluate în limba română direct în varianta lor franceză. Gestul dezveli, pe lîngă pieptul costeliv, asemănător celor al cîinilor comunitari suferinzi de boli de piele, încă patru expresii asupra cărora Plescăială nu insistă pentru simplul motiv că nu avea idee ce e acela un frazeologism.
Se scotoci prin buzunarele de la pantalonii prea groşi pentru canicula ce îl mînase încă de dimineaţă de pe stradă înapoi în casa scării blocului 48A şi scoase două chiştoace. Îl apucă delicat pe cel mai lung dintre ele şi-l privi cîteva secunde dus pe gînduri. Făcea asta de fiecare dată cînd avea norocul de a găsi un astfel de chiştoc bine păstrat. Ce să mai, era aproape intact. Îşi imagină că e o ţigară întreagă pe care abia ce a scos-o dintr-un pachet de pe care numai ce desfăcuse ţipla.
După cum fusese stinsă, era în mod cert abandonată de o mînă de femeie. Numai ele au mărinimia asta de a nu le storci în scumiere, de a nu le apăsa cu încăpăţînare făcînd capătul să se desfacă şi să fărîmiţeze ca o floare ce se ofileşte sau ca un cabanos ce sfîrîie în tigaie înfoindu-şi terminaţiile crestate.
Comparaţia cu cabanosul îi dădu un pumn în stomac, aşa că Plescăială, care deja nu mai suporta gîndul că uneori i se mai zice şi Plictiseală, reveni la imaginea cu floarea care se deschide.
Femeia, noţiune pe care începuse să o cam uite, avea darul de a apuca ţigara de filtru şi de a o presa foarte puţin în fundul scrumierelor, de aproape că particulele roşii nici nu se împrăştiau, darămite să se stingă. Dacă era suficient de rapid, salva chiştocul dintre celelalte, gata scofîlcite sau arse pînă la filtru, imediat ce respectiva duduie o abandona.