Melania şi iubirile ei bicefale – partea 1

Melania este o femeie despre care nimănui nu îi dăduse prin cap să se întrebe dacă nu cumva îşi pune ochelarii cu lentile groase, rotunde, mari cît Farul din Constanţa (asta, desigur, numai şi numai în orele ei de intimitate, cînd e convinsă că nu o priveşte nimeni) ca să citească pe ascuns, în acest secol lipsit de aplecare către cultură, cărţi din acelea… Grele.
Cărţile, se ştie, vor face într-o bună zi din ea, cum s-ar zice, un om cultivat.
De vreme ce picioarele ei lungi pînă în amigdale, moştenire directă pe linie maternă, nu îi aduseseră nici un avantaj social, în afară de acela că o ajutau la deplasarea bipedă, nu-i rămăsese decît să se retragă în lumea ei mioapă şi să mediteze, cum altfel decît adînc, la rostul vieţii, ajutată, desigur, de alde Aristotel, Dostoievski, Jung, Kundera, Hesse şi alţii asemenea. Asta n-o împiedica însă să studieze, că la o adică cine ştie?, şi revistele pentru femei, burduşite cu sfaturi şi opinii ale specialiştilor care erau de părere că pînă şi ea, Melania, dacă ar vrea, nu-i aşa, deşi nu e obligatoriu, ar putea, cu un strat de fard şi un decolteu bine potrivit, să se ia la trîntă pe teren estetic cu una ca Jennifer Lopez. Că pînă la urmă, cum bine ziceau aceiaşi specialişti, aia avea un cur cît casa şi uite că nu îşi mai făcea complexe, ba chiar şi-l arăta pe tot ecranul televizorului întregii suflări omeneşti.
Şi tot aşa, nimănui nu îi dăduse prin cap să se întrebe de ce nu iese şi ea, ca toată lumea normală trăitoare la bloc, în capot şi papuci, să ducă gunoiul ca pretext să rămînă de vorbă cu doamna Veronica, vecina de palier, care s-a hotărît într-o dimineaţă să pună perdeluţă la ghenă, nu de alta, dar să-şi poată exila acolo bărbatul după masa, să-şi facă şi Mitică-al ei, poftim, damblaua, adică mici la grătar care, dintr-un motiv ce-şi are probabil originile în tainele bucătăriei trace, afumă de nu mai ştii cum să despuţeşti casa de mirosuri; şi să obişnuiască şi el o bere, două, ca băieţii. De bine-de rău, în felul ăsta, îl ştie ea acolo, în balconul ghenei, cu micii şi cu berea lui şi nu la crîşmă cu toţi golanii din cartier.
La uşa Melaniei nu se înfiinţa nimeni să ceară conspirativ obişnuita cană cu zahăr ori vreo ceşcuţă cu ulei, cum se întîmplă după un obicei milenar între membrii unei asociaţii de bloc. Oricum frigiderul ei ardea gazul de pomană, ca şi aragazul, căci nu găzduia niciodată altceva în afară de cîteva feliuţe de pîine îngheţate bocnă ori doze homeopatice de brînză; sau, semn că e într-o formă de zile mari, caşcaval. Ceea ce o îndreptăţi pe Melania să opineze într-o bună zi, în timp ce încerca să se concentreze pe un studiu profund ca orice studiu referitor la credinţele popoarelor din vechime, că ea nu se va încadra niciodată în plutonul gospodinelor sociabile şi joviale, ca orice gospodine. Aspect care nu o nelinişti cîtuşi de puţin. Totuşi, aşa, într-o doară, îşi zise că, dacă ea, Melania, doamne fereşte, ar fi să dea ortul popii, ăştia nici nu ar găsi-o decît după cine ştie cît timp, după miros.
Melania însă nu se grăbea să moară şi, ca atare, îngrijorarea ei era mai mult aşa, de amorul subiectului. O aşteptau atîtea şi atîtea pagini niciodată atinse de mîinile ei, atîţia poeţi, la origine bărbaţi, aşadar, atîţia bărbaţi minunaţi, cu atît mai mult cu cît erau decedaţi. În lipsă de altceva, Melania se mulţumea şi cu atît.
Şi, pentru că nimănui nu îi dădeau prin cap astfel de întrebări, Melania putea să citească liniştită pagină după pagină şi să sublinieze studenţeşte cu marker galben cîte pasaje îi poftea inima, zăcînd în fotoliul preferat (dat fiindcă oricum era şi singurul), cu tapiţerie în ton cu şosetele ei bej, de lînă, făcute anume de bunica aproape oarbă, dar cu mintea încă întreagă şi cu o viaţă socială cu siguranţă mult mai interesantă decît a nepoatei.
Dar, spre deosebire de veşnic neîmplinitul ei amorez, barmanul Florin, cu un început de luminiş în creştetul capului şi purtător la cingătoare al unui altar pe care sacrifica fără preget seară de seară navete întregi de bere, ceea ce îl dusese de cîteva ori în pragul falimentului, Kant, copertat ţeapăn şi auster în roşu închis, se dovedea în mod categoric cu mult mai arătos şi mai incitant; ba, uneori, Melania îl simţea vibrînd la unison pe el, scriitorul ei, iubitul ei, inegalabilul ei, în fond, Immanuel al ei, tresărind încîntat de noua lui cucerire. Senzaţii cu care barmanul Florin, orice s-ar spune, nu o înnobilase niciodată.

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - ultima parte

Ceasul se ţinu de cuvînt, sună fix la şapte, atâta doar că Gigi Pătrunjel nu pusese geană pe geană. Aşa că dimineaţa îl găsise boţit, cu cearcăne pînă la bărbie. Iar duş, iar Corul Vînătorilor, iar raşchetat dinţii. Eh, Gigi, erai mult mai fercheş acum două dimineţi, zău aşa…
Traversă cu un pas ferm şi elegant strada îngustă. Ochiul, la pîndă, observa lucruri pe care pînă atunci nu le percepuse niciodată. Uite, de exemplu, marginea bordurii. De-a lungul ei, cărămizile erau ciobite şi mîncate, pe alocuri, dizlocate, iar pe un gard înalt, în prelungirea celui verde, se lăţea o inscripiţie complet fără sens, scrisă cu vopsea roşie şi litere de-o şchioapă:

Puşkin a fost bicefal

Gigi Pătrunjel se opri trăsnit. Îşi simţi genunchii nesiguri şi paşii şovăielnici.
Ţinta unei nesfîrşite nepăsări.
Primul cuvînt care îi trecuse prin minte fusese “indiferenţă”. Dar deosebirea dintre nepăsare şi indiferenţă i se dezvăluia lui Gigi Pătrunjel a fi de natură esenţială. Căci, dacă indiferenţa era măsurabilă într-o unitate a distanţei, a răcelii pure, cu nepăsarea lucrurile stăteau cu totul altfel. Nepăsarea era dureroasă, purta măsură unei iubiri absente, subliniindu-i inexistenta prin chiar exactitatea locului rămas neîmplinit, a lipsei de implicare. Imaginea răsturnată a faptului că celorlalţi le-ar păsa. Gigi Pătrunjel mergea aplecat, precum un călător în căutare de casă. Nepăsarea, o suprafaţă lucidă ce reda ceea ce căuta, doar că reflexia în sine era ireală, căci nu conţinea nimic, arătîndu-i doar ce ar fi putut să aibă, dar de fapt a pierdut.
Asta eşti tu, Gigi? O groapă de gunoi în care toţi cei din jur îşi abandonează lucrurile de prisos, lipsite de importanţă ori rost? Un neica nimeni, un idiot biecefal? Un idiot ce se vrea atît pentru sine, cît şi pentru ceilalţi, deşi ştie bine că asta nu este posibil şi cînd e, nu duce decît la alienare atît faţă de propria persoană, cît şi faţă de cei din lumea exterioară.
Scormoni întreg oraşul. Scotoci prin toate cotloanele societăţii, îşi abandonă pantofii lîngă un tomberon şi atinse cu piciorul gol şi cu un soi de satisfacţie crudă stradă după stradă, suportînd cu bucurie durerea frigului de primăvară şi pietricelele ascuţite care îi tăiau talpa.
Curînd, îşi scoase şi sacoul. Nici nu îşi mai amintea unde îl lăsase. Cureaua şi cămaşa. Pantalonii. Intr-un tîrziu, sub un cer desuet şi buclat trandafiriu, se aşeză gol puşcă pe trotuarul din faţa porţii verzi.
O zări ieşind. Candidă şi fără gînduri. Gigi Pătrunjel se ridică fript în două picioare şi, sprijindu-se de gard, o ţinti drept în ochi.
Tînăra îşi ascunsese faţa de priveliştea sfruntată a trupului gol şi ezită să treacă pe lîngă el. Numai că Gigi Pătrunjel nu mai avea de gînd să o rateze de data asta. Se apropie de ea, se prăvăli în genunchi, îşi acoperi pentru o secundă ochii cu podul palmelor, le lăsă să alunece pe lîngă corp şi, într-un final, îşi luă inima în dinţi:
- Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel…

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 5

Se trezi năuc şi, ridicînd receptorul, se trosni cu el în cap. În loc de doritul “alo” ce se vroia dacă nu vioi, măcar decent, din adîncul gîtului, Gigi Pătrunjel scoase un soi de hîrşîit metalic, ca cel pe care îl fac trenurile cînd se frînează din viteză mare.
“Alo”, mai făcu el o încercare ceva mai apropiată de ceea ce se presupune a fi un glas omenesc.
Linişte. O linişte care îl făcu pe Gigi Pătrunjel să creadă că a înnebunit şi că de fapt telefonul nici nu sunase, că visase şi că mai bine ar fi să închidă. Cînd era cu receptorul aproape pus în furcă, auzi o voce de femeie spunînd timid “bună dimineaţa”.
Hm… - căzu el pe gînduri.
- Bună dimineaţa, - reluă vocea ceva mai convinsă că face ce trebuie – sînt eu, Gigi, nu mă recunoşti?
Gigi Pătrunjel se scărpină în creştet. Adică era el însuşi la telefon? Cu voce de femeie? Îngăimă o propoziţie complicată de genul că dacă ar fi ceva mai precisă, cu siguranţă ar recunoaşte-o, dar acum abia ce se trezise şi el dimineaţa este aşa …, cum să îi explice, foarte confuz. Îi pare rău, dar…
- Vai, Gigi, - se văicări blond vocea – să nu îţi mai aduci tu aminte de mine… Sînt Marina, dragă. Şi să ştii că mă simt chiar jignită. Pe cuvînt...
Gigi Pătrunjel se ciupi pe ascuns de buza de jos ca să se asigure că nu e o continuare a visului. Se ciupise atît de rău, încît icni în receptor.
Ah, era Marina. Deci nu era el însuşi la telefon. Ce uşurare… Şi, de fericire că lucrurile se lămuriseră, nici nu îşi mai puse întrebarea de ce l-ar fi sunat Marina, o fostă colegă cu care nu mai luase legătura de mai bine de cinsprezece ani. De ce tocmai acum, după întîlnirea cu Manole şi, în general, despre ce ar fi putut ei să stea de vorbă în condiţiile în care nici măcar nu îşi mai amintea numele ei de familie.
Gigi Pătrunjel se lăsă pe spate, între perne. Îşi dăduseră întîlnire peste un ceas, la Universitate. Că nu s-au mai văzut de mult şi că ce frumos ar fi să se întîlnească şi ei, ca în vremurile bune, de tinereţe. Frumos, nu zic nu, gîndi Gigi Pătrunjel, doar că nu îşi amintea să se fi întîlnit nici chiar în vremurile alea bune, de tinereţe, cu Marina în afara şcolii. Bun şi-aşa… În fond, tot nu avea nimic altceva de făcut. Îi trecu oarecum razant prin cap că treaba lui fusese să aştepte în faţa porţii verzi şi să încerce o conversaţie cu tînăra de vis á vis. Eh, aşteptase el atîţia ani… Nu era foc dacă mai amîna o zi. Poate chiar o să dea nas în nas cu ea fără nici un efort, pe nepusă masă, din pură întîmplare fericită. Întîmplare fericită? Prostule! În treizeci şi cîţi draci de ani oi fi avînd tu nu ţi s-a întîmplat nimic fericit pur şi simplu şi acum te bazezi pe mîna destinului … Hm. De data aceastam “hm” nu era nici pe departe marca unei conlcuzii, ci numai declaraţia faptului că Gigi Pătrunjel era de-a dreptul nemulţumit de sine.
De la întîlnirea cu Marina se întorsese relativ devreme şi oribil de plictisit. Ce dracu i se păruse lui Manole că aia e o femeie de nu s-a mai pomenit? Era de o stupizenie rară, chiar rară, adică nici măcar stupizenia asta a ei nu era densă şi, în plus, avea un fund cît o baniţă. La naiba cu toate. Iar îşi pierduse ziua nefăcînd nimic din cele ce-şi propusese. De exemplu, pînă acum ar fi putut şti sigur ce program are tînăra de vis á vis, ar fi putut deja să fie la a cîta întîlnire, să ştie despre ea aproape tot ce l-ar fi putut interesa. Ce dobitoc… Şi s-a şi dus jumătate din concediu… În ritmul ăsta, măi Gigi, o să ajungi să îţi smulgi firele din mustaţă singur printr-un colţ de plapumă şi să îmbătrîneşti fără să îţi zică nimeni o vorbă bună. Trist peste măsură, Gigi Pătrunjel privi ceasul atîrnat în perete. Trecut de miezul nopţii. Îşi puse deşteptătorul să sune la şapte în ideea că nu se ştie niciodată ce program are un om şi poate o prindea înainte să plece la muncă.

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 4

 - Gigi! – urlă vocea. Extraordinar! Gigi Pătrunjel! Incredibil…
Curînd, vocea care se termina în nervurile mîinii-menghină, se întegi cu un corp de bărbat, cam la aceeaşi vîrstă cu Gigi Pătrunjel, cu o figură toată un zîmbet şi o pereche de ochelari cu rame de metal galben.
Aşadar, Manole. Gigi Pătrunjel îşi reconstrui întregul chip, ajungînd cu eforturi maxime la un rînjet crispat ce se vroia mimica unei suprize plăcute. Îşi privi fostul coleg de liceu ca pe un gangster care îl inghesuise într-o stradă pustie şi îi pusese ţeava unui pistol în tîmplă. Cu Manole împărţise patru ani aceeaşi bancă. Se pregătea încă din clasa a X-a să intre la Arhitectură, ceea ce nu îl împiedica să îi fure lui Gigi Pătrunjel caietele de matematică să-şi copieze temele şi, sporadic, sandvişurile împachetate exemplar de doamna Pătrunjel. Îşi mai amintea ca prin vis un capitol, chestiune care îi mai drese starea: de Manole rîsese tot liceul cînd se îndrăgostise de Ana Dumitru şi se făcuseră bancuri crîncene pe tema ctitorului de mînăstiri.
Între două halbe de bere care acum se goleau, acum se umpleau, peste masa soioasă şi cu o culoare nu tocmai uşor de definit, cei doi îşi petrecură toată după amiaza povestind.
- Îţi aduci aminte de profa de fizică? Aia cu pantofi de vinilin şi cu faţă de broască rîioasă?
- Hm…, - rînji Gigi Pătrunjel gîndindu-se că, de fapt, el, la vremea aia, făcuse o pasiune pentru ea şi ar fi fost în stare să se aşeze de-a curmezişul şinelor de tren numai ca să îi vadă genunchii.
- Am văzut-o acum un an. Ştii că era adventistă. Între timp s-a lăsat de prostii, s-a tuns, s-a căsătorit şi are doi copii. Reuşiţi. Mai luăm un rînd?
Gigi încercă un refuz. Îşi simţi însă mîna moale, lipsită de voinţă, aşa că o lăsă să urmeze o traiectorie destul de neconvingătoare prin aer ca, într-un final, să cadă greoaie pe masă. Chelnerul apăru imediat de după o uşă şi le trînti încă două halbe tulburi şi călduţe, ca şi cele de pînă atunci şi dispăru la fel de fantomatic cum venise. Nu înainte însă de a le lua plata pe loc, fapt ce lui Gigi Pătrunjel îi născu un sentiment de frustrare îngrozitoare. Adică noi ce, mă, sîntem infractori? Chiar avea de gînd să îi spună şi lui Manole că aşa purtare e jignitoare, că ar trebui muştruluit chelnerul, chemat patronul, aliniaţi toţi în lungul barului, bătuţi măr, ca la carte, dat foc la bodega asta nenorocită… Ce tot spune Manole?
- De restul mai ştii ceva? Am vorbit cu Marina, o mai ştii…, aia de nu avea astîmpăr şi au şi dat-o afară din liceu chiar înainte de a intra în Bac… Ştii tu. S-a făcut o bucată… Ce era… S-o vezi acuma! Aproape că era să divorţez din cauza ei. M-a prins nevastă-mea cu ea pe stradă. S-a lăsat cu un scandal… Trebuia să vezi! De groază. N-a mai vorbit cu mine o săptămînă, m-a pus la şmotru. O lună bătută pe muchie. Şi am avut program de venit acasă mai ceva decît fii-miu. Pe Marina n-am mai sunat-o, deşi… Înţelegi tu, n-am mai pomenit o femeie ca asta... Şi, crede-mă, am ceva experienţă.
Gigi Pătrunjel se simţea într-o completă stare de abrutizare, era gata să se ducă chiar el după Marina asta… Nici măcar nu şi-o mai amintea. Dar i se părea că s-a culcat şi el cu ea, că i-a fost amantă ani în şir, că a părăsit-o scîrbit, lăsînd-o într-o baltă de lacrimi, îngenuncheată şi că de atunci îl sună zilnic ca se împace. Dădu pe gît ce mai rămăsese pe fundul halbei şi rîgîi zgomotos şi plin de sine.
Trebuie că trecuseră ceva ore, îşi simţea capul monstruos şi greu ca o garofiţă. Ce garofiţă? Ai încurcat lucrurile rău, măi Gigi… Era ca o ghiulea. Exact ca o ghiulea. În jurul lui se lăţea o baltă care se scurgea leneş pe sub piciorul stîng într-o gură de canal. Se ridică din cîteva sute de mişcări care nu păreau să îi fie de prea mare ajutor în recăpătarea poziţiei bipede. Era ud fleaşcă şi brusc i se făcu un frig cumplit. Îşi dădu seama într-un tîrziu că se afla pe o stradă pe care nu a mai fost în viaţa lui, că plouă mocăneşte şi că îi lipseşte portofelul. Era clar că nimerise într-un film cu efecte speciale, că din clipă în clipă o să apară un fel de combinaţie între Stalone şi Schwartzenegger, combinaţie care o să îi zboare creierii făcîndu-i, de altfel, un mare serviciu. Îşi vărsă toată fierea pe trotuar şi porni în josul aleii încercînd să recunoască ceva care să îl conducă spre casă.
Ajunse înspre dimineaţă în faţa blocului. Poarta verde de vis á vis scîrţîia lovindu-se de rama gardului. Ceva i se zbătu sub tîmpla înfundată lui Gigi Pătrunjel, ca un fel de amintire a unui lucru pe care îl avusese cîndva limpede în minte, dar sforţarea de a-şi aminti fu aşa de dureroasă, fizică şi conturată, ca un lichid vîscos, străin şi care îi năclăia creierul, încît făcu un pas înapoi, ca-ntr-o mişcare de recul şi îşi concentră atenţia, cîtă mai era, asupra zăvorului uşii.
Mătuşa Pamela îi zîmbea candid dintre chiloţii înşiraţi pe sîrma din bucătărie. De fapt, nu era nici o mătuşă în chiloţii lui, dar lui Gigi Pătrunjel i se părea că o zăreşte atîrnînd de un cîrlig urecheat, din lemn brut, încheind cu succes şiragul. Îşi frecă tîmplele, se repezi la chiuvetă şi îşi umplu un pumn cu apă rece. Bău hulpav, pe nerăsflate, dar senzaţia de sete nu îl părăsea indiferent de cantitatea de lichid pe care o îngurgita. Ba chiar arsura din gît i se lungi rapid pînă în stomac. Se trînti îmbrăcat în cearşafurile proaspăt schimbate de aceeaşi mătuşă grijulie şi dormi aşa pînă a doua zi dimineaţă.
Si poate că ar mai fi dormit cîteva ore bune, dacă nu l-ar fi trezit din somn sfredelul sonor al telefonului. Lui i se părea însă, undeva departe, o maşinărie odioasă care se declanşează atunci cînd vine primăvara, pentru a-i anunţa pe ăia de la Primărie că e momentul să iasă din bîrlog şi să vopsească băncile de prin parcuri în verde crud.