sâmbătă, 11 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 5

Poşta nu mai e de mult un loc în care să-ţi doreşti să mergi. Cuconetul de după tejghea mişuna continuu. Femeia cu coc, probabil ceva mai şefă, reuşea cel mai bine să îţi evite privirea. Doi moşi se înghesuiau pe tăcute unul în faţa celuilalt, furîndu-şi cîte jumătate de pas la rînd. Foşneau din taloanele de pensii scoase din mape unsuroase.
- Domnişoară… Domnişoară!, încercă moşul cu pălărie de vînător să o facă atentă pe funcţionară.
- Aveţi răbdare, se irită brusc funcţionara. Nu vedeţi că am treabă?
- Păi da, mormăi vînătorul pe sub ridurile gurii. Că noi sîntem aici de plăcere…
Ieşi ţinînd în mînă un colet. Se rezemă de gard şi începu să-l desfacă.
Marina Lewycka. Short History of Tractors in Ukranian. În engleză. Hm, numai Mark putea să aibă asemenea idei. Nemţii ăştia sînt nişte fiinţe ciudate. Nu-şi amintea cît costă un minut în Europa. Formă.
- Maică, pe unde e poşta Vitan?
Bătrînica avea o privire apoasă. Olga dădu să-şi deschidă portofelul. Se replie la timp.
- Aici, chiar aici…
- Să trăieşti, maică. Cică or să ne bage pensiile pe cartele. Şi noi, ăştia bătrînii, că am muncit o viaţă de om şi am o pensie de nu-mi ajunge nici să-mi plătesc hangaralele, cum ne-om lua-o… Dracu să-i pieptene de nenorociţi. Că nu se mai satură… Acu băiată-miu ăla mare m-a mutat aici, în garsonieră. Nu zic, că e mai ieftină întreţinerea… S-a mutat el în apartamentul cu trei camere. Că are şi el doi copii. Acu nu mai ştiu nimic pe-aici, prin zonă. Că eu am mai locuit pe-aici. Dar, ehehe, e mult de-atunci.
Băbuţa se sprijini de mîna Olgăi şi continuă imperturbabil.
- Eram fată la mama acasă. Uite, acolo, peste drum. Erau case. Vezi, mata? Unde e cîmpul ăla de construiesc pe el? Chiar acolo. Dar poşta nu era aici. Măcar la mine-acolo, în Pantelemon aveam şi eu nişte babe cu care mă mai luam să treacă timpul. Aici… Că nu mă mai ia Dumnezeu odată!
Baba oftă. Olga oftă.
Ale dracu reţele de rahat. Numărul nu era alocat. Sau suna ocupat. Sau suna şi nu răspundea nimeni. O să-i scrie un mail cînd ajunge acasă. Ce-l apucase pe Mark după mai bine de un an? Fusese o relaţie drăguţă. Scurtă. Dar cînd se întorsese din Germania, nu-şi mai scriseseră. Ţinuseră legătura mai puţin de-o săptămînă. Pe urmă se rupsese cumva. Zero suferinţă. Numai cîteva amintiri pe care nu avea acum chef să le ia de la capăt. Deşi trandafirul ăla galben cu care o aşteptase pe bancă, în spatele bisericii ruse, în oraşul curăţat nemţeşte, mirosind totul a detergent de calitate. Mark stătea pe mijlocul băncii, de la distanţă, faţa îi părea brăzdată de zeci de fire de tramvai, cabluri de telefonie fixă, de electricitate. Fusese cît se poate de înduioşător. Ce se întîmplase cu Mark de-i trimisese un colet? Despături foaia dintre filele cărţii. Dumnezeule, ce scris infernal. Your friend forever, M. Rahat, în rest înţelegea cîte un cuvînt pe ici, pe colo. I’ve left… but…. honestly …. to say…more than… here. Mda, excepţional. Trebuie să îi scrie un mail şi habar nu are la ce îi răspunde. Pianistu’ lu’ peşte. Ce dracu nu or învăţa oamenii să scrie lizibil?

3 comentarii:

... spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
... spunea...

M-am razgandit :D
Sunt curios, machia cate file o avea?

Anonim spunea...

@luki, drept sa iti zic, si io sint curioasa...