duminică, 31 mai 2009

Mumie cu frişcă naturală

Acu, dacă tot m-a pălit pornirea către bucuriile stomacului, se leagă firesc un ochi spre o zi anume, care mi-a marcat, printre altele, palilele gustative.Pe viaţă, picurîndu-mi între măsele şi neuroni amintiri dintr-acelea, de nu le poţi controla.

Hai să nu vă mai ţin în tensiune. 1 septembrie 2003.

Patul de spital, al doilea pe dreapta de la uşă. Lîngă mine arătarea proaspăt ieşită din pîntece, proaspăt schimbată de pempărşi, proaspăt ambalată în hăinuţe noi, băieţeşti, ca reacţie la rombul infernal de pînză albă care îl capturase pînă atunci ca pe o mumie pitică.

Patul unu de lîngă uşă, cu o poveste asemănătoare, doar că mica mumie era de gen feminin, primeşte vizita neamurilor. Neamurile, ca neamurile. Au năvălit cu cadouri, flori şi... eclere minuscule cu frişcă de-aia moale, pe bune, pudrate din belşug cu zahăr, înşirate ca soldăţeii pe un carton auriu.

Niciodată pînă atunci şi nici de atunci încoace nu mi s-a întîmplat să îmi doresc cu asemenea ardoare ceva. Dar, pentru că sînt sociopată, nu ştiu să cer, nu ştiu să stric un moment intim în ciuda familiarităţii cu nişte necunoscuţi pasageri pe care o celulă de spital ţi-o impune, nu mă pot împrieteni nici cu vecinii, darămite cu vecinii de pat, am tăcut. Am tăcut şi pentru că mi se pusese în gît un nisip care încerca să stingă focul nevoii.

Au trecut nişte ani de atunci şi niciodată, absolut niciodată nu îmi pot refuza un ecler cu frişcă naturală. Îmi este imposibil să trec pe lîngă ele. Am mîncat deja, cred, o tonă tot încercînd să scap de obsesie. Aş mai mînca încă pe atît. Pînă cînd voi întîlni în sfîrşit Eclerul Perfect. Ăla pe care nu l-am putut avea atunci.

Papa bun pentru shogun

Eu cu bucătăria am o relaţie tensionată. La un capăt de fir sînt eu, grăbită şi vag neîndemînatică, la celălalt capăt sînt cei doi mîncăi neocazionali. Pe fir atîrnă şi bucata de plumb a timpului. Linia maternă ar fi trebuit să îmi insufle totuşi iubirea aia adîncă, reală, vecină cu sentimentul intrării mai degrabă în biserică pe care începînd de la stră-străbunică pînă la mamă l-au avut faţă de bucătăria din care mă trag direct.

Nu s-a întîmplat. Eu gătesc de nevoie. Rar mi se întîmplă să mă îmboldească porniri drăgăstoase faţă de vreo cratiţă.

A, nu pentru că sînt 'telectuală, cum s-ar putea crede, sau pentru că am vreo impresie că bucătăritul e sub demnitatea mea. E o chestie care ţine strict de firea care mă face să am aplecare spre călcatul rufelor, bunăoară. Nu presupune murdărie, iar asta e esenţial pentru mine.

În fine, de unde s-a pornit tirada? De aici. Am tot respectul pentru oamenii care ştiu să se bucure de orice fir de sparanghel. Care fac din amestecul de mirodenii cam ce făcea, să zicem Mozart, păstrînd, desigur, proporţiile, cu notele, pauzele, accentele. Nu am fost încă acolo. Deci nu pot încă povesti cu papilele, dar o voi face. Pînă atunci, mă duc să pregătesc micul dejun. Va fi simplu, dar frumos aşezat în farfurie, promit.

Şi, dacă îmi permiteţi un post scriptum: conceptul se cheamă slow food. Nu mai insist cu ideea că vine ca reacţie la fast food. Dar e ceva acolo ce e fascinant, dincolo de bibileala mîncărurilor. Şi, pînă la urmă, chiar că totul trece prin stomac. De la yoghinii care se concentrează pe respiraţie modificîndu-şi forma abdomenului într-o pornire spirituală, pînă la expresia "cu gust" pe care o folosim pentru orice lucru care ne sugerează nobleţe, frumuseţe, combinaţii fine şi picanterii bine ţintite şi care, în fond, îşi reclamă originea tot de la potol.

marți, 26 mai 2009

Zîna-măseluţă cu banii dă haur

În ultima vreme mi s-a reactivat un coşmar. A reapărut la teve o reclamă care îmi dă fiori prelungiţi şi stare de neputinţă. Nu pentru că e prost realizată, dimpotrivă. Gold Corporation. Vă spune ceva? De ce acum, dintr-o dată reintră în actualitate? Cum se face că acum, în plină criză financiară, s-au găsit bani pentru un nou heirup? Pentru cine e reclama aia? Care e publicul căruia i se adresează? Ce am eu de cîştigat de pe urma lor? Nu-i aşa că acum orice companie care pune la dispoziţie locuri de muncă e un fel de zînă-măseluţă care îţi lasă sub pernă monede lucioase aproape pe nimic? Sincronizarea îmi miroase rău a cianură...

Cînd colo, exact cînd să mă culc din nou, s-a trezit harpia. Undeva într-o încăpere, nişte mîini încep să se suflece pentru semnarea vreunui act de sentinţă la moarte a unei bucăţele de rai pe care o mai puteam încă visa. Roşia Montană. Şi totul se va face cu acordul nostru, sub ochii noştri. Închişi. Pentru că aurul pe timp de criză luceşte al dracului de tare.

luni, 25 mai 2009

pe lună goală

de-un veac suise iedera pe casă
în verde pînză de cămaşă
dar noaptea-n straiele de oase
suflînd în lună mi te luase

sâmbătă, 23 mai 2009

Motto

Locuiesc într-o carte. E încreţită în colţuri. Zace uneori flămîndă, fără mine. Alteori mă devorează cu totul. Şade în raft cu cotorul îndoit împotriva fiinţei lui adunate-ndărătnic în clei. Uneori personajele îmi sar din pagini, cad, pur şi simplu. Ori altele se prind cu ambele mîini de cîte-un paragraf. Şi îmbătrînesc acolo deodată. Dintre rîndurile negre, gri, albastre, verzi, roşii, galbene, albe îmi zîmbeşte mereu un ultim capitol. Care e întotdeauna penultimul. Dar uit mereu tot încercînd să pătrund arabescul culorilor ce o compun.

vineri, 22 mai 2009

Mulţumesc

Ziua de naştere e un pluton de execuţie.

De multe ori.

De cele mai multe ori.

Vine peste tine precum armata roşie.

Şi, în timp ce-ţi înfigi periuţa între dinţi, începe cântarea telefonului.
E prea devreme.

Dacă nu e prea devreme, e prea tîrziu. Adică nimeni să nu-şi amintească totuşi că e ziua ta? Bere. Bere. Bere. Noroc. Noroc. Noroc. Bă, să ne trăieşti. La mulţi ani. Să fii fericit. Ce dor mi-a fost să stăm aşa..., de vorbă.

Da. Sînt chestiile alea standard de le auzi în fiecare an de la aproape aceiaşi oameni.

Dar ceva e magic. Faptul că oamenii ăia au rămas cu tine, deşi a mai trecut un an, au mai murit păsări prin cer, s-au schimbat anotimpuri, locuri, haine, impresii, vieţi întregi.

Şi îi priveşti pe cei vechi alături de cei noi şi deodată te păleşte revelaţia. Poţi trăi o astfel de seară într-un singur fel: cu recunoştinţă. 

marți, 19 mai 2009

Ce-i cauzează poliţiei la demnitate

Piaţa Charles de Gaulle. Trece alergând pe lîngă mine fără să mă atingă un tip la vreo 25 de ani. Are tricou cu dungi bleu pe alb. Sau alb pe bleu. Aleargă sprinten, de voie. Se uită în spate şi strigă cu zîmbetul şăgalnic cu care faci o invitaţie la tango: "Vino, mă, să-ţi dau la muie".

Atunci văd şi cui făcea invitaţia. Domnul poliţist, cu o burtică de om trecut de 45, caschetă pe chelie, cămaşă bleu. Fără dunguliţe, deci fără emoţii coloristice. Aleargă şi el. În urma primului. Cu simţ de răspundere. Nu spune nimic, nu răspunde la chemarea deocheată, e prea concentrat pe datul rapid din posterioare.

Dungile bleu pe alb sau albe pe bleu sar un gărduţ de lanţ de tipul "locul meu de parcare". Are graţie. Recunosc. Domnul poliţist se opreşte puţin depăşit în faţa lanţului. Nu îi trece decît puţin peste glezne ca înălţime. Ocoleşte descumpănit ştergînd în trecere bara unei maşini parcate. Neregulamentar. Dungile alb-bleu sar peste şosea şi repetă chemarea precum cerbul din povestea cu Prîslea. Mi-au cîştigat interesul. Casc ochii siderată, amuzată. Dar nu mai am la ce. Poliţistul s-a oprit. Are gesturi demne, niţel îngrijorate. Vorbeşte la o staţie. Nu se aude ce. Dungile nu se mai zăresc de mult.

Vă las pe voi să îmi ziceţi ce poate face un astfel de poliţist care nu a mai sărit un gard de pe vremea cînd poseda un piept fără păr, o burtă fără burtă, şi o căpăţînă fără caschetă.

Nu cred în respectul pentru organele statului. Aş fenta guvernul, fiscul şi administratorii de bloc oricînd. Dar trebuie să recunosc cu sinceritatea de care sînt în stare că mi-a fost îngrozitor de greu să mă conving că am ajuns într-atît de departe încît îi invităm la o mamă de bătaie cu prietenie şi oarecare umor, fără nici o urmă, fără nici o urmă, fără nici o urmă de spaimă.  

E totuşi poliţia română. Nu vă e niţel frică de ea? Nu îmi răspundeţi că nu aveţi de ce, pentru că voi sînteţi cinstiţi, oneşti şi nu încălcaţi legile statului. Tocmai de-aia vă întreb. Nu vă e frică niţel totuşi?

vineri, 8 mai 2009

Găsit Stradivarius la metrou

Fac parte dintre acei oameni care au avut plăcerea de a sta la aceeaşi masă, pe o terasă din centrul urbei, cu Alexandru Tomescu, pe cît de celebru în anumite colţuri ale societăţii, pe atît de modest.

Dacă numele nu vă spune nimic, nu e o dramă, dar e păcat. E ca şi cînd o viaţă întreagă ai fi băut şpriţ pentru că nu ai ştiut că există şi vin franţuzesc vechi, ţinut cu zecii de ani în pivniţe boiereşti. Nu îi fac reclamă, dar nu ar fi rău ca naţia să îşi arate entuziasmul, real, pentru chestii mai grele, culturale, să le zicem. Nu cred în îndobitocirea acestui popor, nu cred că puştii de liceu nu pot rezona la valori, nu de alta, dar nu cred în generalizări. Postul naţional de televiziune, scăpat din cînd în cînd de tembelizare, mai face, se pare şi cîte o faptă eroică luînd de mînă un violonist tînăr care şi-a cîştigat cu ceva trudă jucăria nouă, marca Stradivarius, şi aruncîndu-l într-o staţie de metrou la cheremul nazurilor naţiunii grăbite spre muncă.

Nu vreau să îmi imaginez cu ce emoţii au stat trupele speciale pe lîngă Stradivariusul coborît printre muritorii de rînd. Dar îmi pot imagina emoţia spectatorilor de ocazie care nu au bănuit nici o secundă cine se ascunde sub şapca bleumarin. Dacă vreţi mai multe amănunte, vedeţi aici

A, şi ca o picanterie, Alexandru a adunat aproape 330 de lei noi în numai jumătate de ceas. Aşadar, 10 lei şi 30 de bani pe minut.

marți, 5 mai 2009

Libertatea şi menghina presei

A fost pe antena3 recent o emisiune pentru care merita să arzi nişte kilowaţi. Au fost acolo Ioana Avădanei, Camelia Spătaru, Andrei Bădin şi Iulian Comănescu care au discutat despre noul Cod Civil. Este exact genul de situaţie din aia cînd mamele nu vorbesc la timp cu fiicele care ajung la gravitate prematură şi nedorită. Adică, dacă nu discută acum, cît se mai poate, cînd va ieşi mirosind a scorţişoară pe piaţa de prăjituri, va fi prea tîrziu. Nu voi spune ce conţine acest cod, nu de alta, dar nu ştiu prea multe. Sînt vreo două mii de pagini şi l-am citit pe ici pe colo comentat pe diverse siteuri şi bloguri. Nici de ce ne îngrădeşte pe noi, deşi la subiectul ăsta m-am mai lămurit. Nici de ce boli ar suferi presa şi-aşa bolnăvicioasă dacă l-ar ingera. Ne plîngem că presa e aservită, că omul a ajuns să nu îşi mai ştie drepturile, că citim numai rahaturi. Dacă vi se pare proastă presa acum, să vedeţi ce damf de manea va să vie dintre paginile noului cod...

Am un singur amendament legat de cele discutate. Se referă la rolul educativ al presei pe care doamna Avădanei îl neagă declarînd presa exonerată de această obligaţie. Sînt de acord pînă la un punct: mama, tata, bunica şi liota de mătuşi alături de cohorta de educatori au mai multă legătură cu educaţia, dar procesul care ne transformă în oameni cu o minimă cultură generală, cu nişte modele cît de cît suportabile de către bunul simţ nu se încheie la şapte ani. Şi nici chiar la 22 cînd se presupune că îţi închei anii lungi de şcolarizare. Presa nu poate educa efectiv, cred şi eu, dar poate oferi nişte modele decente. Este drept că dacă te uiţi pe cifre şi vezi că ieşi în pierdere tot ţinîndu-te demn şi cu coada pe sus, trebuie să începi să te tabloizezi şi vrînd-nevrînd să te înveseleşti cinic otevizîndu-te.

Puteţi să ascultaţi şi vedeţi emisiunea înregistrată la comănescu pe blog. Mi se pare că este important măcar să ştim ce ne pregăteşte legiuitorul ca să nu ne mai trezim din visare cum facem de obicei cînd murim cu legea de gît pentru că nu am ştiut din vreme ce se întîmplă, adică înainte ca un cod, de orice fel, să intre în vieţile noastre cu bocancii nămoliţi.


PS. Că nu mă pot abţine: una din redutele pe care le doreşte legiutorul dărîmate se referă la divulgarea surselor jurnalistului. Trebuie totuşi să recunoaşteţi în asta o inepţie rău-voitoare de mare calibru. Ce înseamnă ca un jurnalist să îşi dea în gît sursa nu mai spun, că e la mintea cocoşului. Nici nu mai era nevoie de restul două mii de pagini ca să dărîmăm şi-aşa turbeculoasa democraţie în care ne scăldăm alături de alţi viruşi. De fapt, era nevoie de celelalte două mii de pagini, ca să nu sară în ochi şi să treacă neobservată asta mică, pe patul de spital...

luni, 4 mai 2009

Iarba e interzisă! Clar?

Da, ei uite că nu vorbesc de iarba aia de credeţi voi. Adică aia de o faci şomoiog şi o tragi în plămîni. Aia ştiam deja că e privită cu ochi duşmănos de organe - ale statului, că alealantele cică nu s-ar plînge. În fine, să revenim, că am cam luat-o pe mirişte. Iar în România asta a noastră modernă să o iei pe mirişte e interzis prin lege. Mă refer la miriştea din parcuri. Alea ale noastre verzi. Păi cum adică? Adică, dacă mă înţelegeţi, în locul pancartelor mititele şi cochete cu "NU RUPEŢI FLORILE" au mai încolţit unele care ar trebui să zică ceva de genul "Interzis statul pe iarbă indiferent de poziţie". Iarba aia, dacă mă înţelegeţi e a statului român. Statul ăla de are grjă de noi să nu păţim nimic rău. Să nu ne invadeze duşmanii, să nu ne fure hoţii euroii şi leptopurile, să nu ne luăm omorul în plină stradă şi să ne achităm la timp de datoriile fiscale. Ete că România stă mult mai bine acu: a rezolvat-o cu astea de mai sus. I-a mai rămas să apere firele verzi crescute cu trudă din pământul patriei.

Io acu mă gîndesc aşa. Dacă ne-am da întîlnire noi între noi, adică fără stat, statul să fie acasă, să zicem, sorbindu-şi cafeluţa de dimineaţă neştiind încă ce îl paşte şi ce-i pregăteşte vulgul ăla prost de trebuie apărat, aşa la cîteva mii de prieteni să invadăm parcurile, care pe bicicletă, care pe role, care per pedes şi ne-am odihni stresatele oase pe iarba aia de nu îl lasă pe stat să doarmă, ce ar fi?

Să ne imaginăm că pentru doi-trei cetăţeni recalcitranţi care şi-au aşternut dinapoiurile pe iarba cu pricina e nevoie de un om al statului, poliţist, de care o fi el. La fo trei mii de cetăţeni, bagi în dispozitiv o mie de poliţişti. Boooon, tocmai am pus de-o manifestaţie. Şi de o aglomeraţie pe cinste. Hai să zicem că noi, proştii, nepregătiţii şi fără însemne, am pierde lupta. Şi am fi legaţi fedeleş ca să fim duşi frumuşel la secţie. Păi să vedem mai departe. Cu ce mergem noi la secţie frumos încolonaţi? Cu dubiţele. Notăm: avem nevoie de cîteva sute de dubiţe. Pe urmă ce facem la secţie? Aşteptăm, nu? Că toţi odată nu putem că ar face naibilui implozie frumuseţe de sediu al poliţiei. Deci aşteptăm? Unde? Păi bănci destule nu prea am găsi. Io zic că ne-am aşterne pe iarbă. Păi nu e bine, că uite cum o punem de două amenzi...

Ce ziceţi? Nu mai bine am legaliza iarba? Staţi, măi, nu aia din primul paragraf. Astalaltă, turtită de popourile bucureştenilor.

Alo, domnu primar sau doctor, haideţi domnule să punem în loc de iarbă pietriş ascuţit, fracţie mare ca să înţepe binişor. Sau o înşiruire de-aia de mega proporţii de gărduţe de-alea de le pun administratorii în faţa blocurilor de nu te poţi aşterne pe ele sub nici un chip fără să-ţi găureşti nădragii... Sau şi mai bine, să facem şosele în locul spaţiilor verzi. Cine dracu a mai pomenit să stai în cur pe mijlocul benzilor de circulaţie?

vineri, 1 mai 2009

Umorul englezesc cu depuneri pe plămîni

Rick e un inginer.

Să ştiţi că, prin alte ţări, să fii inginer e mai demn decît ne-am învăţat noi pe acilea tuşind praf comunist. De altfel, nici nu cred că există prea multe naţii care să aibă bancuri cu ingineri. Câte naţii au, ce fel de bancuri cu ingineri şi care sînt alea nu ştiu. Ar fi interesantă o statistică. 

Dacă vreţi statistici, revenim la englezul stabilit pe meleagurile noastre să vedeţi cît rahat înghiţim zilnic. Nu de ăla politic, de-ăstălalt, chimic, de genul praf, dioxid de carbon, plumb şi alte bunătăţi. Băiatul ăsta oricum face în fiecare săptămînă cîte un calcul englezesc, aşa că nu vă veţi plictisi dacă îl vizitaţi din cînd în cînd.

Rămâine totuşi o întrebare, ce anume îl face să rămînă aici, cînd în satele de tipul Midsomer e în mod limpede mult mai curat ce înghite..., chiar şi din punct de vedere politic. Mă gîndesc aşa: fie suportă ce înghite pentru vreo frumuseţe autohtonă, fie l-a pedepsit regina şi l-a trimis la şmotru prin veceurile din lumea a treia, fie e masochist şi atunci nu mai are scăpare...