Generalul Iarnă, Moartea Albă, România sub Nămeţi

Titluri, deh, de care facem uz pe la teve de cum dă prima zăpadă mai serioasă. Asta, să zicem, e treaba noastră, a scribacilor. Dar nu e în totalitate vina noastră. Ni se dă ocazia. Uite, io, par exampăl, mă gîndesc că dacă primăria făcea din vreme ce avea de făcut, am fi putut scrie titluri mult mai inspirate, de genul: Iarna nu ne-a surprins. Iarna nu ne-a cotropit. Mai puternici decît natura. De-astea... Dar, na, pare-se că Oprescu e un primar destul de bun pentru un medic, sper doar că nu e şi un medic destul de bun pentru un primar.

Iarba e interzisă! Clar?

Da, ei uite că nu vorbesc de iarba aia de credeţi voi. Adică aia de o faci şomoiog şi o tragi în plămîni. Aia ştiam deja că e privită cu ochi duşmănos de organe - ale statului, că alealantele cică nu s-ar plînge. În fine, să revenim, că am cam luat-o pe mirişte. Iar în România asta a noastră modernă să o iei pe mirişte e interzis prin lege. Mă refer la miriştea din parcuri. Alea ale noastre verzi. Păi cum adică? Adică, dacă mă înţelegeţi, în locul pancartelor mititele şi cochete cu "NU RUPEŢI FLORILE" au mai încolţit unele care ar trebui să zică ceva de genul "Interzis statul pe iarbă indiferent de poziţie". Iarba aia, dacă mă înţelegeţi e a statului român. Statul ăla de are grjă de noi să nu păţim nimic rău. Să nu ne invadeze duşmanii, să nu ne fure hoţii euroii şi leptopurile, să nu ne luăm omorul în plină stradă şi să ne achităm la timp de datoriile fiscale. Ete că România stă mult mai bine acu: a rezolvat-o cu astea de mai sus. I-a mai rămas să apere firele verzi crescute cu trudă din pământul patriei.

Io acu mă gîndesc aşa. Dacă ne-am da întîlnire noi între noi, adică fără stat, statul să fie acasă, să zicem, sorbindu-şi cafeluţa de dimineaţă neştiind încă ce îl paşte şi ce-i pregăteşte vulgul ăla prost de trebuie apărat, aşa la cîteva mii de prieteni să invadăm parcurile, care pe bicicletă, care pe role, care per pedes şi ne-am odihni stresatele oase pe iarba aia de nu îl lasă pe stat să doarmă, ce ar fi?

Să ne imaginăm că pentru doi-trei cetăţeni recalcitranţi care şi-au aşternut dinapoiurile pe iarba cu pricina e nevoie de un om al statului, poliţist, de care o fi el. La fo trei mii de cetăţeni, bagi în dispozitiv o mie de poliţişti. Boooon, tocmai am pus de-o manifestaţie. Şi de o aglomeraţie pe cinste. Hai să zicem că noi, proştii, nepregătiţii şi fără însemne, am pierde lupta. Şi am fi legaţi fedeleş ca să fim duşi frumuşel la secţie. Păi să vedem mai departe. Cu ce mergem noi la secţie frumos încolonaţi? Cu dubiţele. Notăm: avem nevoie de cîteva sute de dubiţe. Pe urmă ce facem la secţie? Aşteptăm, nu? Că toţi odată nu putem că ar face naibilui implozie frumuseţe de sediu al poliţiei. Deci aşteptăm? Unde? Păi bănci destule nu prea am găsi. Io zic că ne-am aşterne pe iarbă. Păi nu e bine, că uite cum o punem de două amenzi...

Ce ziceţi? Nu mai bine am legaliza iarba? Staţi, măi, nu aia din primul paragraf. Astalaltă, turtită de popourile bucureştenilor.

Alo, domnu primar sau doctor, haideţi domnule să punem în loc de iarbă pietriş ascuţit, fracţie mare ca să înţepe binişor. Sau o înşiruire de-aia de mega proporţii de gărduţe de-alea de le pun administratorii în faţa blocurilor de nu te poţi aşterne pe ele sub nici un chip fără să-ţi găureşti nădragii... Sau şi mai bine, să facem şosele în locul spaţiilor verzi. Cine dracu a mai pomenit să stai în cur pe mijlocul benzilor de circulaţie?

Primărie-ciocîrlie, boală pe la scăfîrlie BISS

Asta scriam acum vreo cîteva zile, năucită de foşgăiala din Bucureşti.
Revin cu o întrebare, Vanessa, dacă tot înţelegi fenomenul mai bine, ai putea să ne explici de ce sunt mai mulţi bani la Negoiţă?


Ah, ce frumos e oraşul nostru! Doamne cum mai robotesc echipele de muncitori de vreo trei săptămîni ca de frica morţii. ba un şanţ nou, ba o bordură, ba un parc, ba...

Păi, eu, biet bucureştean ameţit, ce să mai înţeleg? Să înţeleg că se putea face ceva patru ani, dar că primarii au preferat să stea cu tîrtiţele la soare şi acu, în ceasul al doisprezecelea, şi-au amintit de liota de votanţi care, se ştie, e proastă cu bube şi, în plus, are memorie scurtuţă şi o să îşi amintească atunci cînd o sta cu ştampila de votare în mînă doar ultimele două luni din mandatele domnilor primari? Păi asta şi înţeleg. Că sîntem luaţi de proşti. Io una aşa mă simt.

Mai nasol e că pe la sectorul trei, e unul, Negoiţă care le-a dejucat planurile.
Buldozerul din sectorul lui n-a închis, al dracu, un ochi patru ani. Şi, culmea! Se vede!

Măi, primarilor care sînteţi, mi-aţi stricat, bre, pînă şi bucuria de a vedea că, în Bucureştiul ăsta, groapa de gunoi a ţării, se poate face ceva... 
Pfffu, păi aşa ne-a fost vorba?

Doarme poporul?

 Somnul raţiunii naşte monştri... Iată un alt tip de formulare, despre care unii zic că e de prost gust. Părerea mea sinceră este că nu contează cît de minunat sau de neminunat e spotul. Nu mă interesează acum cît de specialişti sunt cei care l-au făcut, dacă au ales cea mai bună formulă. Mă interesează doar că, din păcate, acele imagini, oricît de departe de realitatea noastră imediată ar putea să pară la o primă vedere, de fapt, sugerează exact acea cloacă infectă, de neconceput cu o minte de om normal.
 

http://www.youtube.com/watch?v=y59ABALaeAg&eurl=http://sorin-tudor.ro/un-spot-anti-pdl-de-doi-bani/

Amintiri din casa scării – partea 2

Acţiune deloc pe înţelesul unora care au avut norocul de a locui pe B-dul Dacia, de pildă.
Primarul de atunci, un insensibil evident plictisit de veşnicul alb-gălbui al foilor pe care le semna sau nu zilnic, i-a ascultat exact cît să nu îi dea afară înainte de a apuca să spună ceva. După ce primele rotocoale de abur subţire s-au împrăştiat în biroul neîncălzit al domnului primar, acesta a zîmbit cum numai portarii mai ştiu, adică aşa, superior şi profesoral, şi le-a explicat de la obraz că, dacă, să zicem, aleea domniilor lor s-ar fi numit măcar Alexandru Ioan Cuza, dacă nu de-a dreptul Sălăjan ori, şi mai rău, 23 August, atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel. De bună seamă, el însuţi s-ar fi sesizat şi i-ar fi înştiinţat pe locatarii blocurilor 48A pînă la 57B, adică pe toţi cei de pe aleea Muzelor, că, de mîine poşta i-ar înregistra sub o nouă adresă.
Aici primarul căzuse niţel pe gînduri, dar nu foarte adînc, pentru că îndoielile îi creau o stare de disconfort, care ducea din motive de nepriceput, dar de neevitat, la scandal cu nevastă-sa seara, la bătutul apei în piuă şi a mezinului preşcolar Vasile, şi revenise în forţă cu un exemplu de nume, care pe locatari îi cam năucise, dar, pînă la urmă, le alinase niţel suferinţa. Aleea Revoluţiei, desigur, ar fi fost o bună denumire, poate chiar mai bună decît orice îşi putuseră imagina locuitorii de pe aleea Muzelor. Doar că, aşa minunat cum se dovedise, rămînea un vis ce nu avea de gînd să se împlinească în ruptul capului.
Fuseseră cîteva voci care susţinuseră că în ruptul capului primarului ar fi putut găsi în ultimă înstanţă o soluţie. Numai că, aşa cum pe lume se nasc antipatii fără voie, ce nu ţin de cauză şi efect şi nici de vreo altă natură logică, tot aşa şi simpatiile urmează o traiectorie bizară, dar la fel de spontană. În domnişoara educatoare, cum se obişnuiseră colocatarii ei să o numească, o coardă sensibilă vibrase chiar acolo, în biroul domnului primar. Să fi fost sclipirea aceea din ochii lui albaşrti, dintele aproape lipsă din zîmbetul lui ori poate pur şi simplu cravata sare şi piper ce-i stătea strîmb sub gulerul cămăşii dîndu-i un aer neajutorat… Cert este că, pe negîndite, coarda sensibilă a domnişoarei educatoare se suprapusese instantaneu peste cele vocale. Ceea ce dusese, în mod inexplicabil de raţional, la un discurs în favoarea capului domnului primar al sectorului 5.
Mai tîrziu, rămas singur în biroul neîncălzit, acesta avea să îşi revizuiască atitudinea faţă de sexul opus lui şi să mulţumească, dacă nu cerului, atunci măcar capacităţii femeii de a reacţiona ilogic, dar, dovedit lucru, eficient.
După o lungă deliberare în capul scărilor, locatarii blocului 48A se sfătuiră să cumpere o pînză pe care să scrie negru pe alb că ei nu sînt de acord cu hotărîrea abuzivă a primăriei.
În două zile, pe faţada blocului stătea întinsă o bucată înădită de material cu ţesătură deasă, pe care fizicianul de la doi scrisese, căci lui îi revenise onoarea, cu litere de-o şchioapă: Nu sîntem de acord!
Şi, chiar dacă în felul acesta, chestiunea nu era tocmai rezolvată, locatarii erau mîndri şi mulţumiţi de o aşa ispravă. Şi răzbunaţi.

Amintiri din casa scării – partea 1

Pe Aleea Muzelor, treci de parcarea de pe dreapta, apoi de fostul loc viran, acum un loc de joacă destul de cochet, zis şi spaţiu verde (inclusiv iarna) şi dai de blocuri. Graţie primarului sectorului 5 şi, mai precis, a lispei lui de şcoală, chestiune deductibilă nu atît din inexistenţa unei diplome de bacalaureat, cît din discursurile lui – fapt care, se pare îi crea domniei sale un soi de complex mascat sub acea stare de nerăbdare în ale rezolvării de-a valma a problemelor care presupun o semnătură –, stîlpii ce străjuiesc aleea aveau deja două întrebuinţări, dacă nu esenţiale, măcar de dorit: împrăştie lumină chiar de cînd se înserează şi au agăţate pe ele coşuri de gunoi. Roşii. Culoare inexplicabil aleasă, dar deloc supărătoare. Şi-apoi, independentă de voinţa, preferinţele şi starea de spirit a primarului sectorului 5.
După ce ochii îţi zburdă absent pe toate aceste elemente ce compun imaginea, strada, care e în fapt o alee, după cum îi spune şi numele, duce spre acele blocuri tip, de patru etaje, fără lift şi cu balcoane din care lipsesc cu desăvîrşire florile. Clădirile, cu spoiala lor scorojită de dinainte de cutremurul din ’77, sînt, de altfel, atît de apropiate încît, în cazul în care, din motive subiective ţi-ar trece prin minte să te zvîrli de pe geam, ai înţelege deîndată că nu ai face altceva decît să pici în balconul de vis-à-vis. Lucru care, cu siguranţă ţi-ar displăcea, pentru că nu nutreşti sentimente suficient de iubitoare faţă de vecini încît să ai vreo nevoie de o aşa intimidate cu ei şi, în fond, aspect deloc de neglijat, nici nu ţi-ai atinge scopul final al acţiunii.
Spună ei occidentalii ce-or vrea despre aspectul citadin cenuşiu al cartierelor mărginaşe ale Bucureştilor, oamenii de pe aleea Muzelor refuză visceral şi oarecum înciudat să împodobească faţadele cu muşcate în ghivece. Aşa că ideea de a mai sufoca spaţiul şi cu elemente decorative interpuse între liniile standard de arhitectură este una ratată din start, atitudine de înţeles chiar şi numai prin faptul că sînt pur şi simplu sastisiţi de romantisme ieftine. Şi asta, probabil, nu numai din cauza denumirii aleii.
Tot ei spun, pe înserat, cînd se adună la o tablă şi-o bere la doi litri în faţa scării, că nu este cu nimic mai îmbucurător şi nici mai liniştitor să primeşti facturi de telefon, de la lumină sau de la cablu pe o astfel de adresă, în comparaţie cu o stradă oarecare. Ba chiar este de-a dreptul revoltător şi oribil. Cinic. Ironic şi fără rost. Pe aleea Muzelor să trăiască boemii, poeţii şi compozitorii, nu plătitorii de facturi! Iată concluzia simplă la care ajunseseră locatarii din blocul 48A.
Şi, cum orice frustrare acumulată atinge după o vreme un punct maxim, mai ales dacă e şi conjunctura de acord şi posesorul frustrării nu dă colţul prematur, la un moment dat, după Revoluţie, cu muştarul sărit cît pe colo şi cu terminaţiile nervoase iritate la culme, locatarii blocului 48A, aleea Muzelor, s-au strîns de prin apartamente, au abandonat maiourile albe şi capoatele înflorate în favoarea hainelor de duminică şi s-au pus pe făcut gît. La început oral, în faţa blocului, apoi în scris, la Primărie. Pe scurt, s-au dus cu jalba-n proţap şi cu convingerea că este o problemă de care depinde demnitatea lor ca cetăţeni şi au depus o cerere de schimbare a denumirii aleii.