vineri, 27 noiembrie 2009

Almanahe vs succesuri

Aţi văzut cu toţii filmuleţul cu (un presupus) Băsescu lovind cu pumnul un copil în plină campanie electorală în 2004. Să presupunem că este vorba de un trucaj sinistru. Odată vărsate pe post, imaginile ne aruncă în gura lupului european şi internaţional. Dacă pînă mai ieri, România era ţara ţiganilor, de astăzi România va fi ţara în care preşedintele îşi mardeşte poporul. Indiferent dacă filmarea este una reală sau una "făcută", suferim cu toţii un mare deserviciu. În plus, cum este posibil ca preşedintele României să aibă vreo clipă de îndoială dacă s-a întîmplat au ba aşa ceva? Cum e posibil, vă întreb, să nu îţi aminteşti aşa ceva? Cum e posibil să răspunzi la o astfel de acuzaţie altfel decît "este imposibil să fi făcut eu aşa ceva, doar să îmi fi luat Dumnezeu minţile!"

Mi-ar plăcea să îl văd pe puştiul ce şi-a luat-o în cel mai prezidenţial mod peste 20 de ani devenind preşedinte şi amintindu-şi de acestă scenă ca de una de neimaginat într-o Românie care a depăşit 40 de ani de democraţie postrevoluţionară şi îşi permite să se indigneze de asemenea gesturi. Dar tare mi-e că puştiul va ajunge un adult convins că să-ţi iei o bucată în faţă de la unul mai sus pus, hai să zicem, de la un preşedinte, nu e chiar o mare scofală.

Bun, şi dacă tot am stabilit linia de la care nu văd ce se mai poate face cu Băsescu, mă întreb ce naiba fac cu ştampila aia de vot cînd m-oi aventura în cabină. Cred că iau cariocile lui fiu-miu la mine şi să te ţii natură moartă ce-o să-mi iasă!

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Blestemul alegerilor fără candidaţi

Departe de mine gîndul de a influenţa alegerea cuiva. De altfel, nici nu am trufia de a crede că aş putea. Dar, într-un fel, trebuie ca fiecare din noi să îşi formeze, după cum îl taie capul, o preferinţă. M-am săturat să îl aleg pe unul numai ca să nu iasă altul.

Am văzut aseară un Antonescu despre care nici nu aveam idee că există. Inteligent, cu replică, fără prea mari farafastîcuri în discurs şi gata sa atace. Uman, cînd a dat replica la ultima întrebare, pusă de moderator, o lămurie profundă cu sine însuşi mai mult decît cu naţiunea care mi-a arătat că un om care a trăit o dramă reală e capabil şi de introspecţie.

Nu prea face mare lucru un preşedinte într-o ţară. De fapt, cea mai mare şmecherie este că numeşte premierul. În rest, se presupune că trebuie să fie capabil să meargă cu fruntea sus şi să stea drept într-o conversaţie cu celelalte naţiuni fără să ne fie ruşine. Pînă ieri, aveam de gînd să îmi anulez votul pentru că mi se părea că nu are nici o şansă, iar ceilalţi doi îmi repugnă aproape organic. Din motive diferite, dar care nu mai au relevanţă.

Am privit în timpul discuţiilor oamenii care stăteau în spatele fiecăruia dintre candidaţi. Oamenii care se presupune că sînt cei cu care viitorul preşedinte va face ceva în această ţară.

La Geoană am zărit aceiaşi oameni despre care ştiu că singurul interes este să-şi mai tragă un comision.

La Băse, am văzut oameni ca Elena Băsescu, fătuca fără succesuri personale, care a primit de la tăticu', în loc de obişnuitul ponei pentru fetiţele cuminţi, un loc călduţ în Parlamentul European. Nu am zărit-o pe Nuţi, chestie care m-a pus pe gînduri mai mult decît dacă o vedeam.

La Antonescu l-am zărit, dincolo de oricine altcineva, pe un om pe care îl stimez pînă în vîrful unghiilor. Neagu Djuvara. Şi asta, cel puţin mie, îmi spune ceva.

vineri, 20 noiembrie 2009

Floarea cu care se face primăvară

Mi-a venit pe mail scrisoarea de mai jos. Nu cunosc nici destinatarul, nici semnatarul. Dar e genul de misivă în care nu are importanţă nici cine o trimite, nici cine o primeşte. Important e doar conţinutul. Cînd ne plîngem că ne e greu, poate nu ar fi rău să ne amintim că există, aruncaţi la marginea cea mai neagră a societăţii, progeniturile noastre nedorite şi care nu au nici un drept să se plîngă. Nu spun că un ajutor minor îi poate scoate din marasm, dar poate, cine ştie, faptul că se simt ajutaţi le dă o lecţie de morală din care să ţină minte că adulţii nu se rezumă doar la cei care i-au abandonat.

Buna Danuta,

Draga mea, apelez la tine in cunostinta de cauza, poate ma poti ajuta in urmatoarea problema.

La Gaesti este un leagan de copii pana la 12 ani, unii cu dizabilitati. Sunt patronati de o fundatie Americana, dar momentan trec printr-o perioada foarte proasta, nu au mai primit ajutoare, sunt ai nimanui.

Copiii au de suferit, sunt dezbracati, nu au pe ce dormi, cu ce se inveli, sunt vai de capul lor.

Rugamintea mea ar fi, daca ai cunostinte care se incumeta sa stranga de prin casa ce le prisoseste (hainute copii pana la 12 ani, lenjerii pat, prosoape,sau  tot ce ar putea sa foloseasca niste copii ), sa ii ajutam pe amaratii aia, ti-as ramane recunoscatoare.

Cine reuseste sa stranga cate ceva, le poate trimite direct la Gaesti printr-un curier sau pot merge eu sa le iau, cum doresc.

Multumesc mult, stiu ca pot conta pe tine.

Te pup,o zi frumoasa!

Georgi

miercuri, 18 noiembrie 2009

Aş da zile şi nopţi de la mine



Eu asta am tot făcut în ultimele două-trei decenii. În fine, am dat zile şi nopţi, cum ar veni, de la mine, pentru scris. Înşirat de cuvinte. Bricolat fraze. Tivuit idei. Cusut punctiform, sinusoidal, în linie continuă verbe. Nu pentru că mai cred că poţi schimba ceva, deşi încă nu m-am lecuit de tot nici de trufia asta, ci pentru că pur şi simplu scrisul devine la unii o a doua natură. În ceea ce mă priveşte, a mea e una extrem de pretenţioasă, violentă cînd nu e băgată în seamă, cu fiţe de don'şoară de pension cînd nu îi place sintaxa, scîrboasă la modul studiat cînd o strînge registrul stilistic, amabilă pentru cel mult două secunde şi doar la finalul unui pragraf cel puţin mulţumitor, bosumflată cînd ideea directoare nu se desfăşoară cu limpezime şi extrem de atentă cu propria persoană. Mai puţin cu a mea. E mai rău ca într-o căsnicie.

Iată şi motivul pentru care nu m-am putut abţine să mă bag şi io într-o ciorbă. E drept, reîncălzită în Bucureşti, după ce fusese lăsată pe aragaz de se cam acrise. Acum, cine ştie, poate că dreasă şi cu un ardei iute pe farfurioară care să-ţi dea lacrimile de plăcere cînd muşti din el, să dea rezultatele scontate: să-ţi dea senzaţia aia de saţietate, cînd te laşi pe spate mulţumit, sătul şi visînd la încă o porţie.

Doar un exerciţiu


Nu am de gînd să votez cu nici unul dintre candidaţi. Îi anulez. Pac-pac cu ştampila pe toţi. Nu de alta, dar nu vreau să îmi dau palme singură după încă cinci ani. În adîncul sufletului sînt stîngistă, dar pot io să merg pe mîna unei păpuşi de cîrpă magistral trasă pe sfori de Iliescu? Pot io să mă duc să-l mai las un mandat pe Băsescu, acest volubil tiran gata să lovească mortal cu eleganţa unui mistreţ? (Apropo, ştiaţi că singurul animal din lume care nu poate privi în sus, spre cer, e porcul?) Restul nu se pun. Nu au şanse şi nici nu i-aş pune în fruntea ţării şi dacă ar avea. 

Dar gîndindu-mă la partea de creaţie a campaniei, m-a lovit o idee pe care nu m-am putut abţine să nu o bricolez. Iată şi ce-a ieşit.

miercuri, 4 noiembrie 2009

Io îţi dau un deget, tu-mi tai toată mîna

Moderatorul e nenea ăla sau tantea aia, după caz, care stă frumos îmbrăcat la teve şi are grijă ca invitaţii să nu se încaiere, care îşi face temele înainte să intre în direct ca să dovedească abilităţi de luptător ninja pe tărîmul ideilor, care se asigură că are toată lumea momentul de glorie în care îşi zice părerea în faţa naţiunii, pe faţa căruia nu străbate nici o undă părtinitoare şi care, la sfîrşitul unei luni fructuoase de muncă primeşte un salariu peste medie pentru că a reuşit toate astea fără să transpire abundent pe sub stratul gros de fond de ten.

Uite şi dovada.

Io acum, în prostia mea, aştept ca individul să şi-o ia tare de tot în freză. Să încaseze o amendă colosală pe care să o ţie minte şi nepoţii, să fie scos pe bară măcar fo lună, să îi bată colegii obrazul indignaţi, să îi zgîrie localnicii maşina în parcare la mall, să şi-o fure cînd iese cu iubită-sa la un suc în centrul oraşului şi, în general, să păţească tot felul de coincidenţe de-alea nasoale. Nu din alte considerente, ci pentru că pur şi simplu, io una cred că nici măcar divinităţii nu-i plac proştii.

marți, 3 noiembrie 2009

Family Moments



Uite că tot am pus mîna pe ea!



 Hai, măi, taaatii, e imposibil să nu aibă ăştia aici măcar o bombonică pe băţ!



Şi adică tu spui că lăcusta asta nu e periculoasă??



Măcar de-ar termina părinţii ăştia de vorbit să mă bage şi mine măcar niţel în seamă....