Zîmbete pe 16 milimetri

Mie oamenii cînd mă întîlnesc pe stradă nu îmi zîmbesc. Cam am o figură cruntă, recunosc. Dar am găsit soluţia să îi înveselesc pe cei din jur. Unii se opresc şi se uită lung, zîmbesc paşnic, înţelegător, ca atunci cînd vezi un pui de mîţă jucîndu-se cu un ghem de hîrtie în faţa unei curţi. Sau ca atunci cînd mezinul spune o prostioară care îi depăşeşte vîrsta. Sau ca atunci cînd alunecă Bran pe o coajă de banană. Alţii întorc capul, îşi dau coate, comentează pe sub mustaţă, micşorează pasul ca să se uite mai bine fără să pară penibili. Ba chiar unii, mai lipsiţi de inhibiţii, se opresc pur şi simplu şi cască ochii mari cercetînd alene şi curios.

Ce să mai, pe scurt, pentru a-mi înveseli conlocuitorii a fost suficient să învîrt cheia în contactul unui Smart, o buburuză aterizată pe imaşul automobilelor serioase, cu care m-am împrietenit deja la cataramă. Vă spun, size DOES matter. Dar se potriveşte şi zicala aia mai de pe la noi aşa: mică, mică, dar ridică.

Aş da zile şi nopţi de la mine

Eu asta am tot făcut în ultimele două-trei decenii. În fine, am dat zile şi nopţi, cum ar veni, de la mine, pentru scris. Înşirat de cuvinte. Bricolat fraze. Tivuit idei. Cusut punctiform, sinusoidal, în linie continuă verbe. Nu pentru că mai cred că poţi schimba ceva, deşi încă nu m-am lecuit de tot nici de trufia asta, ci pentru că pur şi simplu scrisul devine la unii o a doua natură. În ceea ce mă priveşte, a mea e una extrem de pretenţioasă, violentă cînd nu e băgată în seamă, cu fiţe de don'şoară de pension cînd nu îi place sintaxa, scîrboasă la modul studiat cînd o strînge registrul stilistic, amabilă pentru cel mult două secunde şi doar la finalul unui pragraf cel puţin mulţumitor, bosumflată cînd ideea directoare nu se desfăşoară cu limpezime şi extrem de atentă cu propria persoană. Mai puţin cu a mea. E mai rău ca într-o căsnicie.

Iată şi motivul pentru care nu m-am putut abţine să mă bag şi io într-o ciorbă. E drept, reîncălzită în Bucureşti, după ce fusese lăsată pe aragaz de se cam acrise. Acum, cine ştie, poate că dreasă şi cu un ardei iute pe farfurioară care să-ţi dea lacrimile de plăcere cînd muşti din el, să dea rezultatele scontate: să-ţi dea senzaţia aia de saţietate, cînd te laşi pe spate mulţumit, sătul şi visînd la încă o porţie.

Pink Floyd cîntă la o terasă din Bucureşti

Da, sezaţional, dar nu asta e problema. Sezaţionalul abia aici îl găsiţi.

Nu ştiu dacă sînteţi măcar amatori de Pink Floyd sau Black Sabbath. Nu-i nimic dacă nu sînteţi, după ce-o să vedeţi videoclipul ăsta, o să vă reorganizaţi complet toată schema după care apreciaţi sau nu un gen de muzică.

Umorul englezesc cu depuneri pe plămîni

Rick e un inginer.

Să ştiţi că, prin alte ţări, să fii inginer e mai demn decît ne-am învăţat noi pe acilea tuşind praf comunist. De altfel, nici nu cred că există prea multe naţii care să aibă bancuri cu ingineri. Câte naţii au, ce fel de bancuri cu ingineri şi care sînt alea nu ştiu. Ar fi interesantă o statistică. 

Dacă vreţi statistici, revenim la englezul stabilit pe meleagurile noastre să vedeţi cît rahat înghiţim zilnic. Nu de ăla politic, de-ăstălalt, chimic, de genul praf, dioxid de carbon, plumb şi alte bunătăţi. Băiatul ăsta oricum face în fiecare săptămînă cîte un calcul englezesc, aşa că nu vă veţi plictisi dacă îl vizitaţi din cînd în cînd.

Rămâine totuşi o întrebare, ce anume îl face să rămînă aici, cînd în satele de tipul Midsomer e în mod limpede mult mai curat ce înghite..., chiar şi din punct de vedere politic. Mă gîndesc aşa: fie suportă ce înghite pentru vreo frumuseţe autohtonă, fie l-a pedepsit regina şi l-a trimis la şmotru prin veceurile din lumea a treia, fie e masochist şi atunci nu mai are scăpare...