Aş da zile şi nopţi de la mine

Eu asta am tot făcut în ultimele două-trei decenii. În fine, am dat zile şi nopţi, cum ar veni, de la mine, pentru scris. Înşirat de cuvinte. Bricolat fraze. Tivuit idei. Cusut punctiform, sinusoidal, în linie continuă verbe. Nu pentru că mai cred că poţi schimba ceva, deşi încă nu m-am lecuit de tot nici de trufia asta, ci pentru că pur şi simplu scrisul devine la unii o a doua natură. În ceea ce mă priveşte, a mea e una extrem de pretenţioasă, violentă cînd nu e băgată în seamă, cu fiţe de don'şoară de pension cînd nu îi place sintaxa, scîrboasă la modul studiat cînd o strînge registrul stilistic, amabilă pentru cel mult două secunde şi doar la finalul unui pragraf cel puţin mulţumitor, bosumflată cînd ideea directoare nu se desfăşoară cu limpezime şi extrem de atentă cu propria persoană. Mai puţin cu a mea. E mai rău ca într-o căsnicie.

Iată şi motivul pentru care nu m-am putut abţine să mă bag şi io într-o ciorbă. E drept, reîncălzită în Bucureşti, după ce fusese lăsată pe aragaz de se cam acrise. Acum, cine ştie, poate că dreasă şi cu un ardei iute pe farfurioară care să-ţi dea lacrimile de plăcere cînd muşti din el, să dea rezultatele scontate: să-ţi dea senzaţia aia de saţietate, cînd te laşi pe spate mulţumit, sătul şi visînd la încă o porţie.

Ah, Ioane, ah, Groşane...

De vreo zece ani oftez că nu mai găsesc o carte... Genul ăla de carte care îşi face culcuş în tine, se metabolizează de aproape că devine a ta.

O sută de ani de zile la porţile Orientului, asta e. Cartea de care vorbesc.
Am citit-o acu o mie de ani de zile şi am rîs cu lacrimi şi uneori cu maxim amar.
Şi am citit pagini întregi cu voce tare prietenilor.
O recitesc acum, în metrou către muncă.
Păi cum să vă zic? S-a dovedit un exerciţiu destul de greu, căci trebuie să fiu foarte atentă să nu mă umfle rîsul aşa, ca pe nebunii care vorbesc singuri pe stradă, dar tot îmi fuge colţul gurii cînd într-o parte, cînd în alta. Ei, ştiţi ceva, o să rîd şi gata. Că altminteri simt cum mi se înnoadă maţele de rău.

Nu, nu e o carte umoristică sau cu caricaturi, e o carte adîncă, demnă, tragică pe alocuri într-o cheie dementă, fantastică, abisală care te aruncă în măruntul zilelor şi obsesiilor românaşilor, europenaşilor etceteraşilor.

De stil să vă zic? Vă zic doar atît, Barzovie-Vodă inventatul, trăit pe la mijlocului secolului XVII, se trezeşte folosind, sucind şi îmbogăţind genuri de-ale lui Creangă, Cicero, de prin letopiseţe, cărţi de gramatică ale Academiei Române.

Viziriul otoman are o problemă cu limbile indoeuropene şi folosirea virgulei, ca atare mazileşte în stînga şi în dreapta voievozi şi domni la plesneală...

Călugării au vise revelatorii cu Sfîntul Petru care are nevoie de o viţă-de-vie mai acătării...

Barzii, împărţiţi pe regiuni (sau invers, fiecare judeţ cu barzii ei atent selectaţi) încearcă să găsească soluţii împotriva tiparului care le ia pîinea de la gura lor de barzi.

Poveşti? Ficţiune? Umor? Amărăciune? Limbaj? Dialog? Personaje? Politichie? Călătorii? Istorie? Mda..., nu ştiu care elementul cel mai reuşit... Şi sigur-sigur am ratat ceva în înşiruire.