joi, 24 decembrie 2009

Pierdut personaj. Găsitorului nici o recompensă.

Odată cu împuşcarea odiosului şi sinistrei sale soţii, am mai pierdut pe cineva. Hai, faceţi un şpagat elegant cu mintea şi încercaţi să dibuiţi personajul de care ne-am folosit aproape juma de secol, după care l-am aruncat la gunoiul istoriei fără milă. Era pe vremea cînd încă se mai remaiau ciorapii, iar pentru o bomboană cubaneză am fi fost în stare să ne vindem ţara. 

Sărăcăcios, întotdeauna betegit de vremi, încercat în cozi infernale la care îşi lăsa sacoşa de dinainte de a da zorile, şef pe banane coapte în foi de Scînteia pe şifonier şi dispus la acte sinucigaşe pentru o mînă de mandarine, un pumn de gume turbo sau ciocolăţele chinezeşti al căror nume nu îl putea nimeni pronunţa. Nevăzut. Cuminte. Răbduriu. Auster. Dar mereu la timp.

Spuneţi cinstit, chiar nu vă e dor niciodată de Moş Gerilă?

marți, 22 decembrie 2009

Moşul sună întotdeauna de două ori

Să ştiţi că spiritul sărbătorilor e lucru mare. Cînd te ia de te învăluie, odată te pleoşteşti. Devii, aşa, cum să vă spun, mai blînduţ la porniri şi mai degrabă vărsătoriu de lacrimi. Dacă nu te nimereşte, spiritul, zic, e şi mai nasol. Uite aşa am păţit io acum. Nu le simţesc neam. Dar am motive. Nu e doar că sînt dilie, cum punctează prietenii de cîte ori au ocazia. Şi au. Păi să vă zic.

Unu, că toate tre să înceapă de undeva: jocul cu cristale care trebuiau să vie de la Moş Online din Piteşti cu nuş' ce curierat rapid de mai bine de patru zile, canci să vie, e înzăpezit şi am inima cît un purice degerat. Cum îi zic io lu Fane, mă, tu ai fost cuminte, destul de cuminte să primeşti jocu', da' Moşul ăsta e un tîmpit. Pur şi simplu l-a luat iarna pe nepregătite...

Doi. În casă nu e loc să te aşezi să-ţi bei tutunul de jeg. Da' asta e rezolvabilă. Aştept azi ajutoare specializate nu numai în rîcîirea podelelor de s-ajungi să îţi rînjească oareşce chineji din pardoseală, ci şi în redarea peisajului de iarnă prin jamurile acoperite cu ceva ce cred că se cheamă pe nedrept mizerie. În fond, sînt mai groase aşa, ţiu de cald.

Trei. Am găsit Moş. Sărumîna, Moşule! Dar n-are ţol festiv, roşu cu scufie şi barbă. Şi e musai să nu vie în blugi şi tricou cu Che Guevarra sau, şi mai rău, Doamne feri, cu pleata de roacăr desfăcută festiv pe umeri că am pus-o de mămăligă şi parcă nu e momentul să îi explic lu' Fane că, în fond, e numai o idee preconcepută de copiraităru' ăla enervant de la Coca-Cola care i-a făcut Moşului uniformă, ca şi cînd nu era suficient că are sireacu de cărat miliarde de cadouri pe tot globul.

Dar, de fapt, să v-o zic p'a dreaptă: trezitul la şase dimineaţa în fiecare zi ucide Crăciunul. Restul sînt, să zicem, rezolvabile. Sau nu?

Să vă mai spun că habar n-am să fac sarmale?

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Generalul Iarnă, Moartea Albă, România sub Nămeţi

Titluri, deh, de care facem uz pe la teve de cum dă prima zăpadă mai serioasă. Asta, să zicem, e treaba noastră, a scribacilor. Dar nu e în totalitate vina noastră. Ni se dă ocazia. Uite, io, par exampăl, mă gîndesc că dacă primăria făcea din vreme ce avea de făcut, am fi putut scrie titluri mult mai inspirate, de genul: Iarna nu ne-a surprins. Iarna nu ne-a cotropit. Mai puternici decît natura. De-astea... Dar, na, pare-se că Oprescu e un primar destul de bun pentru un medic, sper doar că nu e şi un medic destul de bun pentru un primar.

joi, 17 decembrie 2009

Duios anestezia trecea...

Cel mai prost banc ever: Boc desemnat. Din nou.

marți, 15 decembrie 2009

Semne divine lipsă la apel

Nuş' de ce, dar io cred, adică nu cred, sînt sigură, sigură, că birocraţia e un dat de la Dumnezeu, ceva aşa, din seria "omul are anii număraţi". Nu vi se pare cel puţin ciudat cît de bine funcţionează? Şi nu de ieri, de azi... Cum se perpetuează ea mai ceva decît speciile? Cum te îngenunchează mai ceva decît religia sau sărăcia considerată printre creştini bilet de voie în Rai?
Acu' însă io am o altă durere. Şi nelinişte, ce s-o mai dau pe după gard. M-am dus la Registrul Comerţului mai deunăzi, că deh, acu am juma de maşină şi nu mai stau prea mult pe gînduri pînă mă arunc pe drumurile urbei latine. Mă, a mers ceva de speriat totul. Ca uns. Ba chiar un funcţionar zîmbitor a pus mîna pe-un telefon, a format cu degeţelul lui miraculos un număr de interior, s-a interesat temeinic şi mi-a zis exact, da' exact, ce e de făcut. La ghişeul Registratură generală, depuneţi o cerere de mînă, scrieţi în ea aşa şi aşa, semnaţi, depuneţi, veniţi îndărăt după documentul dorit cînd vi se comunică. Domnule, ai fi zis că zice mantre şi alte tantre, nu alta. Fix cum a zis, exact aşa s-a şi întîmplat. Registratură generală, cerere de mînă, termen de ridicare. Am plecat năucă, vă spun. M-am speriat rău. Mi se ridicase părul măciucă în cap, picioarele o luaseră înaintea corpului, uşa de la ieşire abia dacă mi-a putut ţine piept. În stradă, în timp ce-mi strîngeam haina la gît mai că mi-am făcut o cruce cu vîrful limbii, mai pe-ascuns cumva, ca să nu pară că-s vreo babă căzută pe sub colivă. Io de atunci mă tot gîndesc, nu că îmi şade în fire, dar îmi mai dau cîteodată ghes ideile, trebuie că e lucrătură ne la locul ei. Sigur vreun încornorat s-a vîrît în treburile interne ale şefilor ălora buni, că altminteri nu se strica bunătate de birocraţie taman la mine.

Lacrimile sînt mai mult decît un lichid sărat

Secolul pe care îl traversăm acum pare inundat de emoţii. Dacă pe vremea cînd era bunica fată să fii cîntăreţ, bunăoară, era o ruşine, semn că om prea serios n-ajungi, acum un microfon care să-ţi trîmbiţeze emoţiile printr-un buchet de decibeli a luat locul mai sobrei furci cu care încărcai fînul, dar cu care îţi rezolvai şi problemele de natură socială.

Emoţiile sînt sentimente puternice pe care oamenii le simt şi exprimă – iubire, furie, ură, prietenie. Cam asta ar fi o definiţie simplistă a întregii palete de simţăminte cu care omenirea se luptă de cînd s-a tras din mai puţin complexa maimuţă. Desigur, de cum ne-a căzut blana, ne-am văzut nevoiţi să ne călcăm în picioare sentimentele şi să jupuim mamiferele-surate pentru a suporta frigul, dar asta e deja altă poveste. Studiul emoţiilor a devenit o parte importantă a sociologiei abia prin 1970. Şi a fost nevoie pentru asta de mişcarea feministă. Greii domeniului nu prea dădeau nici o ceapă degerată pe emoţii şi pe rolul lor în interacţiunea socială. Sentimentele şi datul ochilor peste cap sînt, de altfel, şi astăzi considerate apanajul femeii.

De fapt, simţim la fel, indiferent pe ce parte a globului ne-am afla şi chiar şi sexul căruia îi aparţinem e doar o chestiune de nuanţă din perspectiva sentimentelor. Dar, pînă la urmă, felul în care ne raportăm la momentele cruciale ale vieţii nu ţine nu numai de natura noastră, ci şi de cultura noastră. Cucerim, murim, ucidem, construim, dăm naştere mînaţi de aceleaşi porniri de mii de ani şi le transmitem mai departe aşa cum ne transmitem genele. Dar, desigur, sentimentele nu sînt înţelepte. Ori, cine ştie, poate tot încercînd să ne imunizăm, am devenit atît de complecşi, încît nu mai reuşim să discernem. Şi singurul sentiment care ne face să fim ceea ce sîntem rămîne nu iubirea, ci mila, acel grăunte de aur care conţine în sine tot ceea ce omul şi-a scrijelit în carnea speciei intuind, trăind şi învăţînd de-a lungul unor mii de ani.

luni, 14 decembrie 2009

Zîmbete pe 16 milimetri

Mie oamenii cînd mă întîlnesc pe stradă nu îmi zîmbesc. Cam am o figură cruntă, recunosc. Dar am găsit soluţia să îi înveselesc pe cei din jur. Unii se opresc şi se uită lung, zîmbesc paşnic, înţelegător, ca atunci cînd vezi un pui de mîţă jucîndu-se cu un ghem de hîrtie în faţa unei curţi. Sau ca atunci cînd mezinul spune o prostioară care îi depăşeşte vîrsta. Sau ca atunci cînd alunecă Bran pe o coajă de banană. Alţii întorc capul, îşi dau coate, comentează pe sub mustaţă, micşorează pasul ca să se uite mai bine fără să pară penibili. Ba chiar unii, mai lipsiţi de inhibiţii, se opresc pur şi simplu şi cască ochii mari cercetînd alene şi curios.

Ce să mai, pe scurt, pentru a-mi înveseli conlocuitorii a fost suficient să învîrt cheia în contactul unui Smart, o buburuză aterizată pe imaşul automobilelor serioase, cu care m-am împrietenit deja la cataramă. Vă spun, size DOES matter. Dar se potriveşte şi zicala aia mai de pe la noi aşa: mică, mică, dar ridică.

joi, 10 decembrie 2009

Odă găştii de mătuşi

Uite care e treaba. Mie îmi place să rîd. Tare. Iar la poantele mele rîd de mă prăpădesc. Şi, dacă m-am nimerit şi printre prieteni cu care am împărţit nu o dată o pîine, un pufuleţ, o brînză-mpuţită prăjită sau o bere, e cu atît mai bine. Pot să zic prostii cu ghiotura fără să-şi schimbe nimeni părerea despre mine. Nu mai departe de aseară, lîngă liota de mătuşi şi tineri domni care numărau post factum sticlele de vin, m-am hăhăit într-un mare fel. "Hă-hă-hă-ul" prezidenţial, vă spun, nici nu se poate înscrie în concurs. Dar să ştiţi că noi, mătuşile, sîntem ale naibilui tare. S-au spus tot felul de răutăcisme, care, culmea, au distrat pe toată lumea. E mişto să poţi lua în tărbacă pe toţi cei aflaţi la masă fără să iasă la sfîrşit şişurile din teacă, săbiile ninja de sub masă şi înjurăturile de mumă.

Ce voiam io să zic, că n-am reuşit, e că, dacă nu aveţi liota de mătuşi şi tineri domni scufundaţi în discuţii grele şi masculine cu care să vă hăhăiţi prosteşte, e momentul să începeţi să vă căutaţi propria gaşcă. De ce să îmbogăţim aiurea psihologii care nici măcar nu pot să rîdă în hohote cînd le spunem chestiile alea de ne gîdilă pe neuroni?

marți, 8 decembrie 2009

Mai dă-le pe pustii de politichii

Mda, căci despre asta e vorba. M-am trezit la 4. Dimineaţa, cum ar veni. Şi am dat drumul la apa caldă să curgă. Pentru că, la ora asta, e rece. Pornesc cît de curînd într-o nouă aventură. Mă simt cam ca atunci cînd urma să plec în tabără şi nu mă lua neam somnul şi mă foiam într-un mare fel pînă cînd venea în sfîrşit vreun adult să îmi spună că gata, pot să mă dau jos din pat. Era mereu întuneric încă, mă împiedicam de ultimele lucruşoare de trebuiau vîrîte în rucsac, mîncam pîine unsă cu unt amestecat cu linguriţa pe felia de pîine cu miere şi ceai şi mamaie îşi dezlega rebusul matinal fumînd ca o drăcoaică şi sorbind din cafeaua salvată prompt de pe aragaz înainte să o ia la vale. Nu credeam să mai am emoţii. Am dat examene destule în viaţa mea. Mi-am imaginat că te vaccinezi de la un punct în colo. Aş.

Gata. Mă duc să verific apa şi să mă pornesc spre examen. Dacă poliţistul e cu tichia invers şi se uită urît la mine, promit să fiu cuminte şi să nu am io replici de-ala inteligente care au mereu ca efect chestii nasoale. Pentru mine, desigur.

Vă povestesc cît de curînd cum a decurs tărăşenia.

luni, 7 decembrie 2009

Moment de răscruce

În viaţa mea. Nu a celorlaţi. Este pentru prima dată cînd mă gîndesc serios să emigrez din această ţară în care un fost comunist, acum autodeclarat de dreapta, îmi îngrădeşte dreptul la muncă. În care a numit un premier capabil să dea pe goarnă cinci ordonanţe neconstituţionale, după care a avut nesimţirea să le reia şi să le facă lege. În care acelaşi fost comunist a fost ministrul Transporturilor pe vremea cînd minerii aveau nevoie de suplimentarea garniturilor de tren pe care au şi primit-o. Şi în care viitorul nu mai arată în nici un fel pentru că avem un preşedinte care nu are guvern.

Nu îl susţin pe Geoană, deşi cu el am votat. Dar m-am săturat de golăneala de partid, de nesimţire şi incapacitatea de a ne comporta la vîrf în aşa fel că am ajuns să stăm cu pantalonii în vine pe unde ne ducem.

Am avut de ales între doi comunişti. Am ales.

Studiu de caz

Tînăr pensionar de 45 de ani, ieşit în rezervă forţat de împrejurările politice, fără implicaţii politice personale. Profesor titular, totodată, într-un liceu bucureştean. Legea lui Boc cel mic iese din tipar. Acum, o alegere: renunţă la dreptul cîştigat cinstit şi, mai presus de toate, legal, de a se bucura de pensia de militar (care nu vă imaginaţi că este covîrşitoare, ci doar puţin peste pragul stabilit pe baza salariului mediu al românului) sau de a munci în baza unui drept cîştigat, tot legal, pe viaţă, într-un liceu, ca titular.
În ce ţară din lumea asta mare dreptul la muncă este îngrădit atît de flagrant? În ce ţară din lume cetăţenii trebuie să aleagă între două drepturi? În ce ţară din lume cetăţenii nu au voie să muncească acolo unde consideră că le este locul, deşi sînt supracalificaţi să o facă? De ce trebuie un om de 45 de ani, cu un doctorat în domeniu, să aştepte cuminte pensia sau să muncească renunţând la ea, în condiţiile în care orice venit pe care îl cîştigă este impozitat la fel ca orice alt venit al oricărui cetăţean?

Şi, mai am o singură întrebare. Legea a intrat deja în vigoare. Ce se întîmplă cu postul de profesor rămas liber pînă la următorul examen de titularizare în urma căruia cineva să îl ocupe? Ce fac, între timp, elevii? Aşteaptă, desigur, o soluţie logică, dar ilegală.

marți, 1 decembrie 2009

Iubiri grădiniţiste

Hai că dacă tot m-a pălit acu amocul cu copiii şi poveştile, să vă zic una de-a lu' fiu-miu ăla genialul, că altminteri nici că s-ar putea, că doară io l-am făcut şi cu ta-su. Dar mai ales io. Deci, Ştefan e nu numai extrem de frumos şi exagerat de deştept, dar e şi aşa, cum să vă explic, iubăreţ ceva de speriat. Într-atît, încît mi-a explicat plin de zăduf pe motiv că io mă pup cu ta-su şi cu el nu, că lasă, mami, că mă pup şi io la grădiniţă. Cu cine? Păi cu Iulia. Cu Iarina. Cu Iustina. Şi cu Manea.
Cu Manea?!?! Priviri furişe, aşa, ca între părinţi îmbătrîniţi în rele. Manea, grosu şi-arţăgosu? Mneaaaa, Manea Maria. Ninoooo, ninooo, salvarea era deja la colţul străzii. Ne revenim din spaimă. Şi adică, măi, Ştefane, cum vine treaba asta? Ete aşa, ne dăm coate şi ne ascundem sub masă ca să ne pupăm şi să nu ne vadă doamna. Păi, şi fetele nu se supără cînd te pupi cu alta? Nu. Nu. Că nu mă pup decît cu ele...

Dar să ştiţi că io una sînt liniştită. Dacă se pupă cu patru nu sînt cine ştie ce pericole. Mai nasol e cînd vine vîrsta aia cînd nu-ţi mai dă ghes inima să te pupi decît cu una. Părerea mea.

Cuminţenia unei generaţii

“Într-o dimineaţă de mai, pe marginea fântânii arteziene se opri o pasăre nemaipomenit de frumoasă. Atât era de arătoasă, încât toate celelalte păsări care-şi cântau cântecele obişnuite au amuţit. O priveau şi nu le venea să creadă cât era de încântătoare. Penele ei de toate culorile străluceau atât de tare încât ai fi zis că o stea a poposit în grădina domnişoarei Firicel. [...]

Domnul Narcis se apropie şi el, în vârful lăbuţelor, foarte atent să n-o sperie. Se vedea că pasărea e obosită şi însetată. Domnul Narcis ştia că rudele sale mustăcioase au reputaţia de a vâna păsări mici şi de a le pune pe fugă chiar şi pe cele mari. Dar pasărea frumoasă nici nu băgă de seamă când motanul ajunse chiar lângă ea. [...]“



Sînt două fragmente dintr-o carte pentru copii (publicată la editura Aramis), pe care le-am găsit cu bucurie aici. Aş fi trecut peste ele, probabil, fără să mă obosesc prea tare să văd despre ce e vorba. Pentru că sînt mai mult decît sătulă de poveştile în care personajele sînt hidoase, nu au sens, fac lucruri bizare, împotriva firii lor de personaje. Dar mi-au atras atenţia două lucruri. În primul rînd, faptul că un blog ca al lui Petreanu s-a oprit niţel din drumul lui de zi cu zi, amar de zi, ca să se adape cu vorbe pentru copii. Şi, în al doilea rînd, pentru că numele de Ada Demirgian îmi aminteşte de vremurile cînd hălăduiam cartierele  bucureştene cu o chitară spînzurată de umerii mei osoşi, vremuri în care am învăţat că există paşi pe care dacă îi faci, în ciuda greutăţii, îţi deschid porţi nebănuite. Pe Ada de atunci am mai văzut-o o singură dată. Era la fel de aşezată în sine şi de fără farafastîcuri. Iar dacă poveştile pe care le-a scris au măcar un dram din cuminţenia şi modestia ei netrucată, atunci copiii noştri merită o fărîmă din acest tărîm al vorbelor scrise.