vineri, 29 februarie 2008

Puţină contemporaneitate nu a omorît pe nimeni

Îl las o secundă pe Gigi Pătrunjel să picotească ca să vă anunţ că îmi plac românii. Sînt hazoşi. Inventivi şi cu o aplecare către semi-legal.
Un oarecare Gogu, mă gîndesc eu, cu un creier tumultos şi pus pe joacă a găsit de cuviinţă să facă el oareşce caterincă. Eu zic că nu arată rău ce i-a ieşit. Chiar dacă e niţel la limita legalului.

iaca:
www.gogule.ro

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 3

Peste tot, din fiecare centimetru de aer, venea un trufaş miros de primavară, vesel, rostogolindu-se parcă înadins numai în nările lui Gigi Patrunjel. Copacii se încumetaseră şi ei spre verde şi îmbobociseră, florile stăteau să explodeze din clipă în clipă. După colţ, spre chioşcul alb, statornic ca o fată bătrînă, se mişca în ritm perfect cazon fanfara militară a oraşului.
Mergeau cu exactitate, păşind în acelaşi timp şi urmărind obedient, cu demnitatea neştirbită, toba mare care îi îndruma. Gigi Pătrunjel se surpinse dus pe gînduri privindu-i cu invidie. Aveau nu numai un rost, dar păreau unul şi acelaşi corp, imens, miriapodic, care se supune unei aceleaşi reguli. Meşteşugit din părţi corecte şi exacte, componente în deplină armonie. Încerca să îşi imagineze cît trebuia că era de bine şi de liniştitor sentimentul că aparţii fără drept de tăgadă ori urmă jilavă de îndoială unui organism. Că inima ta bate aidoma cu a celorlalţi, că fire invizibile te leagă de cei din jur, că nimic nu te scoate în afara acelei dinamici ori te priveşte ca pe un intrus.
Ce binecuvintată dimineaţă era orice început de zi pentru ei, ce linişte odihnea perna fiecăruia seară de seară.
Se sprijini de spătarul unei bănci din părculeţ. Din cauza lacrimilor care îi acoperiseră ochii ca o pisică pusă în geam exact în momentul în care privirea încearcă să focalizeze ceva, îşi dădu seama prea tîrziu că era proaspăt vopsită. Nu pisica. Banca.
Plecă umilit, smiorăcindu-se şi cu o fîşie verde de-a lungul sacoului. Iată-te însemnat de propria-ţi prostie. Cui îi păsa, în fond, dacă Gigi Pătrunjel umbla cu o dungă, fie ea şi verde de-a latul sacoului? Era treaba lui şi numai a lui. Putea la o adică să explice că vrea să aducă un suflu nou în modă, că e un excentric.
Şi-apoi să poftească numai careva să îl ia la întrebări. Într-adevăr, primăvarea aceasta timpurie îl tulburase peste măsură pe Gigi Pătrunjel. Taman cînd mucoasa nazală se lăsase convinsă să nu îi mai umezească mustaţa, simţi pe umăr o mînă puternică. O voce i se înfipse în ureche făcînd scăriţa şi ciocănelul să se zbîrcească bătînd în retragere pentru totdeauna.

joi, 28 februarie 2008

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 2

Mătuşa Pamela, care locuia la scara cealaltă urca greoaie, ca un elefant lăuz, ţinîndu-se de balustradă.
Şi de cinci sacoşe care se tîrîiau de pămînt
Ca de fiecare dată cînd mătuşa Pamela îi făcea piaţa din proprie intiaţivă ori îi spăla pe ascuns chiloţii lăsaţi pentru sîmbata într-o grămăjoară în coşul de rufe, pe Gigi Pătrunjel îl încerca un gînd criminal. Regreta amarnic ziua cînd îi dăduse prin minte să îi facă o dublură la cheile de la intrare. Şi de cîte ori nu îşi luase inima în dinţi să îi spună că le vrea înapoi... Ba chiar o dată i-a şi spus, doar că mătuşa Pamela se metamorfozase în mod radical, ca în faţa unui pluton de execuţie, îşi dăduse ochii pe spate, apoi îi plecase cuvios şi lacrimile începuseră să îi curgă de-ar fi pălit de invidie şi cel mai viteaz şi bine dotat pompier. Suspinase ţinîndu-se cu mîna de inimă. Că aşa faci tu, mă, mamă, că un nepot mai am şi eu şi ăla mă urăşte… Da, da… Mă urăşte. Ar vrea mai degrabă să mă vadă moartă. Nu îi e milă de o femeie în etate, care face şi ea cît poate. Că uite, dacă mai era ea în putere, el nu ar mai fi gîndit aşa şi ar fi respectat-o. Şi tot aşa, de Gigi Pătrunjel îşi blestemase ziua cînd a venit pe lume şi îi venea să îi dea şi cheile lui proprii, să o mute la el în casă, în pat, sub aceeaşi plapumă, numai să tacă.
Mătuşa Pamela însă uitase desăvîrşit toate cele întîmplate şi parcă se insinuase în viaţa lui de atunci şi mai dihai. O privea cum ronţăia, cu fiecare treaptă urcată, din intimitatea lui şi îşi imagina cum ar fi dacă i-ar pune piedică. Cum el, Gigi Patrunjel, prostănacul familiei şi bătaia de joc a tuturor celorlalţi, stă în capul scării şi priveşte detaşat cum mătuşa lui mustăcioasă şi grijulie se rostogoleşte duduind ca un tractor în plin sezon de arat. Cum dă cu bărbia de scări, pe rînd, cu zgomot, şi i se zguduie buclele perfecte şi grăsimea în straturi.
Mătuşa se oprise şi, suflînd din greu, zîmbea tîmp, mişcată profund de duioşia cu care o privea nepotul.
- Hai, măi băiete, pune mîna şi m-ajută că-s bătrînă şi nu mai pot. Ţi-am luat şi morcovi, că ziceai că nu mai ai. Şi ouă… Nişte carne de vită să nu-ţi dăuneze la colesterol…
Gigi Pătrunjel aştepta resemnat. Acum trebuia să vină aia cu de ce nu te însori şi tu măi, mamă, că eu mult n-o mai duc… Să te spele şi să te calce şi pe tine…, să am şi eu un nepot să ies cu el în parc…
Gigi Pătrunjel ar fi vrut să îi spună că e ilogic. Şi că, dacă moare, oricum nu mai poate să iasă cu nici un nepot în nici un parc. Că ce spune ea acolo e sinistru şi idiot, dar îşi aminti de scena cu cheile şi hotărî că e mai înţelept să înghită în sec. Înşfăcă sacoşele de la mătuşa Pamela. Şi pe mătuşa Pamela însăşi. Le azvîrli pe toate în bucătărie, de-a valma. Închise uşa în urma lui cu gestul cu care schimbi canalele la televizor şi ieşi în stradă.

miercuri, 27 februarie 2008

Dragă domnişoară, sînt Gigi Pătrunjel - partea 1

 
proză scurtă insuficient de scurtă

Hm… Îşi spuse Gigi Pătrunjel încruntînd intelectual din sprîncene. Acest hm nu era orice hm, ci marca clară, semnul oarecum articulat al faptului că Gigi Pătrunjel ajunsese la o concluzie. Nu tocmai comodă, dar concluzie.
Îşi vîrî degetul - privind furiş spre unghiile încercănate de cerneala ziarului citit cu o seară înainte – în gaura discului. În cîteva momente, de la capătul celălalt i se strecură în timpan un "la" spart, răguşit, ca de megafon. Aşteptă cu privirea împiedicată în romburile covorului. Tehnica aceasta care era mai bătrînă şi decît bunică-sa reuşea încă să îl pună în încurcătură mai dihai ca întrebările existenţiale despre viaţă şi om. Bătu darabana a pagubă. Îşi imagină cum, de partea cealaltă, legată cu fire invizibile, liniştea încăperii era violată ritmic de ţîrîitul telefonului.
O dată, de două ori, de trei ori. Nimeni. Curajul nu îi fusese răsplătit. Zeii nu iubeau azi îndrăzneţii. Gigi Pătrunjel simţi un peşte rece în stomac zbătîndu-i-se, niţel cam aproape de inimă. Se lungi pe pernă şi încercă să îşi regleze răsuflarea. Hm, mai spuse el încă o dată fără teama de a fi redundant. De emoţie, măruntaiele începură să se lăbărţeze şi să forfotească.
Se ridică în capul oaselor, trase spre el blatul unui scaun descleiat şi scotoci pe sub plapumă după un pix. Reuşi să extragă o coală dintre două mape de pe policioara de deasupra capului. Înarmat cum se cuvine şi cu toate cele trebuincioase, purcese să scrie.


Dragă domnişoară,
Mă numesc Gigi Pătrunjel. E mai mult decît probabil că nu mă cunoaşteţi. V-am zărit de cîteva ori intrînd pe poarta casei şi inima mea de atunci…

Citi. Mototoli hîrtia şi o zvîrli într-un colţ al camerei, surprins el însuşi de gestul acesta clasic de scriitor cuprins de furia creaţiei. Smulse altă foaie şi mai nelămurit şi reîncepu:


Dragă domnişoară,
Scuzaţi-mi impoliteţea de a vă scrie. Dumneavoastră nici nu mă cunoaşteţi şi, chiar ştiind că mă cheamă Gigi Pătrunjel, nu cred că v-ar ajuta cu ceva. Eu însă vă cunosc. Simt că înnebunesc. Trebuie neapărat să vă cunosc.

Ei draci. Nu e bine deloc. Gigi Pătrunjel îşi smulse cîteva fire din cap şi încă o filă dintre mape.

Frumoasă domnişoară,
Mi-aţi robit simţurile. De cînd v-am zărit prima oară deschizînd portiţa verde a căsuţei dumneavoastră, domnişorică dragă, sînt nebun. Nu mai am somn, nu mă mai pot gîndi la nimic altceva decît la frumuseţea


Tăie frumuseţea şi scrise trăsăturile. Ei, na. Oi fi vreun pui de pictor acum.
Îi veneau în minte substantive, de-a valma. Ce căuta el să exprime însă nu părea să se simtă bine în nici un cuvînt cunoscut. Pitorescul? Merge să spui despre un chip că este pitoresc? Da' pitoresc e? Hm. Rescrise frumuseţea dedesubt mai urît şi mai nervos şi se năpusti:

chipului dumneavoastră. Şi singurul gînd care mă mai ţine în viaţă este speranţa că într-o bună - dar ce spun eu "bună"? - MINUNATĂ zi, vom

Vom ce, idiotule? Se apostrofă Gigi Pătrunjel disperat. E limpede că nu eşti în stare. Stai locului. Nu te mai foi atît. Na, că ai vărsat cafeaua în pat. Chiaunule! Tu ce-ţi imaginezi? Că don'şoara o să citească scrisorica ta şi o să pice pe spinare de emoţie? Gigi Pătrunjel – marele cuceritor. Ce să-ţi spun… Ai şi-un nume de războinic, ceva de speriat!
Trecut binişor de treizeci de ani şi nu eşti în stare să îi ieşi în cale şi să legi o conversaţie. Boule! Aşa-ţi trebuie! Dacă eşti pămpălău, stai acasă! Duminică de duminică şi uită-te la alţi proşti ca şi tine, la televizor, cum îşi dau cu părerea despre ce cu gîndul nu gîndeşti. Măcar ăia fac ceva. Ţi-am zis să te potoleşti! Ce dracu? Parc-ai fi copil. Acum să te văd cum strîngi tu zaţul ăsta din pat.
Se ridică propulsat ca de un arc. Timpul nu mai vroia deloc să aibă răbdare cu Gigi Pătrunjel şi-l mîna de la spate ca pe găinile zburătăcite, scăpate din ogradă.
Timpul ăsta cu care se lupta Gigi Pătrunjel era de data asta chiar îmbufnat şi bătea din picior ca o adolescentă năzuroasă şi isterizată de propria-i pubertate. Şi, ca un bonus de umilinţă, îl împinse cu un şut în fund direct în baie, de-l făcu pe Gigi Pătrunjel să geamă de durere. Îl puse să strîngă în grabă aşternuturile şi i le aruncă ferm cu un gest de hoaşcă direct în maşina de spălat.
Gîfîind uşor, Gigi Pătrunjel nu îşi dăduse seama cînd ajunsese sub duş şi, alături de Corul Vînătorilor ce se revărsa vijelios împiedicîndu-se în omuşor, se săpuni temeinic, se bărbieri lăsînd o vreme Corul Vînătorilor de-o parte, îşi perie dinţii cu gestul cu care raşchetezi profesional parchetul, se parfumă abundent şi îşi aranjă părul încărunţit prematur.
Ce fercheş eşti, măi, Gigi - se felicită el printre dinţi nehotărîndu-se dacă să se ia peste picior sau chiar să-şi dea crezare. Acum să te prind că eşti tălîmb cînd dai cu ochii de ea. Sau că spui vreo prostie. Gata. Acum hai! Încuie uşa aia odată! Parcă ai avea două mîini stîngi şi alea de lemn. Tare te mai moşcăi!
Gigi Pătrunjel îşi îndreptă spinarea (între timp se gîndi că e în concediu şi ce bine e să pui tu singur umărul la dezorganizarea propriului cotidian), trase aer adînc pînă simţi că îl doare coşul pieptului şi tropăi în jos sărind cîte două trepte. La setul al patrulea simţi aşa, un val de căldură, cu transpiraţie rece. Numai la revoluţie mai încercase simţăminte comparabile. Pe scurt, nu înţelegea, dar era clar într-un colţişor de minte trezită din somn, că urma să se întîmple un lucru care avea să îi dea de furcă şi de gîndit mult timp de acum înainte.

Amintiri din China - fila 25 (the last, but not the least...)

Stăm pe scaunele din plastic albastru cu mînere argintii. Din cînd în cînd îmi arunc ochii pe tabela electronică. Cursa spre Bucureşti nu are nici o întîrziere. Îmi vin în minte imagini din Canton, din apartamentul spaţios în care am locuit cît am lucrat. Terasa suspendată la etajul 14, cu copăcei pitici, flori mari şi galbene ca nişte nuferi, aleile cu pietriş şi băncuţele de lemn pe care citeam seara în sunetul unor greieri gigantici. Am aflat mai tîrziu că nu erau greieri, ci nişte păsări. În rest, o linişte mormîntală. Nu am auzit timp de nouă luni nici un ciripit de pasăre. O pădure de beton.
Micul şi cochetul salon de masaj la care îmi făcuse compania abonament, cu lumini roşiatice în dreptul fiecărui şezlong de piele. Cu măsuţă rotundă, de lemn masiv, încrustat. Cu ceşcuţe minuscule de ceai. Nu mi-ar prinde rău acum o împachetare în vin la labele picioarelor, un prosop care să-mi învelească fierbinte piciorul şi care să îmi facă sîngele să-mi alerge prin vene… Şi chiuiturile mele cînd maseurul încerca sa mă maseze mai sus de gleznă, pînă cînd au renunţat văzînd că mă gîdil de nu mai pot sta locului cu picioarele.
Lioata de moşuleţi cît gămălia făcînd exerciţii lente de înviorare pe pajiştea verde pe care o zăream de la fereastră dimineaţa. Căluţii pe arcuri din părculeţul de copii pe care ne prosteam după masa cu Yingge şi prietenii ei. Ceainăria la care ne-am hotărît să jucăm rolul de gazdă la intrare, infipţi ca nişte caraghioşi în spatele unui stativ de lemn chiar la uşă, spre amuzamentul chelnerilor şi patronului care ne-au lăsat să ne jucăm pînă cînd mai aveam niţel şi o luam prea în serios.
Yingge iar ucide iepurele. I-l iau blînd, dar ferm din mînă. Scotocesc prin bagajul de mînă şi-i dau la schimb un fluture de porţelan pe care am reuşit să îl cumpăr fără să observe.
Îl ţine în palmă. Apoi strînge pumnul.
“O să am grijă de el…”
Îmi promit cu îndîrjire că nu voi lăcrăma. Mi-ar fi şi mie mai greu. Şi ei. Cumva sînt sigură că şi ea va face la fel. Ge-Ge mi-a zis la revedere, m-a strîns în braţe şi şi-a făcut de lucru prin parcare. Acest om care nu mi-a putut spune nimic niciodată fără ajutorul fiică-sii, dar care m-a înţeles mai bine decît oricine. Eu l-am pupat pe obraji, aşa, ca acasă. I s-au umezit ochii, dar colţurile gurii s-au încăpăţînat să zîmbească.
Mă ridic. Cursa mea a fost anunţată. Yingge tresare, dar nu se ridică. Mă uit la ea.
“Fluture, ar trebui să mă îndrept către poartă…”
Tot nu se ridică. Cum să fac? Ce să îi zic, cum să îmi iau la revedere de la ea în timp ce eu sînt cu bagajele în mîini şi ea stă pe scaun?
E complet căzută în sine. Nici nu a auzit. O ating uşor pe umăr. Se ridică. E amară şi obosită. Dar face un efort şi brusc chipul i se destinde. Iat-o pe adevărata Yingge, această veselă Maica Teresa cu ochii oblici. Mă strînge în braţe. E mai înaltă ca mine. Dar mi se pare atît de fragilă încît mi se face iar o milă cumplită, pornită din ceva nedefinit. Dacă voi întoarce capul odată trecută de furci, o să bocesc ca o cretină. Dar cum să nu mă mai uit o dată?
Yingge rămîne priponită. Dreaptă. Cu părul ei lucios şi negru, curgînd drept pe lîngă faţă. Dincolo de poartă îmi arunc ochii peste umăr. Ea a ridicat mîinile sus, sus, imitînd zborul. Între degetele de la mîna dreaptă ţine fluturele de la mine. Eu mă bat cu unghia în dinţii din faţă, dezvelindu-i. Rîdem amîndouă.
“Bye-bye, butterfly!”
Îi citesc pe buze “Iepurilăăăă”, aşa cum a învăţat ea să îmi zică în cimitirul shaolinilor cînd s-a distrat copios pe seama dinţilor mei din faţă.
În avion, mă aşez pe locul dinspre culoar. Sînt obosită cum nu am mai fost vreodată. Număr şapte chinezi pe culoar, susţinînd aşa-zisul bagaj de mînă: o cutie lungă, de carton, cît jumătate din lungimea avionului. O leapădă pe jos. Stewardesele sînt disperate, dar nu găsesc altă soluţie. Eu îi arăt uneia chitara. Nu ştiu ce să fac cu ea… A trecut drept bagaj de mînă, dar în cuştile de sus nu încape. Mă scapă de ea una dintre fetele zîmbitoare în uniformă, care se apleacă şi îmi zice la ureche:
“Domnul Petrache v-a oprit un loc în plus, cel de la fereastră. Este singurul loc în avion neocupat! Puteţi să vă întindeţi să dormiţi…”

Amintiri din China - fila 24

Cele două bagaje stau umflate lîngă uşă. Yingge îşi face de lucru cu biletele de avion către Beijing. Eu am fost mai mult absentă zilele astea. Ea ştie ce şi cum a organizat. Ge-ge se agită, glumeşte, încearcă să ne facă să rîdem. De mila lui, ne străduim. Cele trei bilete par deja ponosite. Doar două dintre ele sînt dus-întors. Yingge mi-a cumpărat un iepure de pluş pe care îl striveşte în mîini de mai să-i crape cusăturile.
Beijingul e ameţitor. Mare şi înghesuit. Dar e răcoare. În taxi, către sora cea mare a lui Yingge, stabilită în capitală, e linişte şi iepuraşul iar are de suferit. Ne cazăm. Îi invit pe toţi la masă. Ne hotărîm să ieşim într-un restaurant chinezesc din apropiere de centru. Eu cer porţie de dublă de paste prăjite. Mi-e clar că în ţară nu mă voi mai întîlni cu ele. Sora lui Yingge ne face poze. Zeci de poze. Le dăm la făcut ca să le putem lua a doua zi de dimineaţă în drum către sediul Tarom, de unde trebuie să îmi ridic biletul către ultima frontieră.
Peste noapte am dormit prost. Mi-a fost frig.
Ieşim în cîrd din casă, cu Ge-ge care a renunţat să mai fie ghiduş. O fi obosit. Nici noi nu ne simţim mai breze. Ridicăm biletul.
În faţa noastră se întind două zile albe, goale, care acum îmi par fără rost. Nu ştim de unde să le apucăm. Ne aşezăm în faţa pieţei Tien An Men să ne uităm la poze. Într-una din ele, eu şi Yingge stăm una lîngă alta, cu umerii lipiţi. Din farfuria de porţelan albastru se ridică o cruciuliţă argintie bizară, fantomatică, inexistentă în realitate. Mă trece un fior cald prin plexul solar.
„Yingge, tu vezi?”
Priveşte fotografia.
„E o cruce? E o cruce de argint! Mai e una, uite, chiar în spatele nostru, pe perete, vezi? Tot de argint!”
Intrăm pe sub mecla lui Mao pusă la intrarea în piaţă. Nu îmi arde de vizitat. Nu am chef să fiu turist. Dar timpii morţi mi-ar face plecarea şi mai grea.
Vaca de piatră albă care dă să se ridice de pe edificiul circular şi gri. Ceva cu ofrande aduse nu ştiu cărui zeu, ziduri, spaţii deschise, pomi pitici.
Îmi atrage privirea o adunare de omuleţi în salopete albastre. Au găleţi şi pensule lungi de mai bine de jumătate de metru. Mă apropii trăgînd-o pe Yingge după mine.
„Ce fac ăştia aici?”
„Poezie...” Yingge îmi răspunde absent şi laconic.
„Ce poezie, fluture nebun?”
Se îndură şi îmi dă amănunte.
„În găleţi e apă. Înmoaie pensulele şi scriu hai-ku-uri pe asfalt. Pe măsură ce scriu, versurile dispar, se usucă... Pe ideea că totul e efemer. Nimic nu durează mai mult decît o stare.”
Mie îmi dau lacrimile.
Acasă la sora lui Yingge femeia care îi face curat a pus iepuraşul de pluş pe pernă, învelit pînă sub lăbuţele din faţă.

marți, 26 februarie 2008

Amintiri din China - fila 23

Yingge ţine morţiş să nu plec pînă nu mă scoate în luminile rampei.
“You have to!”
“Okay, fluture nebun… Să cîntăm dară…”
Aşa că ieri seară, înarmată cu o chitară Made in Coreea, în jeanşii mei albaştri şi cu nasul înfipt într-un microfon m-am aruncat într-o lume nouă.
La probă, patronul s-a învoit să mă accepte. Eu ştiu că aspectul meu îl convinsese înainte să mă asculte. E cool să ai o zuză de pe partea ailaltă a globului.
“Ştii cîntece la modă?”
(moda cui? Că la noi circulă un altfel de modă…)
Mi se înşiră cîteva nume. Pe mine mă trec fiori. De groază…
“Glumiţi, domnule, sper. Mai bine mă las de cîntat înainte de a mă fi apucat decît să îi cînt melodiile lui Janet Jackson.”
Patronul zîmbeşte îngăduitor.
“Celine Dion? Whitney Huston?”
E clar. Nu scap cu una cu două de secolul în care trăiesc. Iară sînt sub vremuri.
“O să încerc.” Spun oftînd după Bruce Springteen şi Tom Waits.
Cădem la pace cu The Beatles.
“Strecurăm şi cîte una de-a lor…” e de acord mormolocul galben şi se întoarce spre barman.
În seara aceea am simţit pînă în vertebre căldura unui public pe care nu îl puteam vedea din cauza luminilor care veneau direct pe mine. Dar mă simţeam privită cu o vagă şi nedisimulată curiozitate. Relaxat şi plăcut.
Am avut emoţii. Dar am coborît printre ei şi i-am simţit cuceriţi.
În culise, trupa filipineză (au umplut lumea!) mă aşteaptă şi mă ia la întrebări. Nu scap de veşnicul început de conversaţie:
“De unde eşti?”
Dau să mint cu neruşinare. Ce-ar fi să le spun că fac parte dintr-un trib din Africa Neagră?
Răspund însă şcolăreşte. Un şir de o-uri şi a-uri.
“Romania!!! Ahaaaa, Ceaucescu…”
Zîmbesc, trecem peste asta? Moacele lor curioase şi faptul că vorbesc toţi odată de zici că sînt păliţi de vreo boală de dă limbariţă mă fac să mă destind.
Ne despărţim în fugă. Urmează pe scenă.
“Hey, ştim un bar unde caută pe cineva în stil american! Notează-ţi!”
Deci iată-mă ajunsă “în stil american”.
Fug să îi caut pe cei doi amici cu care am venit. Ăştia au dat bir cu fugiţii de cum i-au văzut pe filipinezi. Curajoşi, băieţi, n-am ce zice.
În jur s-a făcut pustiu. Numai un tînăr travestit, într-o rochie ciclam, sclipitoare, cu broderie şi paiete, cu o diademă argintie şi pantofi cu toc cui, probabil 44. Tace sprijinit de toc. E obosit. Şi atitudinea de lehamite contrastează şi mai tare cu rochia mulată, cu spatele gol. Mă observă şi se animează de-odată. Mă atinge pe umăr cu gesturi efeminate. Or fi ale lui? Sau ale rochiei?
Evrika! Cei doi amici care sînt cei plătiţi să mă escorteze îşi fac într-un final glorios apariţia. De bună voie…
Îl părăsesc pe amicul agitat şi sclipitor. Pare dezamăgit.
Ne afundăm într-un bistro. Yingge sună. Îi comandăm şi ei o bere. Amicul numărul unu tace. Engleza pentru el e precum chineza pentru mine. Amicul numărul doi, semi-vorbitor de engleză, e cam prea preocupat să mă descoasă în legătură cu viaţa mea personală. Dar nu e rău aşa, cînd nu-mi convine, mă fac că nu pricep.

luni, 25 februarie 2008

Amintiri din China - fila 22

Stau ca suspendată într-un moment vidat de sensuri. Nu îmi mai aud gîndurile. Mi-e capul tot înfundat ca sub o pernă uriaşă. Număr strivind fiecare silabă în cerul gurii. Nu vreau să mă gîndesc la nimic altceva decît la această numărătoare.
Numerele încep să se spargă deodată, ca o ploaie colorată. Yingge mişcă uşor în somn şi pare că plînge. Mii de guri imense, negre se cască între noi ca nişte răni. Îmi vorbesc toate în acelaşi timp. Se amestecă, un carusel gigantic, neuns, balansîndu-se dintr-o parte într-alta gata să se prăbuşească.
Încerc să urlu, să alerg. Totul e prea lent. Greoi, de necontrolat.
Mă gîndesc ca la şcoală: două obiecte nu pot ocupa acelaşi spaţiu în acelaşi timp… Şi totuşi…
Miroase a peşte. E cald. Degeaba încerc să apuc cu mîna policioara din perete. Totul se prelinge lichid. Sub mine se desface un hău şi alunec. Afară parcă pocnesc copii din bice. S-a înseninat şi ninge dintr-o parte a geamului. Potecile s-au îngustat şi s-au curăţit.
Mă trezesc cu spinarea ţeapănă. Cobor şi opresc sistemul de aer condiţionat. Nu e încă dimineaţă dar nu mai mi-e a dormi.
Dacă nu mi-ar fi teamă de reacţia lui Yingge, m-aş apuca să îmi fac bagajul. În fine, e pentru prima dată cînd vreau cu adevărat acasă.
“Trezeşte-te… Cum ai ajuns în fotoliu?”
Îi povestesc că am visat urît. Ea stă aplecată niţel spre mine. Părul îi alunecă pe lîngă faţă acoperind-o. Simt pe mînă căzîndu-mi ceva. Hei, iaca, plînge…
“Ce faci?”
“Nimic…”
Mă aşez în faţa ei, dar nu o privesc direct. Cum să îi alin durerea cînd eu sînt cea care i-o provoacă?
“Nu eşti tu fluturele cu aripi de oţel?”
“Ba da…”, dă în rîs şi începe să îşi şteargă nasul cu mîna.
“Oţelul se topeşte?”
Rîd… “Da, la temperaturi foarte mari”
“Păi de-aia…”
Îi dau un şerveţel. Îşi dă părul după urechi:
“Tu cum te rogi?”
Pic pe gînduri… Îmi amintesc de templul Shaolin şi de dorinţele pe care şi le punea ea acolo. La beţele parfumate, la micii şi ceraţii shaolini.
Ea insistă: “Tu ce spui cînd te rogi?”
Îi traduc cu greu Tatăl Nostru. Cuvintele se pierd scoase din forma lor.
“Şi iartă-ne nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor nostri…”
Se sperie. Se desprinde brusc. Deci asta spui tu acolo… Nu comentează, dar eu ştiu că s-a îndepărtat. Ochii îi sînt sticloşi şi ficşi.

Schimbări mai grave decît moartea
Au fost şi sînt şi vor mai fi…



“Laura?”
Tresar.
“Eu ştiu de ce ne înţelegem!”
Tresar din nou.
“De ce?”
“Pentru că sîntem două păsări fără cuib. Ştim să zburăm, dar nu ştim unde.”

Amintiri din China - fila 21

Undeva într-un apartament vecin urlă muzica dată la maximum. Disco! În chineză… Doamne, ce trist! Mai bine era corul operei din Beijing.
Aş vrea să dorm ca în apă. Să uit…
“Cred că am prea mult timp să mă gîndesc.” Îi spun.
“Te plictiseşti?”
“Aş vrea eu…” Plictisul e o formă blîndă de leneveală.
O nouă criză urmată de o nouă nepăsare. Iar am îngropat ceva în mine. Cînd m-o scutura careva, o să-mi zăngăne toate tinichelele pe care le-am vîrît înlăuntru de cîte ori nu am mai găsit scăpare.
“Ce te tot zbuciumi atît?”
Yingge se demachiază cu gesturi lente, regale. E nemulţumită.
“Ai observat că am faţa pămîntie?”
Mă uit atent. Uneori, probabil de oboseală, capătă un soi de paloare. O mint:
“Nu e pămîntie. Ai un ten impecabil”.
Strîmbă din nas. Adică nu mă las eu păcălită aşa uşor.
“Hai la film!”. S-a înviorat. Pînă acu cinci minute miorlăia de somn.
Mă răsucesc pe dinăuntru. Nu sînt capabilă să metabolizez povestea altcuiva. Ficţiune sau nu. E prea mult peste propria mea poveste.
“Am eu destule uragane în cap. Nu mai am nevoie şi de-ale altora…”
“Cărţi îţi place să citeşti…” Yingge e dezamăgită.
“E altceva… (ce?). A, ştiu. Cînd citesc, îmi pot imagina ce şi cum vreau. Nu îmi vîră nimeni pe gît imagini cu de-a sila. Iar, dacă vreau, mă pot opri. Pot privi în jurul meu realitatea imediată. În cinematograf nu ai de ales. Ori stai pînă la capăt, ori pleci şi renunţi definitiv la final.”
Tace. De ce te-oi fi complicînd tu mereu în explicaţii care nu ţi se cer… Nu era mai simplu să fi spus că nu îţi place la film? Vezi… Te mai miri că oboseşti aşa de repede. De-aia ţi-a zis colegul ăla că eşti cu ursul Panda, cu cearcănele pînă la podele.
Apuc un creion şi notez:

Punctul unu: toate fantomele sînt albe
Punctul doi: străinii sînt albi

Rezultă: străinii sînt fantome

Yingge e curioasă. Traduc.
“În chineză cuvîntul pentru străin este acelaşi şi pentru fantomă”. Rîde. “Ştiai?”
“Chiar dacă nu ştiam, o simt pe propria-mi piele”.
“Hahaaa, your white skin!”

Amintiri din China - fila 20

În crîşma de la poalele blocului, chelneriţa se lipeşte de scaunul meu şi nu mai mişcă. Scrumul de ţigară apucă preţ de o milisecundă să atingă fundul scrumierei. Cea mai atentă chelneriţă din lume se repede vulturăreşte şi-mi schimbă scrumiera. La a şasea scrumieră mă lasă nervii. Dau să scrumez din nou. Rînjesc uitîndu-mă în ochii ei drepţi ca două scobitori. Se fîstîceşte. A apucat să întindă mîna. Eu însă am fost mai rapidă. Am acoperit-o cu palma şi aştept să văd ce face. Îi spun ferm: Bu yao! Să fie clar, un vreau. Să-mi lase naibii scrumiera să sting măcar o ţigară în ea.
Yingge îmi traduce ce le aude pe chelneriţe şopocăind:
“Cică ai faţa mică!”
Zău că mi s-a cam luat de reacţiile lor tembele. Okay. În pofida feţei mele mici, reuşesc să îngurgitez o cantitate răvăşitoare de paste prăjite.
Naţie bizară, infernal de amabilă sub o mască infernal de înciudată. Mă pun pe copite. Mănînc. Mai cer o porţie. Nu simt altceva decît foame – foamea aceea de o mîncare românească. Departe de ce înghit în momentul ăsta. Dar cel puţin cantitatea industrială de-am ingurgitat-o reuşeşte să adoarmă niţel bestia. Ne ridicăm şi mă întreb hlizindu-mă pe dinăuntru cum ar reacţiona cea mai atentă chelneriţă din lume dacă la ieşire i-aş da să-mi ţină ţigara aprinsă. Sînt un porc, recunosc. Yingge clipeşte des ca să nu îi dea zama de rîs. Povesteşte tuturor prietenilor şi rîdem ca nişte mînji.

joi, 21 februarie 2008

Amintiri din China - fila 19

Sun la Tarom, filiala din Beijing. Trebuie să fac rezervarea din timp. Îi zic lui Yingge. Yingge tace. Dar, în spatele frunţii ei ca de cleştar, pare că nu se petrece nimic.
Îmi răspunde un domn. După engleză, e român. Mă ia cu frisoane de încîntare.
- Vorbiţi română?
Decurge firesc. Din pricini bizare, îi sînt brusc simpatică.
Îi explic că nu am cum să ajung în Beijing pentru rezervare. Îmi promite solemn că se rezolvă prin telefon. Să vin cu trei zile înainte de plecare să achit.
Vorbim aproape zilnic. Faptul că există cineva cu care să pot avea un schimb de fraze fără vreo însemnătate anume, fără nici un fel de implicaţii, fără nici un gînd ascuns, doar de amorul conversaţiei în limba în care încă mai visez, mă înveleşte ca un pansament.
Nu ştiu de ce, dar pot să jur că e un tip scund, slab şi cu mustaţă. Nu voi afla cum arată niciodată, de fapt. Va rămîne o voce la capătul unui fir spiralat.
- Staţi liniştită. Aveţi bilet pe data de, la ora de, cursa cutare. Şi… v-am pregătit o surpriză. Special pentru dumneavoastră. O să vedeţi. O să vă bucuraţi!
Mmm… Surpriză? Mă abţin cu greu să nu mă miorlăi ca să aflu. Decenţa cîştigă. Mulţumesc şi zîmbesc. Mai vedem, nu pot rata surpriza din moment ce mă aşteaptă la dată fixă… În faţa mea se întind fix trei săptămîni. Dilema îşi lansează varianta electronică. Nu mai e nevoie să fac nimic. Totul pare să mă conducă spre casă.

Amintiri din China - fila 18


Ne trezim în zori. Eu îmi înghit cafeaua. Ea ronţăie o banană.
Nu îi văd chipul, dar simt că zîmbeşte în timp ce coboară înaintea mea scările. Îmi flutură sub frunte dimineaţa în care m-am trezit în stringătele lui Yingge: “Laura, come! Quick! We’ve been robbed!”
Mă ridic de pe salteaua tare, acoperită cu rogojină de bambus ca să ţină răcoare pe timp de vară, şi mă îndrept beată încă de somn şi nevrînd să accept ce aud.
Pe jos, genţile, obiectele împrăştiate din buzunarele poşetei. Portofelul cu gura căscată în jos. Nu am puterea şi nici dorinţa să mă aplec.
„Uită-te bine ce-ţi lipseşte...”
Nu vreau. Parcă schimb ceva dacă ştiu. Dar mă las şi eu pe vine şi încep să scotocesc printre lucruri. Banii. S-au îndurat de mi-au lăsat paşaportul.
Cercetăm pe unde au intrat: pe geam, de pe acoperiş. Dar ne dăm seama brusc că au intrat pînă în camera în care dormeam. Genţile rămăseseră de cu seara lîngă pat. Simt un cuţit rece străpungîndu-mi mîinile la încheieturi. Las spaima să îşi facă de cap şi, de îndată ce iese din mine, mă cuprinde un rîs nestăvilit, iar ochii îmi dau în clocot.
„Peste noapte am fost la toaletă...” Mă uit la ea, e pierită şi mi se face din nou frică. Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, am scăpat cu vieţile întregi.
Poliţistul ne explică misterul. E un gaz inodor care adoarme...
Mă resemnez încă o dată în faţa potrivnicei mie China.
Rămîn în urmă, evenimentele, în cîrduri gălăgioase, mă depăşesc punîndu-mi piedică, dîndu-mi la ţurloaie. Nu le mai prind să le despic. Lasă să se termine tărăşenia, să se liniştească tăvălugul şi oi ieşi eu cumva şi din asta.


miercuri, 20 februarie 2008

Amintiri din China - fila 17

“Mă ţine-n pumn ca într-o cuşcă de fier. De nici nu pot să respir…”
Ce să-i răspund. Ştie şi singură.
“Simt că mă sufoc, e prea mult şi prea repede. Şi dacă nu i-aş fi spus să nu mă preseze. Ca şi cînd dacă doarme la mine, sînt a lui.”
Fluture, mult îţi trebuie să ajungi la lumină…
Mi se face cald, în taxiul care ne duce către casă, sistemul de climatizare nu funcţionează. Deschid larg geamul.
Ea se întinde pe spate şi mă apucă de mînă.
“Ce ţi-e? Nu te simţi bine?”
“N-am nimic”, îmi spune moale. “Sînt niţel obosită….”
E linişte, maşina se întinde pe şosea ca un motan, vîntul s-a înteţit. Mă uit undeva prin ceafa şoferului. Ea se chirceşte lîngă umărul meu. E ca o durere care îi apasă pe piept. E palidă ca un mort.
“Eu pot dormi cu oricine, you know… Doar nu era să îl las să doarmă în stradă…”
Iar tace, eu iar fixez ceafa şoferului.
“Iar el, în loc să fie mulţumit că stă de mai bine de trei săptămîni în casă, deşi ştii şi tu, a zis trei-patru zile, pînă se lămureşte dacă se întoarce la ea… Dar ai văzut, nu spune că ar rămîne la mine… Şi nici nu vreau să rămînă. Cu el nici măcar nu m-am jucat!”
Eu mă gîndesc că viaţa îţi joacă farse într-o manieră ciudată şi de multe ori grosolană, dar educaţia ei budistă nu îi explică subtilităţile mele creştine. Şi-apoi cine spune că e ca mine?
Ajungem sus. Mă uit prin ierburile de ceai.
“Să-ţi fac un ceai?”
A adormit pe canapea. Dau drumul la air conditioning şi-o acopăr cu un cearşaf.
Pe mine mă cuprinde o stare acrită, ca o întrebare la care nu există răspuns. E întuneric şi parcă China întreagă mi-ar năvăli pe geam. Peste mine, mă impinge în afara ei, iar mie mi s-au încleştat mîinile de cînd tot stau atîrnată. Nici nu le mai simt, mi-au amorţit. Ca şi simţurile, gîndurile, convingerile. În al cui război lupt? Şi chiar dacă aş învinge, ce aş avea de cîştigat?

marți, 19 februarie 2008

Amintiri din China - fila 16

Okay, tare aş vrea să înţeleg ce mama mă-sii mă mînă tot timpul numai departe. Noroc că nu mă ajută creierii, că cine ştie ce aş afla. Yingge e iar prinsă într-o chestie care se poate transforma într-o relaţie. Eu m-am obişnuit să îi văd mişunînd în jurul ei. Recunosc că e frumoasă. E frumoasă indiferent de standardul pe care i-l aplici.
A venit noaptea ca turbat, la ea, hohotind, cu un plîns în convulsii. Rupt de iubirea lui pentru ea, împărţit între cea de dinainte şi cea de acum. Nu mă pot opri să mă mir la ce bun atîta tulburare. Îl lăsăm să intre. Aproape că trebuie să îl susţinem, într-atît e de năruit. Se aruncă în braţele ei şi adoarme. Eu nu mă pot gîndi decît că trebuie că le este infernal de cald. Seara se răcoreşte, dar oraşul pufăie aburi din toţi porii şi, pînă să se liniştească, se iţeşte iar infernul solar.
Ea se mişcă şi se desprinde. O simt nervoasă. Îmbufnată. E prea mult. Cine îi dă lui dreptul să vină aşa… în miez de noapte, să i se vîre în pat? Nu spune însă nimic, iar eu nu vreau să o întreb.
În zori, îl priveşte păstrînd ceva din fierbinţeala nopţii. Eu ştiu însă că judecă la rece, întrebîndu-se ce e de făcut.
“Se poartă de zici că sîntem căsătoriţi de cinci ani!”
Biet fluture prins în propriul vis către libertate ca în pînze de păianjen. O mîngîi cu vorba.
Nopţile, el continuă să vină. Îi spune că sînt prieteni, că pînă pleacă de la el o oarecare fostă incertă, nu se poate întoarce acasă. Cîteva zile. Totul se va termina. Dar îşi aduce o valijoară, cd-player-ul, se înfruptă din candoarea cu care Yinnge tace. Lasă încă la voia întîmplării lucrurile. Dar dimineaţa e mereu pe gînduri.
Nu reuşeşte să spună nu.
“Yingge, dear, o să te înghită ca un lup…” Îi spun mai mult dintr-un soi de datorie morală. Ştie şi ea.
Ziua nu mai rîde.
Seara se ghemuieşte la televizor şi îşi taie unghiile de la picioare obsesiv. Mă uit să văd. “My god, ţi-ai dat sîngele!” Dă din umeri. Oftăm. Lăsăm pe mîine, îi iau forfecuţa. “Măcar mîinile lasă-ţi-le în pace! Vrei să arăţi ca un…” Aş vrea să zic tocilar, dar îmi dau seama brusc că habar nu am cum arată un tocilar în China. Aşadar, de ce aleg eu mereu calea înstrăinării?

Amintiri din China - fila 15

Uite acum chiar aş vrea să am probleme cu ochii. Să nu mai văd nimic din urîţenia oamenilor. Ia, mai bine, ia tu o pauză, îmi strigă glasul normalităţii de mă asurzeşte.
“Pe unde ai umblat? Tu ştii cît e ceasul?”
Mă uit la ceas. Yingge e sincer speriată. E trecut de unsprezece.
“Habar n-am. Pe la lac… Nu mi-am dat seama că s-a făcut aşa tîrziu.”
“M-ai speriat, ştii… Mai ai şi claia aia de păr roşcat de te observi de la o poştă… Măcar dacă lăsai un bilet…”
Se domoleşte. Mă simt ca în clasa a şasea cînd am venit acasă cu genunchii rupţi, cu hainele năclăite şi cu toate buzunarele pline de dude.
“Ei, bine că eşti întreagă…”
Îmi vine să o corectez. Nu sînt întreagă. Dar nu mă simt în dispoziţia de a porni aşa o discuţie. Mă vîr la duş şi las apa fierbinte să îmi mîngîie tălpile care îmi ard. Ia uite ce bine îmi e!
Yingge a pus o casetă.


Telefonul pentru mine e un duşman
Îl ţin pe podea, ascuns după divan
Pentru mine el niciodată nu sună
Şi cînd sună nu-i zi bună…


După atîta intoxicare cu şlagăre chinezeşti, caseta cu Andrieş, de care şi uitasem, mi se pare un glas de pe lumea cealaltă. A mea. Este cea mai frumoasă piesă pe care am auzit-o vreodată. Nici la Balshoi nu am avut aşa o trăire intensă, aproape religioasă. Yingge va rămîne un om pe care nu-l voi putea vreodată înlocui.

luni, 18 februarie 2008

Amintiri din China - fila 14

M-oi fi împuţinat? Se prea poate… Altfel de ce nu găsesc puterea de a mă hotărî? Am o prietenă în ţară care mi-ar spune acum graseind că probabil că sunt doar obosită. Eu i-aş da dreptate. Ea nu e aici, eu m-am dezobişnuit să ascult. Am nevoie de puţină linişte, cât să pun bucăţile din mine la loc. Ştiu în adâncul fiinţei mele cugetătoare că nu e nimic pentru totdeauna, nici răul care m-a năpădit, nici binele ce va urma. Şi voi avea curând curajul să sper. Îmi trebuie timp să mă curăţ de toate, iar liniştea nu îmi mai este suficientă.
Zici că am nevoie de dragoste? Cum aşa? La modul abstract? A cui dragoste? M-aş aşeza. Măcar să respir!
Îi spun lui Yingge că nu sunt făcută să plîng pe umărul nimănui. Hm, parcă m-ar mai crede… Mi-am rătăcit niţel cărarea. Am abandonat demnitatea. Ce m-o fi cocoşat aşa? Chiar nu mai ştiu. Cîteodată nici nu îmi mai pasă. Am uitat. M-am luat cu senzaţiile care mă mototolesc la fiecare mişcare.
Singurele momente în care mă liniştesc cu adevărat sunt cele în care, prinsă ca o corabie la mal, mă întind pe rogojină şi adorm. Doar aşa nu îmi mai amintesc de mine, uit revolta şi durerea, uit a cui e respiraţia de lângă mine. Peste toate astea, cineva strigă în mine. Dă-mi puterea să plec într-o singură bucată, întregită, fără sistem nervos, fără gînduri, fără ezitări…
Respiraţia lui Yingge e uşoară, eu simt cum mă apasă totul precum o cascadă, fără oprelişte… şi nu găsesc drumul.
Sînt din nou pe malul lacului, de data asta, de capul meu. Serile au început să fie răcoroase şi aerul în sfîrşit intră în plămîni blînd, orb, descărcat. Îmi aminteşte de primele mele zile aici. Poate că în fine se încheie un ciclu? Eu sunt obişnuită cu schimbările bruşte. Nechemate explicit.
De obicei, mă feresc să fiu singură în locuri virtual romantice, pentru că mă obligă să mă gîndesc la cel pe care nu îl am lîngă mine. De data asta însă, singurătatea mă spală, minut cu minut. Pînă oi ajunge din nou să pot privi în sus, direct, spre stelele pe care, de pe orice parte a lumii te-ai afla, le recunoşti ca fiind şi ale tale. Nu au naţionalitate, nu au idei preconcepute. Nu plîng, nu renasc, nu se răzbună. Şi nici nu te iubesc. Nimeni nu cîştigă. Nimeni nu pierde. Nepăsare? În fond nu genul ăsta de nepăsare îl căutăm cu toţii? Eu îl caut… Şi, în faţa crestelor înfipte în cer, gîndul propriei micimi îmi redă simţul proporţiilor. Renasc. Doar că prea lent şi asta mă oboseşte.

sâmbătă, 16 februarie 2008

Amintiri din China - fila 13

Întoarse din bar, răpuse de încă o zi, îi spun că nu vreau să plec înapoi, în ţară. Nu încă…
Că mi-e greu să renunţ şi să fug, că mă revoltă ostilitatea, dar vreau să ajung pînă la capătul drumului. Pentru că altminteri totul ar fi lipsit de sens.
“Te aşteaptă atîţia oameni care te iubesc…”
… probabil, dar dezolarea mea ar fi completă.
“Îţi pare rău că ai venit în China?”
“Nu, toată experienţa aceasta probabil că îmi trebuia.”
“Şi nu te bucuri că m-ai cunoscut?”.
Iar se răsfaţă.
“Of course”, zic eu rînjind. “De altfel, Yingge, totul se reduce la tine, nu-i aşa?” Încerc să o dau pe glumă.
Ea îmi apucă mîna dreaptă şi o ridică. O duce la gură apăsîndu-şi buzele uşor preţ de o secundă. Hai că m-am speriat.
Apoi, mi se face o milă nesfîrşită gîndind la ce simbolozează gestul ăsta la mine acasă. Or avea acum importanţă graniţele culturale? Însemnă pentru ea ce înseamnă pentru mine? Şi dacă nu, ce înseamnă? Cunoaşte ea valoarea umilinţei creştine? A abandonului propriul ego? Îmi trec prin minte imagini cu femei cu broboadă aplecate de şale în faţa popii. Copii care intră pe uşi scunde la bunici în casă. Bărbaţi care, din curtenie, îşi înclină fruntea.
Aici însă nu pot discerne lucruri care în România funcţionează aproape ca un stas. Iar ea învaţă din mers să aplice o formă de comunicare pe care nu cred că o înţelege deplin.
Uluirea ei este la fel de mare ca şi a mea.
“Stai să vedem… O scoatem noi la capăt. Dar să-mi spui din timp cînd vrei să pleci.” Trage aer în piept. “Te rog…”
Ştiu că şi ei îi trebuie timp să se obişnuiască. Am ajuns amîndouă într-un punct în care ne vine greu să digerăm realitatea. Despărţirile definitive de prieteni seamănă în fond atît de mult cu moartea.

vineri, 15 februarie 2008

Amintiri din China - fila 12

Orez. Orez. Orez. (inversul lui zero?)
Orez. Orez. Orez. Aş ucide pentru o pîine de titan. Baghetele franţuzeşti din marketuri sunt nişte bureţi spongioşi. Brînza nu s-a inventat. Ceapa nu e chiar ceapă. MacDonald’s-ul nu e chiar MacDonald’s. Engleza de pe postul Hong Kong nu e chiar engleză.
Mă sună bătrînul taivanez. Mi-a propus acum cîteva zile să îi fiu a doua nevastă. A doua nu consecutiv. Simultan cu cea lăsată în Taiwan. Îi mulţumesc pentru onoare. E om la cincizeci de ani şi nici nu ştiu dacă nu a glumit. Nu a glumit. Nici eu nu am rîs... Mă aşteptam să se enerveze şi să devină măgar. Nici o reacţie negativă.
A venit în China. Ultimul tren, o aventură amestecată cu dorinţa de a face ceva bani.
S-a agitat o vreme, şi-a deschis un bar în sudul oraşului. Echipa de muncitori l-a jumulit de viu. Umblă ciufulit, se amuză. Ne-a făcut un colţişor ferit în capătul îndepărtat al barului ca să ne simţim în siguranţă.
Barul arată suportabil, dar tot a club de gay, amatori de rock, seamănă.
Merge vreo trei luni. Cînd să se usuce pereţii şi să scape de mirosul de moloz, afacerea decedează.
Taivanezul se face iubit de toţi... Iar pe prieteni nu-i poţi lăsa să plătească...
Aşa că s-a ales cu şase canapele (din care una a aterizat la Yingge în cameră, că tot îi trebuia) şi 32 de mese. Scaunele rămîn înfipte în podele.
Literă de lege: vrei bar, baţi în cuie scaunele. Să se caftească beţivanii, dacă poftesc, cu pumnii, în figuri de karate, wu shu, ce-or mai ştii. Să îşi spargă căpăţînile, cum ar veni, manual.
Mă uit pe geam. E ora prînzului. Angajaţii de la salonul de masaj au ieşit în stradă. Stau cocoloş, pe vine, aliniaţi cu faţa spre trecători. Pantalonii negri, călcaţi la dungă, sunt suflecaţi peste genunchi. Ridică la gură castronelele minuscule de porţelan şi îşi aruncă în gură orezul perfect alb.
Orez. Orez. Orez.



Amintiri din China - fila 11

Strada îngustă, ca un tunel, mă împinge înainte printr-un zid de oameni care umblă agresiv. Zic fără să gîndesc: „Yingge, dar e de-a dreptul odios cîţi sînteţi!”
Nu se lasă afectată. Ea ce să facă? De cînd cu preşedintele Mao care s-a neliniştit într-o bună zi pe nepusă masă că îi paşte un al treilea război mondial şi a dat lege ca fiecare familie să îşi facă de urgenţă datoria faţă de patrie aducînd pe lume cît mai multe progenituri, China a reuşit, în urma unui efort sexual intens, să devină uriaşul roşu care este astăzi.
Tradiţia s-a păstrat în pofida noii legi care îţi dă dreptul la un singur copil. Amenda pe cap de copil în plus îi ustură rău la buzunare pe părinţii nebunatici. Aşa că, unul avem voie, unul declarăm. Restul, la orez. La ce le trebuie buletin?
„De fapt, cîţi sînteţi?”
„Un miliard două sute cincizeci de mii. Declaraţi. Nedeclaraţi, încă vreo două sute cincizeci ... de mii”.
Mă gîndesc că numai Beijingul numără 18 milioane de oameni. Cantonul, 8. Am pus de-o Românie?
Yingge a trecut deja la alt subiect. Îmi spune despre o familie, undeva, demult, în copilăria ei trăită în Shanghai. O familie cu şaişpe copii...
„Familie săracă..., atît de săracă, încît...”
Eu mă revolt: „Cum săracă, honey? Şi ţip în gura mare (uite că uneori e bine că nu mă înţelege nimeni): doar nu o costa mai scump un prezervativ decît crescutul unui plod!”
Ea se amuză de reacţia mea, dar continuă: „... atît de săracă, încît tatăl, ca să îi întreţină, vindea apă!”
Pînă aici mi-a fost.
Simt că îmi gîlgîie rîsul prin vene, îmi iese din gîtlej ca un uragan.
Îmi sparge maxilarele.
Rîd cu poftă, mă cocoşez, mă bălăngăn dintr-o parte în alta.
Yingge de data asta chiar nu pricepe, dar rîde şi ea cu lacrimi, înveselită de mutra mea pungită.
Reuşesc să iau aer şi să articulez spasmodic: „Şi mama copiilor ce făcea? ... Vindea aer?”

Amintiri din China - fila 10

“O să pierdem avionul, Yingge. Hai mai repejor.” Sîntem deja în întîrziere, dar ea îşi piaptănă tacticos părul lung şi negru, aşezată în faţa oglinzii, pe un taburet de lemn. Deci e mai important.
Cedez. Mă aşez cu fundul pe valiză.
Un văr cam puriu ori un unchi cam tinerel, nu reuşesc să mă dumiresc, ne încarcă într-un automobil. Yingge se uită la ceas. “Nu o să prindem avionul…” Nici urmă de panică. Am impresia că, de fapt, se bucură.
Vărul-unchi bagă a cincea. Degeaba, autostrada e înnodată de maşini. Răsuceşte volanul spre stînga. Extrem. Ieşim de pe banda noastră şi pornim pe contrasens. Mă uit la şofer. O fi pricepînd ce face? După privirea concentrată, cu o sclipire de demenţă, nu ştiu ce să mai cred. Instinctul meu de conservare dă rateu după rateu.
Mă aplec şi îmi pun coatele pe bord. Trebuie să văd tot! Am uitat că riscul e să îmi las oasele prin Kai Feng. Dar se ştie că numai ceilalţi mor…
Ne strecurăm printre camioane, ţinîndu-ne pe cît posibil pe banda de la centru. Nu ne claxonează nimeni. Şoferii fac manevre să ne lase loc să ne strecurăm. În România nu scăpam nebătuţi.
Alergăm prin aeroport, unchiul-văr nu îşi ia la revedere, se întoarce pe călcîie odată ce ne vede trecute de prima poartă.
În avion, gîfîim amîndouă şi rîdem pînă dăm în sughiţ. Ne aşteaptă iar încinsul, umedul Canton. Pilotul ne confirmă. 37 de grade, umiditate 98 la sută. Combinaţia te face să te simţi ca la cincizeci de grade. O ştiu pe pielea mea. Okay, de data asta chiar s-a terminat cu distracţia…

joi, 14 februarie 2008

Amintiri din China - fila 9

Dimineaţă mă trezesc ca dintr-o apă adîncă. Îmi ard ochii. Nu mă pot mişca. Cearşaful sub mine e ud. Mi-e frig. Mă scutur sub frisoane şi-mi ţin fălcile strînse ca să nu-mi mai clănţăne. Ge-Ge intră şi înţelege din prima. Se întoarce cu o felie mare de pepene roşu. Mă ridică în capul oaselor şi îmi zice:
„Hă shuei”. Să beau apă... Mănînc cu spasme felia de pepene. Mi-e şi mai frig. El zîmbeşte părinteşte. Aşa, aşa. O să treacă.
Mă scufund înapoi, pe aşternutul primenit. Îmi umblă peşti prin buzunare. Şerpi mici se mişcă haotic pe mine. Îi aud cum mi se strecoară pe lângă urechi. Apoi, desfac şipcă după şipcă din barca lungă şi mă vîr prin intestinele punţii ca să recuperez peştii pierduţi. Mă ustură mîinile, tot corpul. Plouă, barca se umflă şi musteşte. E mîl peste tot, mă simt murdară. Totul doare.
Trei zile din care îmi amintesc doar imagini de-o secundă. Şi coşmarurile. Am mîncat numai pepene roşu şi am băut un ceai amar, cu aspect de fiertură de ciorapi şi cu o putoare infernală.
Încet-încet, organismul se mai îmbunează.
Dimineaţa a patra mă trezeşte brusc cu o lumină dură, condensată, străpunzînd geamul. Mi-e foame. O foame de lup. Aş muşca şi din lemnul patului. Mă ridic şi mă reped în bucătărie. Ge-Ge e gata cu micul dejun. De unde ştia? Mîncăm.
Nu mă lasă să termin. Mi-arată spre burtă. Adică nu e bine. Ia-o încet.

Amintiri din China - fila 8

Nu s-a crăpat de zi. Facem ochi, ne învîrtim chiauni, ne ciocnim unii de alţii. Semidezmeticiţi, reuşim să ieşim pe uşă. E fix şapte. Nu e de glumă cu chinezoaica asta bătrînă. Trecem peste drum. În curtea templului, vreo douăzeci de babe strînse într-un pîlc. Toate poartă pantofiori negri, de cîrpă. Cu baretă. Au nişte picioruşe de copil de cinci ani. Nu îmi imaginez cum de nu cad în bot cînd umblă. Este inuman.
O întreb pe Yingge. Nu pare încă articulată. I se închid ochii de somn. Dar disciplina o ajută să funcţioneze normal. Îşi face pomană cu mine şi-mi explică.
„E o tradiţie foarte veche la noi. Unul din criteriile de frumuseţe la femei era să ai laba piciorului foarte mică. De pe la patru-cinci ani, părinţii fetelor începeau să le strîngă în bandaje degetele de la picioare ca să se chircească în jos. În ani, degetele ajung să nu se mai întindă. Cresc aşa. Pînă cînd nu mai e nevoie de bandaje.”
Mă ia pe şiră. „Băi, dar nu doare?”
„Doare...”
„Tu de ce nu ...”
„N-a vrut tata. Mai sînt însă familii în care se practică.”
Îşi face apariţia şi şeful peste babe. Shaolinul nu pare deloc afectat de prezenţa mea. Am scăpat de emoţii.
Pornim în două dubiţe, după ce am pus mîna toţi la încărcatul unor cădiţe de plastic pline ochi cu peştişori gri, subţiri şi lunguieţi, nişte şerpişori care colcăie de mi se întoarce stomacul pe dos. Nu ştiu încă ce îi aşteaptă. Mă întreb dacă nu cumva vor fi hrana vieţuitoarelor pe care se presupune că trebuie să le salvăm.
Drumul e lung. Picotesc lîngă Yingge. Ea, lîngă mine. Liota de babe stă nemişcată, îngîndurată, cu mîinile pe genunchi. Prin geam, curg dealuri verzi. Şosele pietruite. Garduri şi case. Se animă totul cînd trecem printr-un sat-pepenărie. Am început să mă simt ca în rata spre Sadova.
Dubiţa coteşte. Face cîteva manevre şi motorul tace.
Fluviul Galben, o mare mîloasă, maronie, coboară lent alunecînd spre stînga. O vacă nepriponită paşte pe mal. E o vacă roşcată. Nimic deosebit. Măcar astea sînt la fel... Şi, or avea ele ochii ăia blînzi, dar mie tot mi-e frică.
Mă caţăr pe un maldăr de lemne.
Într-un scuar, e trasă o ambarcaţiune din şipci de lemn. E lungă de vreo 30 de metri. Veche de auzi cum trosneşte cînd îi trece pe dedesubt cîte un val greoi. Doi chinezi prînzesc pe punte. Iau ceva dintr-o pungă, direct cu mîinile negre şi îşi vîră în gură. Vorbesc, gesticulează.
Nu am văzut nici în filmele cu dacii şi romanii aşa o barcă rudimentară. Femeile încep să descarce cădiţele. Pînă să ajung să pun mîna, au scăpat cădiţa în iarbă. Mă uit fascinată cum femei de 80 de ani stau aplecate de la mijloc, cu picioarele perfect drepte şi adună peşte cu peşte. Le alunecă printre degete, se întorc după fiecare. Mîinile n-au răgaz. Lucrează neîntrerupt. Nu am cum să le mai ajut acum. Au format un cerc compact, îşi dau indicaţii scurte, repezite. În jumătate de oră, cădiţa e plină. Iarba a rămas udă, dar curată.
Urcăm pe punte. Ge-Ge începe să se înveselească. Îmi face iar cu ochiul şi se trage lîngă mine. Nici el nu simte vreun fior divin. Shaolinul însă şi-a împreunat mîinile, stă pe vine şi se uită undeva deasupra mîlului care curge ca o lavă în vălătuci grei, galbeni, ca un nisip mişcător.
Unul din chinezi începe să strîngă sfoara care ţinea barca la mal. O trece prin palmă şi pe după cot, pînă o adună pe toată. Celălalt manevrează un soi de motor şi o cîrmă ca o limbă de lemn.
Barca se mişcă greu, mai mult dusă de curent. Alunecă bolnav ca o balenă. Femeile se aliniază la marginea lungă a bărcii. Shaolinul iar îşi împreunează mîinile. Se conformează toţi. Şi eu, şi Ge-Ge. Avem aceeaşi expresie pe chip. O să rîdem? Nu e frumos...
Se rup rîndurile. Cu găleata, cu ligheane, direct cu mînile, apucă fiecare şi se pun pe aruncat peştii în fluviu. Spun de fiecare dată acelaşi cuvînt.
Yingge îmi traduce: „Release!”
Aha. Iau şi eu un lighenaş. Peştii cad în fluviu făcînd cercuri minuscule pe suprafaţă. Nu sînt chiar covinsă că în mîlul ăla poate supravieţui ceva.
Ge-Ge e pus pe şotii. Se duce la nevastă-sa, prin spate, o apucă de banta pantalonilor şi de borul pălăriei de paie şi se preface că o aruncă în fluviu. „Release! Release!”
Yingge rîde ca o capră. Rîd şi eu. Dacă e voie....
Seara, în bucătărie, încă nu am scăpat de senzaţia de greaţă. Răul de mare a fost chiar mai mic decît răul de maşină. Mă simt ca şi cînd aş face febră.

Amintiri din China - fila 7

Ieşirea la piaţa de haleli cu Ge-Ge devine cea mai fericită rutină a vacanţei din Kai Feng. Dimineaţă vine pe şest la mine în cameră, mă scutură uşurel de-un umăr şi îmi zice înveselit:
- Hai! Hai!
Acest „hai” este atît de minunat de românesc.
A vrut să ştie. De atunci, nu ratează nici o ocazie să îl folosească.
Fiică-sa a făcut şi ea pasiune pentru un cuvînt românesc: „Căcat!”. Îl zice cu năduf şi afectare. Apăsat. „Te răcoreşte! Înjurăturile noastre sună mult prea soft ”. Nici eu nu le-aş folosi pe ale lor. Nu poţi cînta şi înjura în acelaşi timp.
Din cinci mişcări sînt ambalată. Ieşim pe scara blocului.
Mergem la braţ, rîdem arătîndu-ne unul altuia cu degetul diverse de ne ies în cale. Ajungem încă pe răcoare, agale, în raiul gogoşilor.
Umpluturi fascinante. Învelişul plat, făcut în formă de jumătăţi de cerc. Un gust divin, cu margini crocante şi miez moale. Zemos, condimentat şi pătrunzător. Nu te mai poţi opri.
Le coc sub nasul tău amestecînd aromele în platouri mari, rotunde, de metal lucios, pe nişte tarabe cu butelii minuscule, improvizate, înşirate pe rînduri drepte.
Mîncăm în neştire. Bem vin de orez de cea mai proastă calitate, în pahare de plastic. Umblăm unsuroşi, sătui pînă la refuz. Şi ne credem cei mai fericiţi oameni.
Ge-Ge este atît, atît de mîndru că mă plimb cu el, că îi sclipesc ochii încontinuu. Mie îmi place pentru că nu trebuie să fac efort.
El nu vrea să îmi povestească nimic.
Nu e curios.
Vrea doar să se bucure. Ca şi mine.
Yingge e botoasă cînd ajungem înapoi. Îi oferim drept ofrandă kilometri de gogoşi. Şi pepene verde. Ne iartă de fiecare dată.
Pe maică-sa o bănuiesc uneori că nici nu s-a prins că stăm la ea în casă. A părut atentă doar cînd am venit. S-a uitat la Yingge. Nu s-au pupat de revedere. Nu şi-au strîns mîinile tovărăşeşte. Nu s-au îmbrăţişat drăgăstos.
De atunci, este absorbită complet de împletitul unor panglici colorate de hîrtie în ghirlande infinit de lungi. Le agaţă peste tot. La tocuri, praguri, nişe, pe uşi, pe pereţi. Parcă am locui într-o casă de hîrtie, dementă şi colorată, într-o atmosferă de ireal.
Deodată se uită fix în ochii mei:
- Mîine la şapte plecăm cu toţii, e ziua redării vieţii animalelor.
Iau poziţia de drepţi. Yingge traduce mecanic. Ge-Ge îmi dă un cot şmechereşte. Gata cu gogoşile. Mîine avem treabă. Salvăm vieţuitoarele!

miercuri, 13 februarie 2008

Amintiri din China - fila 6

Mi s-a îndeplinit una din cele mai fierbinţi dorinţe pe care le aveam în adolescenţă. Mă aflu fix la intrarea în Shaolin Şî – vestitul Templu Shaolin. Mi se explică să ţin bine minte intonaţia, că altminteri risc să se înţeleagă Rahatul Shaolin. Okay, e limpede că e mai sigur să tac. Întrăm?
Tatăl lui Yingge are 63 de ani. Cu greu îţi vine să îi dai mai mult de 45. E impecabil.
În rest, ca de obicei, eu nu înţeleg boabă. El nu înţelege boabă.
Cu toate astea e limpede că există o chimie între noi. Pur şi simplu sîntem încîntaţi de cîte ori ne întîlnim. Îmi zice să îi spun Ge-Ge (gă-gă). Cică ăsta ar fi cuvîntul pentru „frate mai mare”. Accept bucuroasă.
Îmi face cu ochiul. Mă iau după el printre buruieni. La capătul nămolului ne aşteaptă o mare impresionantă de turnuri de diferite înălţimi. Înghit o gură de aer fierbinte. Ştiu unde mă aflu. Am văzut în cărţi. Este cimitirul celor mai mari shaolini din lume. Ge-Ge e mîndru de plesneşte. Începe să se prostească şi să facă nişte figuri de karate. Ţopăim ca doi descreieraţi în liniştea aia care devine brusc un spaţiu concret. Da, mă aflu acolo, în acel moment. Nu mă mai miră. Numărăm caturile din care sînt formate turnuleţele. Yingge, disperată de plecarea noastră neanunţată, apare din urmă roşie la faţă. Se îndură şi-mi traduce ce spune Ge-Ge. Deci e şi aici o ierarhie. Nici după moarte nu scapi. Cu cît a ajuns la un nivel spiritual mai ridicat, cu atît turnul e mai înalt. Nu mă voi întrista. E bine şi aşa. Poate că e chiar corect. În fond, nici în viaţă nu sîntem egali.
Intrăm în templu. Yingge stă în genunchi, are fruntea lipită de o pernuţă pusă pe podea, la intrare, şi bate un soi de mătănii. Eu mă comport turistic. Prefer să stau de-o parte sau să merg cu mîinile la spate.
Se ridică. Pune sonor bani într-un soi de urnă, ia un băţ parfumat dintr-un vas înalt şi îngust. Îl înfige aprins alături de celalalte. E un parfum care îţi răvăşeşte simţurile. Shaolinului nu i se mişcă nici un muşchi pe faţă. Bate cu o ghioagă minusculă într-un gong, fix cînd băţul începe să scoată fum.
Mă uit insistent la ultimul shaolin înainte să ne întoarcem către ieşire. E un om de ceară, galben, opac. Încep să mă întreb dacă nu mi s-a părut că a bătut gongul. Oare face vreodată pipi?
Mă învîrt de colo-colo. Nu îmi găsesc rostul în nici un compartiment al vieţii subcereşti dat în grija unui alt zeu. Gongul încă îmi răsună în urechi. O iau la picior după Yingge care e deja într-o altă aripă a templului. Iar e în genunchi. Repetă ritualul la fiecare coşmelie. Zeul aducător de viaţă lungă, Zeul bunăstării, Zeul sănătăţii, Zeu norocului...
Ne întîlnim în cale cu broasca ţestoasă din jad. Are carapacea lucioasă. Yingge face un salt. E pe broască. Hai, treci aici, nu vrei să ai o viaţă lungă? Vreau, nu vreau, măcar atît pot face şi eu în Templul Shaolin.
„Ce spui cînd te rogi?”
„Îmi pun o dorinţă... în funcţie de ce îmi poate oferi zeul respectiv.”
Sînt dezamăgită.
Aşa că fac poze. M-am prins între timp cum arată inscripţia „No photos”, dar nu e treaba mea. Eu nu ştiu chineză.

Amintiri din China - fila 5

O oră de libertate, departe de birou, de hîrtii, de dosare. Am chiulit astăzi în neştire. Ca în vremea studenţiei. Dar parcă de data asta e şi mai plăcut.
E cald. Un infern alunecând pe o peliculă de apă. O trag pe Yingge de mînecă şi intrăm în primul magazin care ne iese în cale.
Pantofi.
Îmbrăcăminte.
Pantofi.
Îmbrăcăminte.
Orice s-ar zice, nu e tocmai uşor să fii femeie. Indiferent de ţară, cultură şi mai ştiu eu ce alte daravere. Mă gîndesc că nu mi-ar strica nici mie o geantă. Mi-a intrat în cap de la o vreme că îmi trebuie musai o geantă Cartier. Dacă tot stau pe coclaurile chineze, măcar să ştiu de ce.
Casc ochii prin vitrine. Văd mărci serioase, cu prestigiu. Încep să mă înveselesc. Intru într-un magazin de pielărie. Chinezoaicele se reped spre noi ca nişte fluturi în bec.
- Cartier. Geantă…
Sare una dintre ele şi îmi vine cu o gentoaie. Mmmm. Mai mică… Asta e cît… îmi vine să zic … China. Mă abţin de la mîrlănie.
- Mai mică? Avem, dar nu de la Cartier. De la Dona Karan.
Las bot. Mie marca în sine îmi produce bucurii, dar nici geanta asta nu e rea. Aleg să strîmb din nas totuşi. Ei, poate altă dată…
Chinezoaica fuge în spate şi vine cu şeful. I se explică problema. Chinezul îşi dezveleşte dinţii laţi.
- No problem! Nu pleca nemulţumită.
Scoate un cleştişor. Haţ, smulge eticheta de metal de pe geanta Dona Karan, deschide cu un gest de chirurg un sertar şi pînă să mă dumiresc a şi prins o etichetă Cartier în loc. Amuţesc. Yingge s-a tras mai în spate. Probabil că ea se aştepta, aşa că a preferat să mă lase în ghearele piticaniilor ăstora. Hai că e amuzant. Cît face? Mai puţin de o geantă de pe Aleea Castanilor. Cool. Sold!
Ani buni după aceea, am luat geanta Cartier (sic!) cu mine la maternitate. Nu de amorul brandului, cît datorită compartimentării geniale … Dona Karan. Mă întreb totuşi şi astăzi, cînd o scot de la naftalină, ce brand a cîştigat atunci?

Amintiri din China - fila 4

Probabil că este o fostă termocentrală. La ultimul nivel se ajunge pe o scară exterioară, asemănătoare celor de incendiu, doar că urcă în unghi, nu perfect perpendiculară. Urcăm. Sus sînt cei cinci prieteni ai lui Yingge, care şi-au făcut o trupă de rock.
Stau împreună, au studiou propriu, improvizat destul de profi în două dintre camere.
Sînt fericiţi că au scos un album de curînd. Îmi dau un CD. Îi pun să-mi dea autograf. Se umflă în pene, se înghesuie şi îşi scriu cu carioca roşie numele. O să uit sigur care cine e, scrisul ăla nu îmi spune nimic. O să îi încurc. Clar. Cel mai tinerel, poate mai intuitiv, desenează şi un soare alături de numele lui.
Nu fumează niciunul. Beau Corona, zîmbesc odios de mult. Şi cîntă. Tot timpul. Ai zice că e ultima lor şansă. Cel mai mare dintre ei are cel mult 22 de ani. E singurul care înţelege şi poate exprima cît de cît o idee în engleză. Ceilalţi preferă să-mi deseneze cu mîinile prin aer tot felul de idei complexe. Pricep cît se poate pricepe. Yingge se distrează pînă începe să se enerveze că nu mai scapă de rolul de traducător.
Okay, au reînceput să repete. Aşa că nu mai e nevoie să comunicăm verbal. Ascult. E rock, l-aş recunoaşte oriunde. Dar e ceva care e... altceva. De la un punct încolo, devine fascinant. Nu îmi pot imagina cum ar suna rockul cu influenţe din muzica tradiţională românească. Rock cu influenţe chinezăreşti ai zice că e cea mai naturală chestiune.
Sînt exact unde trebuie.
Şi influenţele, şi eu.
Mă cheamă în studio. „Cîntă!”, îmi arată cel mai june dintre ei ducîndu-şi mîna dinspre gît în faţă, cu palma în sus, ca o invitaţie. Improvizez. Yingge îşi alătură vocea pe refren. Are un timbru cald care îmbracă aşa de bine asperităţile vocii mele. Nu mai zîmbeşte niciunul. Ascultă atent, privind undeva în podea. Ultima notă. Rămîn cîteva secunde pe gînduri, după care încep să ciripească toţi odată. Yingge face un rezumat.
- Ar vrea sa ieşim în oraş... La o bere. E un bar frumos construit pe piloni, direct pe lac... Cred că vor să te impresioneze...
Dau din umeri. Ar fi o idee.
- Le-a plăcut? Au fost îngroziţi?
- Nu ai înţeles... Gata, i-am vrăjit pe toţi! Păcat că nu poţi sta mai mult în China. Le-ar fi plăcut să înregistrăm nişte piese cu ei.
Ni se uită în gură fără nici o reţinere cum ne conversăm în engleză. E clar că nu pricep o iotă, dar încearcă în mod evident să fie participativi.
Pentru mine parcă e prima dată cînd nu mă mai simt un alien. Comunicăm şi atît. Şi totul devine pentru cîteva ore firesc.

marți, 12 februarie 2008

Amintiri din China - fila 3

La cîteva străzi de blocul turn în care stătusem pînă să o iau cu traista în băţ era un restaurant pe lîngă care mai trecusem de zeci de ori. Cu specific pe care aveam să îl aflu după o îngreţoşare inerentă. După geam, nişte draperii lungi, zgîrcite cu vederea spre interior, de un roşu de-ţi rupea albul ochilor.
- Vrei să intri?, m-a întrebat.
- Mi-e foame…
- Atunci mai bine lăsăm pe altă dată restaurantul ăsta. Putem intra, dacă eşti curioasă.
Am rînjit. Adică doar mă ştii.
Din prag, două chinezoaice, care nu mi s-au mai părut identice, ne-au zîmbit şi ne-au făcut intrarea spre o sală amplă, cam chicioasă la aspect, ca mai toate spaţiile amenajate pentru mîncatul în Canton. Un miros năclăit, călduţ, parcă a fier coclit.
Masa, rotundă, fără cadran de sticlă, nerotativă, cum văzusem pînă atunci. Cu o gaură fix pe mijloc. Îmi arunc un ochi sub blat. Un soi de cuşcă cu chingi atîrnînd din gaura cu pricina. Dau să întreb. Îmi fuge privirea spre celalalte mese. Cuştile de sub mesele ocupate aveau înăuntru cîte o maimuţică maronie. Prinsă ţeapăn, nemişcată, clipind doar, mişcînd pupilele în cercuri sacadate. Agonie. Şi de-odată înţeleg oroarea. Oamenii mănîncă, îşi înfig beţele de bambus în craniul decalotat. Se grăbesc. E trufanda cît maimuţa e încă vie. Odată moartă, e abandonată în cureluşele de fier. Sîngele este cel care mi-a mirosit de cînd am intrat. Mi se face rău, mă ridic şi ies. Yingge vine după mine. Nu zîmbeşte. Nu spune nimic. Facem cîţiva paşi pe aleea îngustă. Trecem pe lîngă cîţiva tineri care fredonează cu glas tare un cîntec cantonez, gesticulează. Şi brusc îmi dau seama că nu îmi sînt semeni. Sîntem bipezi, articulaţi, dar nu avem nici o legătură. Mi-a fost mai uşor să înţeleg maimuţele.


Monopol pe ziua de luni

Ce

Am lansat deunăzi blogul de-l aveţi sub nas.

Nu ştiu la ce îmi foloseşte.

De ce

Din curiozitate,

din oareşce pornire să mai învăţ cîte ceva.

Cum

Concret, am intrat pe blogul http://ionouka.blogspot.com/ ca să zic o vorba de duh, pe urmă, dintr-una într-alta, m-am lăsat dusă de valul intergalactic şi, la finalul drumului, mă alesesem cu un blog.

În aceeaşi zi, a mai avut cineva aceeaşi idee. O cunosc, mi-e prietenă şi mi se pare de bun augur. Mă rog, gureşii zic că nu e de bine. Or avea ei motivele lor. Şi..., mai ştii, te pomeneşti că au dreptate.

Dar cîtă vreme nu am auzit că ar exista monopol pe ziua de lansare a unui blog, merg mai departe. Cui nu-i convine, vorba lui Amza Pelea, să joace la loto.

Cui îi trebuie

(în afară de mine, fireşte)

Celor care vor să citească

şi să scrie

chestii de-alea de nu prea îţi dă mîna să le spui la o bere, pentru că eşti luat de fraier.

Că eşti un romantic incurabil,

că încă mai crezi în iubire,

că în momentele de reverie te visezi cel mai şmecher poliţist texan,

dar tot îţi faci cruce cu limba în cerul gurii cînd treci prin faţa unei biserici,

că în metrou asculţi în căşti Sonata Kreutzer, nu Guţă.

Că ai revelaţii pe care ţi-e teamă să le numeşti revelaţii.

Că eşti o enciclopedie de trăiri care te-au făcut să fii ceea ce eşti,

cărămidă peste cărămidă,

dar pe care nu mai are nimeni aplecare să le asculte.

Deci

Bine aţi venit în blogul aNtI-şmECheri.

luni, 11 februarie 2008

Amintiri din China - fila 2

Pentru că o broscuţă cu burtică verde mi-a spus că mai degrabă continui seria cu China, iată că îi ascult sfatul:

De parcă nici nu gîndeşte… Simplu. Dacă nu sînt probleme, de ce să ni le facem? E vreme de joacă. Atîta tot. Şi-mi spune că sînt prea complicată şi despic firul în patru prea mult. Aş zice, probabil în loc de scuză, că e uşuratică, dar în sinea mea ştiu că şi uşurătatea aceasta are adîncimea ei.
Alături de ea este mereu un bărbat. Trebuie să se simtă iubită. Curtată. Plăcută. E ceea ce o mînă. Nu-i nimic rău în asta? Nimic…, doar că de atîta joacă nu mai găseşte calea către sentimentul acela real după care aleargă de fapt. Îmi spune, întrebîndu-se pe sine, că ea nu poate iubi. Eu ştiu că nu e aşa, nu poate avea un astfel de handicap adînc. Nu găsesc cuvinte să îi explic. Privesc cum zboară din braţele unuia în ale altuia. Uşor, fără urme, fără a lua în serios nimic. Nu disperă, nu se opinteşte. Şi, mai ales, nu plînge. Ochii aceia asiatici blînzi, rareori traversaţi de umbre. Uneori, mai mult din răsfăţ, îi mai scapă un oftat.
Spaima rămîne una, sinceră şi mai mult îngrijorată - poate că nu sînt normală? O liniştesc. Ea ascultă şi gîndeşte puţin, după care se desprinde. Oricum nu ştie să fie altfel.
Prinsă la înghesuială într-o relaţie care riscă să nu mai fie jocul cunoscut, ci unul mai periculos, perfid, care îi vizează libertatea. "Nu fac decît să îi las să mă sărute pe obraji, sau pe frunte, ori pe gît (şi arată cu degetul). Buzele nu mi le dau niciodată. (îşi apasă buzele una peste alta şi le întoarce spre interior) Eu nu îi sărut. Mă las iubită, nu înseamnă că le dau vreun drept asupra mea."
Se priveşte în oglindă cu drag şi chicoteşte - "Sînt frumoasă…"
"Ţie chiar că îţi place cam mult să te joci." - spun absent.
Simt o uşoară încordare, adică o acuz de ceva? E rău?
"Nu" - zîmbesc eu surprinsă. "E bine… Esti tu însăţi cînd faci asta."
"Sînt puternică. Să ştii că sînt." Eu îi dau dreptate, pentru că am aflat că puterea îi vine din limpezimea cu care gîndeşte, fără dileme profunde. "Mă descurc foarte bine fără orice. Sînt un supravieţuitor. Doar fără … băieţi nu aş putea trăi. Aş putea, dar nu mi-ar plăcea… " Rîde.
Eu mă gîndesc la mine pentru că numai prin contrapunerea propriului sistem reuşesc să mai ies la liman cu o explicaţie. Nu pricep pe loc. Îmi las gîndul pentru mai tîrziu, în singurătate, cînd oi avea puterea să judec frîntură cu frîntură. Şi iar îi dau dreptate, poate că de fapt mă complic prea mult.
"Uite, vezi? Eu nu mă gîndesc. Şi zău că luna asta a fost îngrozitoare." Un moment de slăbiciune şi atît.
Şi parcă încep şi eu să pricep. E naturală chemarea ei, iar trecerea fiecărui bărbat e precum vîntul. Nu mai mult. O încîntă. O răcoreşte, o înveleşte.
Îi privesc chipul de păpuşă de porţelan de China. Nu e neapărat frumoasă, dar are o dulceaţă infinită, o curăţenie şi o anume lipsă de expresie pe care mai degrabă o întîlneşti la copii.
Şi mintea taie din nou realitatea ca un cristal. În faţete. Fără adîncimi, doar cît să ai tabloul complet. Iar dacă e nesigură, e doar un copil abătut. Va uita repede.
De ce discutăm despre asta? Nu e nimic de discutat. Odată petrecute, lucrurile nu mai pot fi desfăcute. Uit uneori că e purtătoare legitimă a înţelepciunii asiatice. Îmi revine în minte coperta albastră a cărţii cu 101 de povestiri zen după care în adolescenţă încercam să îmi formez spiritul.
Rămîn din nou uluită de simplitate, pentru că eu de fiecare dată am avut nevoie să mă adun cu ceilalţi, cu ai mei, să spun, să explic, să redau sensurilor matca. Ea nu cunoaşte căile mele. Scăpare a găsit numai printre bărbaţi.

Amintiri din China - fila 1

Voi începe o serie de amintiri-jurnal din perioada trăită în China. Iată prima filă:

Uite-mă stînd pe scaunul acesta fără spetează, cu geanta pe genunchi şi ascultînd fără vlagă. Împietrită şi gata să mă revărs.
Se discută problema casei, a chiriei. Nu înţeleg. Nimic. Văd numai ochii bătrînei proprietărese, cu pleoapele lăsate greu peste cele două dungi întunecate. Mă sfredelesc. Se fereşte de privirea mea.
Yingge sare ca arsă şi strigă revoltată (măcar atîta pricep şi eu): “Ea?” şi mă străfulgeră un gînd. Rostesc cu aceeaşi lipsă de putere, ca în transă: “Ce-i? Îţi spune că eu sînt cea care ţi-a furat banii…” Îmi face semn din cap că da, că totul e o porcărie şi că a obosit. Nu te poţi lupta cu atîta obtuzitate.
Mă scufund la loc. În baia mea de gînduri, ca de obicei cînd în jurul meu se vorbeşte, iar eu nu înţeleg. M-am obişnuit şi nu mă mai plictisesc, obosită de stat cu urechea la pîndă ca un ogar împietrit în aşteptarea semnalului de start. Prima lună s-a dovedit a fi cea mai grea, după aceea totul a început să alunece pe lîngă mine, ca apa pe o suprafaţă uleioasă. Nu mă mai interesează şi, chiar cînd aş vrea să ştiu, nu mai întreb. Parcă ar putea fi ceva care să mă privească…, viaţa mea, cea adevărată, nu e aici, se desfăşoară dincoace de mine.
Şi deodată, din toate părţile începe să mă strîngă oraşul în braţele lui puternice a milioane de oameni, mă apasă, îmi ia aerul, îmi frînge oasele. Şi proprietăreasa îmi aruncă din nou priviri piezişe, furişate, gîlgîind de un soi de ură perversă. Nici măcar nu mai încearcă să îşi mascheze neînţelegerea. Ei bine, da!, îmi vine mie să îi strig în faţă. Eu sînt străinul aici, duşmanul şi pericolul! La ce bun însă, nu ar înţelege oricum o iotă din engleza mea.
Caut un loc să mă pitesc. Contabilizez ce ştiu chinezii despre România. Sîntem buni la fotbal, Nadia Comăneci (al cărei nume îl pronunţă imposibil sau deloc) şi filmul despre Ciprian Porumbescu, pe care eu, spre ruşinea mea, nici nu l-am văzut.
Îmi amintesc că voiam să mă pitesc. În jur - sărăcie lucie. Mă întreb ce face cu toţi banii pe care îi încasează de la atîţia chiriaşi. Nu se văd în nimic. În singura cameră e o masă jupuită, o banchetă tare şi două scaune. Fără spătar.
Proprietăreasa rămîne neînduplecată. Vorbeşte uitîndu-se în jos şi îşi freacă cîte un picior de celălalt. Mie îmi trece prin minte că la noi oamenii investesc în confort. Aici nici nu ai unde pune capul să dormi.
Studenta de la etajul superior se miră privind cele cîteva poze pe care le-am tîrît după mine din ţară. "Vai ce frumos, la noi, oamenii îşi cumpără canapele uni, îmi plac astea, cu flori sau model." Încerc să îmi lămuresc o întrebare mai veche "Am văzut ca pe aici foarte rar găseşti case cu covor, ciment şi atît. Poate pentru că este aşa de cald aproape tot anul?" Cade niţel pe gînduri. Engleza ei este şubredă şi face eforturi să înţeleagă. "Se poate, dar mai e ceva, ne gîndim că ar fi complicat cu curăţatul…"
Am obosit să fixez pătrăţelele spălăcite ale podelei. Îmi mut privirea pe Yingge. Nu are nevoie de sprijinul meu. S-a liniştit, zîmbeşte politicos şi a redevenit prietenoasă. E o artă care mie încă mi se refuză. Recunosc în sinea mea că ştie cum să îi manevreze pe ceilalţi ca să obţină ce vrea. În caz că nu se poate, amînă războiul, îl evită şi, cum s-ar zice pe la noi, lasă întotdeauna loc de bună ziua.

Să ne iubim organizat!

EROARE

Includeri
URLTip MIME
Adăugare link de includere
  
Aldin Cursiv
  
Culoarea textului Culoarea de fundal
  
Link
  
Aliniere la stânga Aliniere pe centru Aliniere la dreapta
  
Listă cu numere Listă cu marcaje Fără indentare Indentare text
  
Înlătură formatarea din textul selectat
  
Vizualizare
Verifică ortografia
  
Adăugaţi imagine
  
Vizualizare
Vizualizare




şi postare

Comenzi rapide: apăsaţi Ctrl cu: B = Aldin, I = Cursiv, P = Publicare, D = Schiţă mai multe
Publicaţi în continuare Încărcare material video Anulaţi
Puteţi continua editarea postării dvs. în timpul încărcării, dar nu aveţi posibilitatea să închideţi această fereastră sau să publicaţi până la finalizarea încărcării.
Se procesează materialul video... Anulaţi
Aveţi posibilitatea să vă salvaţi postarea şi să reveniţi la publicare după finalizarea procesării.

Nu se poate face conexiunea la Blogger.com. Salvarea şi publicarea pot eşua. Încercaţi conectarea acum. Se face conexiunea la Blogger.com...