miercuri, 27 februarie 2008

Amintiri din China - fila 25 (the last, but not the least...)

Stăm pe scaunele din plastic albastru cu mînere argintii. Din cînd în cînd îmi arunc ochii pe tabela electronică. Cursa spre Bucureşti nu are nici o întîrziere. Îmi vin în minte imagini din Canton, din apartamentul spaţios în care am locuit cît am lucrat. Terasa suspendată la etajul 14, cu copăcei pitici, flori mari şi galbene ca nişte nuferi, aleile cu pietriş şi băncuţele de lemn pe care citeam seara în sunetul unor greieri gigantici. Am aflat mai tîrziu că nu erau greieri, ci nişte păsări. În rest, o linişte mormîntală. Nu am auzit timp de nouă luni nici un ciripit de pasăre. O pădure de beton.
Micul şi cochetul salon de masaj la care îmi făcuse compania abonament, cu lumini roşiatice în dreptul fiecărui şezlong de piele. Cu măsuţă rotundă, de lemn masiv, încrustat. Cu ceşcuţe minuscule de ceai. Nu mi-ar prinde rău acum o împachetare în vin la labele picioarelor, un prosop care să-mi învelească fierbinte piciorul şi care să îmi facă sîngele să-mi alerge prin vene… Şi chiuiturile mele cînd maseurul încerca sa mă maseze mai sus de gleznă, pînă cînd au renunţat văzînd că mă gîdil de nu mai pot sta locului cu picioarele.
Lioata de moşuleţi cît gămălia făcînd exerciţii lente de înviorare pe pajiştea verde pe care o zăream de la fereastră dimineaţa. Căluţii pe arcuri din părculeţul de copii pe care ne prosteam după masa cu Yingge şi prietenii ei. Ceainăria la care ne-am hotărît să jucăm rolul de gazdă la intrare, infipţi ca nişte caraghioşi în spatele unui stativ de lemn chiar la uşă, spre amuzamentul chelnerilor şi patronului care ne-au lăsat să ne jucăm pînă cînd mai aveam niţel şi o luam prea în serios.
Yingge iar ucide iepurele. I-l iau blînd, dar ferm din mînă. Scotocesc prin bagajul de mînă şi-i dau la schimb un fluture de porţelan pe care am reuşit să îl cumpăr fără să observe.
Îl ţine în palmă. Apoi strînge pumnul.
“O să am grijă de el…”
Îmi promit cu îndîrjire că nu voi lăcrăma. Mi-ar fi şi mie mai greu. Şi ei. Cumva sînt sigură că şi ea va face la fel. Ge-Ge mi-a zis la revedere, m-a strîns în braţe şi şi-a făcut de lucru prin parcare. Acest om care nu mi-a putut spune nimic niciodată fără ajutorul fiică-sii, dar care m-a înţeles mai bine decît oricine. Eu l-am pupat pe obraji, aşa, ca acasă. I s-au umezit ochii, dar colţurile gurii s-au încăpăţînat să zîmbească.
Mă ridic. Cursa mea a fost anunţată. Yingge tresare, dar nu se ridică. Mă uit la ea.
“Fluture, ar trebui să mă îndrept către poartă…”
Tot nu se ridică. Cum să fac? Ce să îi zic, cum să îmi iau la revedere de la ea în timp ce eu sînt cu bagajele în mîini şi ea stă pe scaun?
E complet căzută în sine. Nici nu a auzit. O ating uşor pe umăr. Se ridică. E amară şi obosită. Dar face un efort şi brusc chipul i se destinde. Iat-o pe adevărata Yingge, această veselă Maica Teresa cu ochii oblici. Mă strînge în braţe. E mai înaltă ca mine. Dar mi se pare atît de fragilă încît mi se face iar o milă cumplită, pornită din ceva nedefinit. Dacă voi întoarce capul odată trecută de furci, o să bocesc ca o cretină. Dar cum să nu mă mai uit o dată?
Yingge rămîne priponită. Dreaptă. Cu părul ei lucios şi negru, curgînd drept pe lîngă faţă. Dincolo de poartă îmi arunc ochii peste umăr. Ea a ridicat mîinile sus, sus, imitînd zborul. Între degetele de la mîna dreaptă ţine fluturele de la mine. Eu mă bat cu unghia în dinţii din faţă, dezvelindu-i. Rîdem amîndouă.
“Bye-bye, butterfly!”
Îi citesc pe buze “Iepurilăăăă”, aşa cum a învăţat ea să îmi zică în cimitirul shaolinilor cînd s-a distrat copios pe seama dinţilor mei din faţă.
În avion, mă aşez pe locul dinspre culoar. Sînt obosită cum nu am mai fost vreodată. Număr şapte chinezi pe culoar, susţinînd aşa-zisul bagaj de mînă: o cutie lungă, de carton, cît jumătate din lungimea avionului. O leapădă pe jos. Stewardesele sînt disperate, dar nu găsesc altă soluţie. Eu îi arăt uneia chitara. Nu ştiu ce să fac cu ea… A trecut drept bagaj de mînă, dar în cuştile de sus nu încape. Mă scapă de ea una dintre fetele zîmbitoare în uniformă, care se apleacă şi îmi zice la ureche:
“Domnul Petrache v-a oprit un loc în plus, cel de la fereastră. Este singurul loc în avion neocupat! Puteţi să vă întindeţi să dormiţi…”

10 comentarii:

Ronin Man spunea...

Emotionant! Altceva nu mai gasesc sa spun!

vasilissa spunea...

adevarul e ca nici eu nu am ce sa spun... dar, iau aer in piept si revin cu alte alea... :)

Ovidiu SIMINA spunea...

da, frumos cadou. Frumoasa surpriza! O recunoaste cineva care a reusit sa zboare peste 28.000 mile intr-o luna, decembrie 2007 - ianuarie 2008, 13 zboruri; round, round the world...
ati mai pastrat legatura? ai mai ajuns acolo?

vasilissa spunea...

ovidiu, adevarul e ca numai cineva care nu a stat cu genunchii la gura intr-un minunat avion al taromului ar putea sa nu aprecieze cadoul cu pricina.
si ia spune, cum a fost in calatoria ta lunga in spatiu si scurta in timp? unde ai fost? cum a fost?

Anonim spunea...

Am gura amara, mi-e frig si am capatat piloerectie (adica mi s-a sculat parul pe mine)
"Strunele chitarei-s rupte
Şi... romanţa s-a sfârşit!"

vasilissa spunea...

welcome to the end of the story, fie si asa cu parul rasculat... :)) hihihi

Ovidiu SIMINA spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
Ovidiu SIMINA spunea...

Uite la schimb niste povesti cu soare din lumea araba. Sunt tot asa, mai vechi, de vreo cinci ani... Sper sa iti placa, te astept cu comentarii :)

Ovidiu SIMINA spunea...

abia acum am vazut intrebarea legata de drumul meu, scuze. pai... Round, round the World am fost! Adica am dat putin ocol lumii... Si bineinteles ca revin cu povesti la mine... Pana acum am pus doar "vechituri". Dar urmeaza... [la un moment dat] Round, round... :)

vasilissa spunea...

am citit despre marocul tau. ti-am zis si vorbe scrise pe acolo...