joi, 14 februarie 2008

Amintiri din China - fila 8

Nu s-a crăpat de zi. Facem ochi, ne învîrtim chiauni, ne ciocnim unii de alţii. Semidezmeticiţi, reuşim să ieşim pe uşă. E fix şapte. Nu e de glumă cu chinezoaica asta bătrînă. Trecem peste drum. În curtea templului, vreo douăzeci de babe strînse într-un pîlc. Toate poartă pantofiori negri, de cîrpă. Cu baretă. Au nişte picioruşe de copil de cinci ani. Nu îmi imaginez cum de nu cad în bot cînd umblă. Este inuman.
O întreb pe Yingge. Nu pare încă articulată. I se închid ochii de somn. Dar disciplina o ajută să funcţioneze normal. Îşi face pomană cu mine şi-mi explică.
„E o tradiţie foarte veche la noi. Unul din criteriile de frumuseţe la femei era să ai laba piciorului foarte mică. De pe la patru-cinci ani, părinţii fetelor începeau să le strîngă în bandaje degetele de la picioare ca să se chircească în jos. În ani, degetele ajung să nu se mai întindă. Cresc aşa. Pînă cînd nu mai e nevoie de bandaje.”
Mă ia pe şiră. „Băi, dar nu doare?”
„Doare...”
„Tu de ce nu ...”
„N-a vrut tata. Mai sînt însă familii în care se practică.”
Îşi face apariţia şi şeful peste babe. Shaolinul nu pare deloc afectat de prezenţa mea. Am scăpat de emoţii.
Pornim în două dubiţe, după ce am pus mîna toţi la încărcatul unor cădiţe de plastic pline ochi cu peştişori gri, subţiri şi lunguieţi, nişte şerpişori care colcăie de mi se întoarce stomacul pe dos. Nu ştiu încă ce îi aşteaptă. Mă întreb dacă nu cumva vor fi hrana vieţuitoarelor pe care se presupune că trebuie să le salvăm.
Drumul e lung. Picotesc lîngă Yingge. Ea, lîngă mine. Liota de babe stă nemişcată, îngîndurată, cu mîinile pe genunchi. Prin geam, curg dealuri verzi. Şosele pietruite. Garduri şi case. Se animă totul cînd trecem printr-un sat-pepenărie. Am început să mă simt ca în rata spre Sadova.
Dubiţa coteşte. Face cîteva manevre şi motorul tace.
Fluviul Galben, o mare mîloasă, maronie, coboară lent alunecînd spre stînga. O vacă nepriponită paşte pe mal. E o vacă roşcată. Nimic deosebit. Măcar astea sînt la fel... Şi, or avea ele ochii ăia blînzi, dar mie tot mi-e frică.
Mă caţăr pe un maldăr de lemne.
Într-un scuar, e trasă o ambarcaţiune din şipci de lemn. E lungă de vreo 30 de metri. Veche de auzi cum trosneşte cînd îi trece pe dedesubt cîte un val greoi. Doi chinezi prînzesc pe punte. Iau ceva dintr-o pungă, direct cu mîinile negre şi îşi vîră în gură. Vorbesc, gesticulează.
Nu am văzut nici în filmele cu dacii şi romanii aşa o barcă rudimentară. Femeile încep să descarce cădiţele. Pînă să ajung să pun mîna, au scăpat cădiţa în iarbă. Mă uit fascinată cum femei de 80 de ani stau aplecate de la mijloc, cu picioarele perfect drepte şi adună peşte cu peşte. Le alunecă printre degete, se întorc după fiecare. Mîinile n-au răgaz. Lucrează neîntrerupt. Nu am cum să le mai ajut acum. Au format un cerc compact, îşi dau indicaţii scurte, repezite. În jumătate de oră, cădiţa e plină. Iarba a rămas udă, dar curată.
Urcăm pe punte. Ge-Ge începe să se înveselească. Îmi face iar cu ochiul şi se trage lîngă mine. Nici el nu simte vreun fior divin. Shaolinul însă şi-a împreunat mîinile, stă pe vine şi se uită undeva deasupra mîlului care curge ca o lavă în vălătuci grei, galbeni, ca un nisip mişcător.
Unul din chinezi începe să strîngă sfoara care ţinea barca la mal. O trece prin palmă şi pe după cot, pînă o adună pe toată. Celălalt manevrează un soi de motor şi o cîrmă ca o limbă de lemn.
Barca se mişcă greu, mai mult dusă de curent. Alunecă bolnav ca o balenă. Femeile se aliniază la marginea lungă a bărcii. Shaolinul iar îşi împreunează mîinile. Se conformează toţi. Şi eu, şi Ge-Ge. Avem aceeaşi expresie pe chip. O să rîdem? Nu e frumos...
Se rup rîndurile. Cu găleata, cu ligheane, direct cu mînile, apucă fiecare şi se pun pe aruncat peştii în fluviu. Spun de fiecare dată acelaşi cuvînt.
Yingge îmi traduce: „Release!”
Aha. Iau şi eu un lighenaş. Peştii cad în fluviu făcînd cercuri minuscule pe suprafaţă. Nu sînt chiar covinsă că în mîlul ăla poate supravieţui ceva.
Ge-Ge e pus pe şotii. Se duce la nevastă-sa, prin spate, o apucă de banta pantalonilor şi de borul pălăriei de paie şi se preface că o aruncă în fluviu. „Release! Release!”
Yingge rîde ca o capră. Rîd şi eu. Dacă e voie....
Seara, în bucătărie, încă nu am scăpat de senzaţia de greaţă. Răul de mare a fost chiar mai mic decît răul de maşină. Mă simt ca şi cînd aş face febră.

3 comentarii:

vanessa spunea...

Din descrierea filei opt, ca si din toate celelalte referitoare la China, am senzatia ca toate minunile lumii sau natura insasi nu se poate mentine astfel pentru mii de ani decat cu ajutorul suferintelor ascunse ale oamenilor indemnati numai de un singur cuvant "release"...in rest:tacere, suferinta, revelatie

vasilissa spunea...

uite ca nu m-am gindit la asta pina acum. Dar, intr-adevar, dincolo de alienarea mea inerenta, era o atmosfera inteleapta. Si nici o babuta, cit era ea de babuta si de traditionalista, nu m-a privit ca pe un ciumata. pornisera la drum cu un gind pozitiv. nu era sa ma mazileasca taman pe mine... Nu?

vanessa spunea...

Nu ar rezista daca ar gandi negativ, sunt multi si chinuiti, singura lor solutie de supravietuire este sa gandeasca pozitiv