miercuri, 20 februarie 2008

Amintiri din China - fila 17

“Mă ţine-n pumn ca într-o cuşcă de fier. De nici nu pot să respir…”
Ce să-i răspund. Ştie şi singură.
“Simt că mă sufoc, e prea mult şi prea repede. Şi dacă nu i-aş fi spus să nu mă preseze. Ca şi cînd dacă doarme la mine, sînt a lui.”
Fluture, mult îţi trebuie să ajungi la lumină…
Mi se face cald, în taxiul care ne duce către casă, sistemul de climatizare nu funcţionează. Deschid larg geamul.
Ea se întinde pe spate şi mă apucă de mînă.
“Ce ţi-e? Nu te simţi bine?”
“N-am nimic”, îmi spune moale. “Sînt niţel obosită….”
E linişte, maşina se întinde pe şosea ca un motan, vîntul s-a înteţit. Mă uit undeva prin ceafa şoferului. Ea se chirceşte lîngă umărul meu. E ca o durere care îi apasă pe piept. E palidă ca un mort.
“Eu pot dormi cu oricine, you know… Doar nu era să îl las să doarmă în stradă…”
Iar tace, eu iar fixez ceafa şoferului.
“Iar el, în loc să fie mulţumit că stă de mai bine de trei săptămîni în casă, deşi ştii şi tu, a zis trei-patru zile, pînă se lămureşte dacă se întoarce la ea… Dar ai văzut, nu spune că ar rămîne la mine… Şi nici nu vreau să rămînă. Cu el nici măcar nu m-am jucat!”
Eu mă gîndesc că viaţa îţi joacă farse într-o manieră ciudată şi de multe ori grosolană, dar educaţia ei budistă nu îi explică subtilităţile mele creştine. Şi-apoi cine spune că e ca mine?
Ajungem sus. Mă uit prin ierburile de ceai.
“Să-ţi fac un ceai?”
A adormit pe canapea. Dau drumul la air conditioning şi-o acopăr cu un cearşaf.
Pe mine mă cuprinde o stare acrită, ca o întrebare la care nu există răspuns. E întuneric şi parcă China întreagă mi-ar năvăli pe geam. Peste mine, mă impinge în afara ei, iar mie mi s-au încleştat mîinile de cînd tot stau atîrnată. Nici nu le mai simt, mi-au amorţit. Ca şi simţurile, gîndurile, convingerile. În al cui război lupt? Şi chiar dacă aş învinge, ce aş avea de cîştigat?

Niciun comentariu: