miercuri, 27 februarie 2008

Amintiri din China - fila 24

Cele două bagaje stau umflate lîngă uşă. Yingge îşi face de lucru cu biletele de avion către Beijing. Eu am fost mai mult absentă zilele astea. Ea ştie ce şi cum a organizat. Ge-ge se agită, glumeşte, încearcă să ne facă să rîdem. De mila lui, ne străduim. Cele trei bilete par deja ponosite. Doar două dintre ele sînt dus-întors. Yingge mi-a cumpărat un iepure de pluş pe care îl striveşte în mîini de mai să-i crape cusăturile.
Beijingul e ameţitor. Mare şi înghesuit. Dar e răcoare. În taxi, către sora cea mare a lui Yingge, stabilită în capitală, e linişte şi iepuraşul iar are de suferit. Ne cazăm. Îi invit pe toţi la masă. Ne hotărîm să ieşim într-un restaurant chinezesc din apropiere de centru. Eu cer porţie de dublă de paste prăjite. Mi-e clar că în ţară nu mă voi mai întîlni cu ele. Sora lui Yingge ne face poze. Zeci de poze. Le dăm la făcut ca să le putem lua a doua zi de dimineaţă în drum către sediul Tarom, de unde trebuie să îmi ridic biletul către ultima frontieră.
Peste noapte am dormit prost. Mi-a fost frig.
Ieşim în cîrd din casă, cu Ge-ge care a renunţat să mai fie ghiduş. O fi obosit. Nici noi nu ne simţim mai breze. Ridicăm biletul.
În faţa noastră se întind două zile albe, goale, care acum îmi par fără rost. Nu ştim de unde să le apucăm. Ne aşezăm în faţa pieţei Tien An Men să ne uităm la poze. Într-una din ele, eu şi Yingge stăm una lîngă alta, cu umerii lipiţi. Din farfuria de porţelan albastru se ridică o cruciuliţă argintie bizară, fantomatică, inexistentă în realitate. Mă trece un fior cald prin plexul solar.
„Yingge, tu vezi?”
Priveşte fotografia.
„E o cruce? E o cruce de argint! Mai e una, uite, chiar în spatele nostru, pe perete, vezi? Tot de argint!”
Intrăm pe sub mecla lui Mao pusă la intrarea în piaţă. Nu îmi arde de vizitat. Nu am chef să fiu turist. Dar timpii morţi mi-ar face plecarea şi mai grea.
Vaca de piatră albă care dă să se ridice de pe edificiul circular şi gri. Ceva cu ofrande aduse nu ştiu cărui zeu, ziduri, spaţii deschise, pomi pitici.
Îmi atrage privirea o adunare de omuleţi în salopete albastre. Au găleţi şi pensule lungi de mai bine de jumătate de metru. Mă apropii trăgînd-o pe Yingge după mine.
„Ce fac ăştia aici?”
„Poezie...” Yingge îmi răspunde absent şi laconic.
„Ce poezie, fluture nebun?”
Se îndură şi îmi dă amănunte.
„În găleţi e apă. Înmoaie pensulele şi scriu hai-ku-uri pe asfalt. Pe măsură ce scriu, versurile dispar, se usucă... Pe ideea că totul e efemer. Nimic nu durează mai mult decît o stare.”
Mie îmi dau lacrimile.
Acasă la sora lui Yingge femeia care îi face curat a pus iepuraşul de pluş pe pernă, învelit pînă sub lăbuţele din faţă.

2 comentarii:

Ovidiu SIMINA spunea...

se pare ca ai uitat sa mentionezi surpriza de la Tarom? ma gandeam sa intreb eu, ca oricum se gasea cineva sa te intrebe :)

vasilissa spunea...

Wait, dear, wait. Urmeaza... :)) Nu ma astepta la sediul Tarom.