luni, 31 martie 2008

Cînd îmi năvăleşte primăvara-n oase

Plouă mărunţel în Bucureşti. Vreme de aprins veioza şi laptopul. Vreme de răsfoit stări. Nu poate fi luni tocmai azi!

Pe un blog primăvăratic am găsit linkul ăsta.

http://www.yevgenysudbin.com/audio/mozart_piano_concerto_k488.mp3

Este că parcă lunea a devenit un spaţiu mai puţin infernal?

Primărie-ciocîrlie, boală pe la scăfîrlie BISS

Asta scriam acum vreo cîteva zile, năucită de foşgăiala din Bucureşti.
Revin cu o întrebare, Vanessa, dacă tot înţelegi fenomenul mai bine, ai putea să ne explici de ce sunt mai mulţi bani la Negoiţă?


Ah, ce frumos e oraşul nostru! Doamne cum mai robotesc echipele de muncitori de vreo trei săptămîni ca de frica morţii. ba un şanţ nou, ba o bordură, ba un parc, ba...

Păi, eu, biet bucureştean ameţit, ce să mai înţeleg? Să înţeleg că se putea face ceva patru ani, dar că primarii au preferat să stea cu tîrtiţele la soare şi acu, în ceasul al doisprezecelea, şi-au amintit de liota de votanţi care, se ştie, e proastă cu bube şi, în plus, are memorie scurtuţă şi o să îşi amintească atunci cînd o sta cu ştampila de votare în mînă doar ultimele două luni din mandatele domnilor primari? Păi asta şi înţeleg. Că sîntem luaţi de proşti. Io una aşa mă simt.

Mai nasol e că pe la sectorul trei, e unul, Negoiţă care le-a dejucat planurile.
Buldozerul din sectorul lui n-a închis, al dracu, un ochi patru ani. Şi, culmea! Se vede!

Măi, primarilor care sînteţi, mi-aţi stricat, bre, pînă şi bucuria de a vedea că, în Bucureştiul ăsta, groapa de gunoi a ţării, se poate face ceva... 
Pfffu, păi aşa ne-a fost vorba?

Păţaniile autorului - partea 1

Trăise cum ştiuse. Şi ştiuse ce trăise. Ceea ce nu îl ajutase neapărat, ba deloc, să se împace cu viaţa de om activ al societăţii. Şi iată că ajunsese, ca orice autor de romane care nu a reuşit să scrie decît nuvele, povestiri scurte sau cîte un articol plătit la vreun ziar, să îi miroasă degetele a tutun ieftin şi să îşi facă ouă ochiuri ale căror gălbenuşuri, cînd nu se înşirau în tigaie, i se lipeau în barbă, să nu doarmă nopţile şi să bea toamna un vin greu în bucătăriile amicilor pînă dimineaţa, cînd se suia în primul tramvai care pleca de la depou. Simţea de data aceasta că venise vremea să creadă cu tărie că poate în sfîrşit să bată la poarta marilor speranţe. Societatea nu e nevoie să îl placă, îşi mai spuse încrezător, ci să îl citească.
În fond, amînase de atîtea ori, încît acum i se părea că e aproape imposibil să pună pe hîrtie ceea ce gîndise în sute de rînduri. Se aşeză comod în şezlong, îşi aprinse pipa şi se scărpină în barba rară.
Îşi ascuţi două creioane. Şi simţurile. Îşi aruncă privirea pe fereastra care dădea într-o curte interioară, spre disperarea inspiraţiei care se ofilea de fiecare dată cînd autorul uita că nu are ce să vadă acolo, şi căzu pe gînduri. Atît de tare, încît îşi simţi noada înfuriindu-se de durere.
Aici autorului i s-a întîmplat un lucru nefiresc. Nu nefiresc la modul absolut, fireşte, căci pentru asta ar trebui mai întîi de toate să stabilim şi să cădem de acord asupra a ceea ce este acela nefiresc. Neconform cu firea? Cu ceea ce este normal sau natural? Ori pur şi simplu, împotriva firii? Or, se ştie, ceea ce poate fi nefiresc pentru unul, este absolut natural pentru altul, şi invers.
Aşadar, ceea ce se întîmpla era nefiresc pentru autor, deşi nu neobişnuit.
Din fire schizofrenic, şi aici trebuie să subliniem, din fire, căci nu era ceva patologic, lăsase loc unor discuţii aprinse şi deloc la locul lor între cele două jumătăţi ale eu-lui lui, jumătăţi care se împărţiseră pînă la urmă în mod echitabil între partea stîngă şi cea dreaptă a corpului autorului. Se ajunsese pînă acolo, încît partea stîngă bătea furioasă cu piciorul în podea şi, în cîrdăşie cu ochiul stîng, încerca să îşi impună punctul de vedere în faţa părţii drepte. Aceasta nu apucase nici măcar să scoată o vorbă şi icnea scurt dînd să se apere. De altfel, partea stîngă, prin natura ei, era nu numai îndărătnică şi încăpăţînată, dar şi evident mai stîngace decît partea dreaptă. Astfel, măcinată de complexe, făcea întotdeauna atmosferă şi crea discuţii inutile ori de cîte ori i se ivea cea mai mică ocazie. De bună seamă, asta se întîmpla atunci cînd autorul devenea absent ori dus pe gînduri.
Autorul băgă în sfîrşit de seamă că cele două jumătăţi se hărţuiau (ba chiar ajunseseră să se pocnească şi să se înghiontească şi chiar să se înjure birjăreşte) şi îşi plesni palmele cuprins de nerăbdare.
- Dragii mei, cititori – începu el sfătos –, m-am gîndit să vă ofer un roman în care nu se petrece nimic.
Autorul mai avea cîteodată ieşiri nelalocul lor, însă, de data asta, cititorii nu părură prea fericiţi de perspectiva oferită şi începură să se legene de pe un picior pe altul şi să strige la el. Unul chiar îl îmbrînci aşa de tare, încît autorul căzu cu picioarele în sus pe spate şi dădu destul de tare cu capul de podea.
Pentru că în cădere deschisese braţele, mai rămase cu ele răşchirate cîteva minute uimit el însuşi de cele ce se petreceau.
- Cum, nu vrea nimeni un roman în care să nu se întîmple nimic?, se miră el destul de inoportun în timp ce îşi ferea capul ca să nu primească vreo roşie ori vreun cartof în faţă, înainte de a apuca să îşi spună punctul de vedere. Punct care, i se părea lui, odată expus, ar fi fost acceptat nu numai cu uşurinţă, ba chiar cu uşurare de către cititori.
Autorul era sincer dezamăgit. Dar, pentru că o viaţă întreagă se lăsase păgubaş de cîte ori se lovise de vreo chestiune nu tocmai pe placul lui, se avîntă mai departe cu gîndul limpede conturat că de data aceasta nu mai era cale de întoarcere. Reveni ceva mai răguşit, dar hotărît să nu abandoneze lupta.

duminică, 30 martie 2008

Schizofrenia salvează România?

Nu mai pot. Gata, mi-a plesnit vena cavă. Păi cum să stau doar în turnuleţul meu de fildeş? Iaca, nu mai pot! Mi-am trîntit sacoşele beletristice pe stînga, lîngă inimă, şi mi-am luat un rucsăcel nou pe care l-am pus pe dreapta, pe weblog.ro. Uite aşa, cînd mă apucă damblaua de nu mai suport realitatea la zi, mă duc acolo (http://vasilissa.weblog.ro/) şi mă vărs.

De acum, veţi găsi articole precum cele despre accidentul de pe Kiseleff, politică, social şi alte daravere la adresa indicată.

Las locşorul ăsta să fie ceea ce am vrut iniţial: un loc în care să ne cuibărim ca să mai scăpăm niţel din realitatea grosolană în care trăim.

Irakul before & after




Îşi mai aminteşte cineva motivul oficial dat de preşedintele Bush cel mic cînd a hotărît să dea buzna peste irakieni? Da, era vorba de armele chimice şi biologice despre care americanii ştiau sigur că există acolo. Aşa, acum că l-au mazilit pe Saddam, au decimat populaţia pe care se presupune că o salvau şi au pus la pămînt frumuseţe de capitală, unde sînt, domne, armele alea?
Americanii de rînd, cei care pricep că nu e chiar aşa de oablă treaba cu ce face America la vîrf, au ieşit în stradă să strige huo împotriva trupelor din Irak.

Am fost în Bagdad. Era exact ceea ce citeam copil fiind în O mie şi una de nopţi. Acum, arată ca în O mie şi una de nopţi de coşmar...

 

sâmbătă, 29 martie 2008

Ce ce încă nu se ştie despre Criminala de pe Kiseleff

Am primit drept comment următoare informaţie în urma investigaţiei făcute de prietena mea ziarist:


nu ma lasa in pace subiectul asta. ma intrebam cine o fi aceasta femeie-monstru, care dadea telefoane fara sa se sinchiseasca de starea fetei aleia. si ia uite ce am descoperit:
http://www.tmb.ro/dosare_ecris.php?id_dosar=30100000000079189
daca inteleg bine, doamna straus, fosta costache, a fost data in judecata de propria ei fiica pt. pensie de intretinere!!!!! iar fiica a obtinut de la doamna posesoare de x afaceri prospere INCREDIBILA suma de 13 milioane pe luna.

vineri, 28 martie 2008

În ce fel de lume trăim?

În afară de Jurnalul Naţional, nimeni nu a spus nimic despre cum a murit o tînără de numai 20 de ani lovită pe trecerea de pietoni, pe Kiseleff.
Şi acum hai să vedem cine nu o să păţească nimic dat fiindcă a omorît un om.

Anamaria Straus este cunoscută în special în lumea afacerilor duty free, dar şi în cea automobilistică. Mai face afaceri cu pietriş, produce filme şi se ocupă şi de publicitate. Este parteneră de afaceri cu fiul lui Pavel Lăscuţ, fost director al Vămilor. Firma Heinrig care se ocupă cu vânzarea produselor în regim duty free are sediul în Zona Liberă din Constanţa. Silviu Preoteasa, unul dintre colaboratorii lui Straus atât din firma care se ocupă cu duty – free, cât şi la Midocar, dealerul Volkswagen în România, este membru în consiliul director al Asociaţiei Producătorilor şi Importatorilor de Automobile alătutri de Călin Popescu Tăriceanu care este şi preşedinte de onoare. Heinrig a fost implicată şi în scandaluri imobiliare cu vile ieftine de la RAPPS în 2007. În timpul guvernării PSD, Midocar a câştigat contracte de zeci de milioane de euro cu Ministerul de Interne, SRI, SIE, sau MApN pentru maşini, iar tratativele pentru securizarea graniţelor, "Afacerea Frontiera" , s-au purtat la sediul Midocar Consulting.Aşa se explică şi reacţia ciudată a autorităţilor care au refuzat să facă orice comentariu.

sursa: Jurnalul Naţional

http://www.jurnalul.ro/articole/120885/lovita-si-abandonata-pe-trecerea-de-pietoni-sub-privirile-politistilor-(imagini-socante)

Mai mult decît petrol?

Nu vreau să comentez. Mă întreb însă unde este şi partea cealaltă a monedei? Cu ce au făcut americanii în Irak, în numele religiei lor, democraţia...

http://www.groepwilders.com/

Reclame, reclame și iar reclameeeee

Foarte foarte tare! Hai că merită să vezi ce i-a dus capul pe creativi!

Ca să funcționeze, dă-ți numărul de telefon pe bune! criminală ideea. Părerea mea.

Îndreptați-vă de șale!

Prefer de regulă să mă feresc de a mă lega de subiecte care țin de politică, de regimuri politice și de cei care ne conduc. Dar sînt momente în care ar trebui să ne oprim. În picioare, drepți, așa cum numai omul știe să fie. Corecți pînă la sînge. Pentru a căuta în adîncul ființei noastre morale partea dreaptă a lucrurilor. 
Cu obiectivismul pe care probabil numai cel care nu mai are ce pierde îl știe avea. 

Filmulețul de pe site-ul proteveului, emisiunea în două părți: "Cei care au umilit comunismul" deschide o poartă. 


(dacă între timp emisiunea nu mai e la adresa de mai sus, puteţi căuta cu numele emisiunii Cei care au umilit comunismul sau cu numele celui intervievat, Grigore Caraza)

Mai sînt încă oameni printre noi cărora comunismul le-a luat tot, dar pe care nu i-a putut deposeda de acea esență tare din care sunt făcuți doar cei curați.

Spadasinele şi misterioasa tanti Vetuţa - ultima parte

Babele încetară la unison să se smiorcăie.
- Adică cum?, se miră Florica. Cum reţinută? De ce organe?
- Organele de poliţie!, se enervă poliţistul. Ce alte organe?
- Păi, ce-a făcut?
- Ce-a făcut, ce n-a făcut… Cert e că e reţinută.
- Domnu’ poliţist, dar tre’ să fi făcut ea ceva de e reţinută, nu? Da?
- Hoţul neprins e negustor cinstit. Decretă poliţistul. Aşa, e cu prezumpţia aia… prezumpţia de nevinovăţie, reuşi poliţistul să-şi ducă pînă la capăt ideea.
- Cine, don’le? Vetuţa noastră? Fugi, don’le de-acilea -, trecu la atac frontal Ecaterina. Nu e, donle, n-are cum!
- E, nu e… E reţinută.
- Dar de ce e acuzată? – dădu brusc Florica dovadă de simţ practic. Adică ce-a zis organele c-a făcut?
- Comerţ ilicit!
- Ce comerţ ilicit, domne? Care comerţ? Comerţ cu ce?
- Cu… - poliţistul îşi drese vocea şi reluă în putere -, cu căciuliţe!
Babele se foiră. Se suciră.
- Domne, mata eşti serios?
- Doamnelor, luă poliţistul poziţie de drepţi, asta e…, de-aia io zic mereu, cînd faci, faci, dar te gîndeşti şi la consecinţe! Că nu poate aşa oricine să scoată tarabă în faţa blocului! Păi unde am ajunge dacă s-ar trezi toţi să vîndă... căciuliţe în faţa scării? De capu’ lui?
Mulţumit de aşa lecţie, poliţistul îşi aranjă cascheta.
Babele iar se foiră. Iar se suciră.
- Căciuliţe? Căciuliţele-alea de le croşeta ea? Păi şi ce-are?, se enervă Florica. Nişte căciuliţe prăpădite acolo. Că măcar una de i-aş fi cumpărat şi io. Auăleeeu…, auăleeeeu… - începu din nou Florica să bocească.
Babele se puseră iar pe smiorcăit.
- Căciuliţe, necăciuliţe, le vindea?
- Le vindea…, ziseră babele descumpănite.
- Aaaha! Deci recunoaşteţi că făcea comerţ ilicit!
- Ba nu recunoaştem nimic, mama ta de vierme nenorocit, i-o-ntoarseră babele. Al dracu’ gabor, auzi la el, comerţ ilicit!
- Auzi la el – zise şi Florica ţipînd. Da’ nu ţi-e aşa niţel ruşine obrazului?
Babele parcă înnebuniseră. Strigau cît le ţinea gura şi gesticulau cu andrelele şi, ca la comandă, plutonul de mămăici se repezi şontorog, dar hotărît, să-i dea poliţistului o lecţie. Cu o forţă nebănuită, căpşoarele roz începură să se agite, să-i care frenetic andrele pe spinare poliţistului şi să-l facă albie de porci.
- Na, mă, nenorocitule. Să mai zici tu că face Vetuţa noastră comerţ ilicit! Fire-ai al dracu’ de nenoricit cu cine te-a făcut! Mă, tu n-ai mamă, n-ai tată. N-ai şi tu o bunică? N-ai?
Şi dă-i, şi dă-i.
Poliţistului îi scăpase chipiul pe jos şi încerca să se apere cum putea de andrelele ascuţite care cădeau în ploaie pe spinarea lui.
Spadasinele nu-l slăbeau o secundă. Nici cu andrelele, nici cu înjurăturile.
- Să n-ai parte de ce-i mai bun pe lume! Las’ că te-nvăţăm noi minte! Auzi, Vetuţa noastră! Auzi, comerţ ilicit! Păi nu te facem noi arşice? Las’ că vezi tu pe dracu’!
Poliţistul simţi o arsură în spinare, printre coaste. Dădu să tragă aer în piept, dar văzu că nu-i mai ajunge. Totul pălea. Se înecă într-o lavă neagră şi se prăvăli bufnind de podea cu bărbia.
Babele se opriră la fel de brusc cum începuseră.
Florica se trezi prima.
- Fa, să ştii că l-am omorît!
Ecaterina privi corpul care zăcea pe podea.
- Măcar să-mi iau andreaua…
Îi smulse poliţistului andreaua din spinare.
Babele se mai uitară o dată la corpul trîntit pe jos din care gîlgîia un sînge incredibil de roşu. Oftară şi porniră în şir indian pe holul blocului făcîndu-şi cruci. Se opriră la lift.
- Fă, Florico, zise Ecaterina – da’ şi Veta asta, măcar dacă lăsa şi ea şablonul ăla de cruce pentru colivă. Că mîine-i zi mare, m-aş fi dus şi io la biserică să dau de sufletul morţilor…

joi, 27 martie 2008

Spadasinele şi misterioasa tanti Vetuţa - partea 3

Se însera. Babele s-ar cam fi dat duse de-acum pe la casele lor, dar cum să pleci să laşi uşa de perete? Iar de Vetuţa nici urmă.
Începură să se foiască.
- Am amorţit, Caterino. Io m-aş duce…, zise Florica şi chiar o luă spre uşă.
- Apăi, deh…, zise Ecaterina, oftînd. Da’ cum facem noi acu’? Cu uşa asta?
Pînă se se dumirească, în cadrul uşii îşi făcu apariţia un bărbat.
- Bună seara. Sunt chestor Răsad Aurel, zise bărbatul venind mai în lumină.
- Vai, domnu’ poliţist. Bine c-aţi venit, că nu mai ştiam ce să ne facem! Io-te că Vetuţa nu a mai venit şi noi ne-am cam fi dus…
Poliţistul inspectă din ochi liota de babe, tocul uşii. Şi-şi drese vocea:
- Este cineva dintre dumneavoastră proprietarul casei?
Babele începură să dea din colţ în colţ.
Florica, mai hotărîtă să plece la nea Marian al ei care deja îi pregătea de cîteva ceasuri bune o serie de înjurături, luă cuvîntul.
- Domnu’ poliţist. Păi să vedeţi. Noi trebuia să mergem la piaţă, că ştiţi, aşa facem vinerea dimineaţa. Da’ Veta n-a venit. Şi noi ne-am speriat şi am venit şi am bătut, dar n-a răspuns nimeni. Şi-atunci…
- Aţi intrat prin efracţie…, constată destul de absent poliţistul.
- Păi, am spart uşa…, na…– se pierdu Florica.
- Hm, îhî, mmm, - trase poliţistul o concluzie şi începu să scrie pe-un carnet.
- Da’, domnu poliţist, dacă era moartă în casă?
- Dacă era?, îi ţinu Caterina isonul Floricăi.
- Dacă era, era! – decretă cu un aer filosof poliţistul. Ăsta-i motiv să intri în casa omului prin efracaţie?
- Care om, domnu’ poliţist – se enervă inoportun Florica. Ce, Vetuţa-i om? Adică, vreau să spun, e aşa, oricine? Că doar o ştim de patruj’ de ani… O viaţă de om! Era s-o lăsăm să putrezească-n casă, fără-o lumînare?
- Păi să putrezească să neputrezească, trebuia să chemaţi organul! Numai organul are dreptu’…
- Io-te că nu ne-a dus capul de babe proaste. Noi ne-am speriat şi gata, se disculpă Ecaterina scăpînd din mînă andrelele care oricum rămăseseră ţepene în aer de cînd intrase poliţistul.
- Mda, îhi, trase iar poliţistul o concluzie.
- Da, domnu’ poliţist, cu Veta ce-o fi? Unde-i? Că de azi dimineaţă o tooot aşteptăm..., îşi luă avînt Florica. Acu’, dacă tot am greşit, am greşit, dar măcar să ştim ce-i cu Vetuţa noastră..., pe Florica o podidiră lacrimile.
Ecaterina, fire sensibilă şi ea, începu să bocească. Celelalte babe, văzînd că-i rost de bocit, se puseră şi ele pe hicăit şi icnit.
Poliţistul intră în panică. Băgă pixul în buzunarul de la piept.
- Ia lăsaţi smiorcăielile… eeee,
- Da’ cum să lăsăm, domnu’ poliţist, cum să lăsăm? Că Vetuţa noastră…, aşa o femeie… bună s-o pui la rană era! S-o pui la rană, nu alta! Auăleu, că bună eraaaaaa. Că ca ea mai rar, aşa un sufleeeet.
- Bună, nebună, e reţinută de organe.

Spadasinele şi misterioasa tanti Vetuţa

Se încolonară la lift.
- Ete-o pe Florica – rîse una -, o porni pe scări! Da’ sprinţară eşti, Florico, azi!
- Păi i-un etaj. Pînă vine liftuuuu…
Bocăniră în uşă cu degetele noduroase. Pe partea ailaltă linişte.
- Fă, Florico, să ştii că nu-i a bună… Că cînd vine…, te ia pe neaşteptate!
- Ptiu, ptiu – scuipară babele la unison în sîn şi-şi mai croşetară un set de cruci pe piept.
- Io mă duc să-l aduc pe Marian, se hotărî brusc Florica. Să vie, că-i bărbat!
În mai puţin de-un sfert de oră, în suduielile lui nea Marian, uşa cedă din încheieturi. Babalele se reperziră grămadă în cameră.
- Iete că nu-i acasă. Fă, şi-i sparserăm femeii uşa! Să vezi cînd o veni, că asta e muierea-a dracului. O să ne spurce de dracii o să ne ia!
- Ptiu, ptiu – făcură iar babele la unison.
Nea Marian îşi aprinse o ţigară.
- Femei nebune, aia sînteţi! Fire-aţi ale naibii de muieri, că m-am luat după voi. Fă, Florico, să te văd, fă, de unde scoţi bani dă uşă acu’!, se întoarse nea Marian pe călcîie şi plecă bombănind despre ziua de pensie.
Florica rămăsese cu gura căscată pe mijlocul sufrageriei şi nu-i venea nici să plece, nici să stea.
- Acu’, Florico, nici la piaţă nu mai mergem, că n-om lăsa casa descuiată…, se aşeză Caterina oftînd.
- Mă duc barem să pun de-o cafea, se desprinse din uimire Florica.
- Fa, da’ ştii că Veta avea ea o caisată… Pe unde-o fi pus-o?
- Ia vezi în cămară…
Se înşirară ca la priveghi şi-şi turnară în păhărele mici cu dungă aurie pe margine.
- Hai să trăim!
- Să trăim, Florico, de ce să nu trăim?, chiţăi Caterina mai de la marginea canapelei.
- Fă, da’ ce mă mai arde la stomac! – se schimonosi Florica, scurgînd caisata din fundul paharului. Ce-o fi pus Veta-n ea?
- Ia vezi, n-are nişte slană ceva prin frigider? Un mezel?
Florica se ridică cu greu şi făcu cîţiva paşi icnind.
- Alelei, da’ urîtă-i bătrîneţea asta…
Reveni cu o farfurie cu mezel.
- Slană n-am găsit, sărăcia dracu’, nimic n-are prin frigider! Îl ţine degeaba în priză… Mai plăteşte şi degeaba curentu’!
- Lasă, fă, că şi mezelu-i bun, că mai ia din arsură. Că mă luă cu rău pe la maţe. Şi nici cafeaua n-am băut-o!
Tocăniră ce tocăniră.
În uşă apăru iar nea Marian.
- Făi, Florico, da’ tu de mîncare nu mai faci? Te mutaşi? C-a trecut dracu’ şi prînzu’. Fiţi-ar babele-ale dracu’! Că nu vă mai potoliţi!
N-aşteptă să i se răspundă, ieşi. Din obişnuinţă, încercă să tragă uşa după el. Uşa se trînti de tocul cu aşchiile smulse şi reveni de perete cu putere.
- Uuuu, se burzului Florica pe acute…, că parcă n-are ciorba pe aragaz… Îi cade şi lu’ ăsta mîna dacă-şi pune singur în farfurie!
Se ridică iar, icnind, şi-o porni spre uşă.
- Hai că viu înapoi. Doar să-i pun masa şi… Voi mai staţi pe-acilea?
- Stăm, Florico, păi un’ să plecăm. Nu tre’ să vedem unde e Vetuţa de-a dispărut aşa nitam-nisam?

miercuri, 26 martie 2008

Spadasinele şi misterioasa tanti Vetuţa - partea 1

Tanti Vetuţa era în bloc de cum puseseră muncitorii puşcăriaşi ultimul strat de smoală pe acoperiş. De-aia tanti Vetuţa ştia sigur cine intră, la cine se duce, ora exactă cînd a păşit în bloc, cînd a ieşit, ce număr purta la pantofi.
Un ierbar de întîmplări nefolositoare.
Pe băncuţă, croşetînd căciuliţe cu moţ şi şnururi de legat sub bărbiţă, dădea informaţii despre veniturile fiecărui vecin, profesie, cîţi copii, divorţuri sau nu, tot tacîmul, cu un aer informat. Adică, vezi bine, dacă nu ştia ea, tanti Vetuţa, cine mama mă-sii să ştie!
Pe urmă înşira pe o pătură în carouri negru cu roşu căciuliţele şi le vindea mamelor care treceau în drum către părculeţ cu plozii.
După ce îi murise bărbatul de ciroză, că le bea al dracu’, sugativă nu alta, cum să nu crape de ciroză?, tanti Vetuţa luase calea bisericii. Ferească Dumnezeu, maică, că Ăl de Sus cînd bate, nu bate cu băţul. Ai văzut ăla de la şase? A bătut-o pe nevastă-sa atîţia ani, de umbla coana Mioara numai cu basma trasă pe ochi. L-a lovit o basculantă pe şantier şi ăla a fost. Direct în patru scînduri. Să mai zici că nu-i dreptate pe lume!
Babele dădeau afirmativ din căpăţînile lor roz, proaspăt vopsite de tanti Nuţi, coafeza cartierului.
- Hai că şi tu, Vetuţă, tare le mai umfli, ce-are basculanta cu omorul de-l dădea nea Vasile nevesti-sii…
Tanti Vetuţa pufnea.
- Ştiţi voi…
- Auzi, fa, dar aia, cum îi zice, de la opt, de a divorţat acu’ doi, doi?, doi sau trei ani, aia ce face? Ea ce e?
- Uuu, - zicea tanti Vetuţa, adică, mult sînteţi proaste – aia e stomatoloagă! Păi tu ştii ce casă şi-a făcut? Numa parchet de colo pînă colo. Să vezi mobilă de bucătărie! De la Neosel sau cum draci îi zice. Şi-i vine femeie la curăţenie. A dracu’, că singură o fi greu să dea cu cîrpa.
Babele iar dădeau din scăfîrliie roz.
- Apăi, de, dacă e cocoană…
Andrelele începeau iar să troncăne egal, în ritm mărunt.
- Da, tu Caterino, nu vrei o căciulă pentru nepoc-tu Georgică? Ete ce frumoasă mi-a ieşit asta! Albastră cu alb. De mariner.
- Da, lasă-mă, Vetuţă, în pace. Că îi ia mă-sa la haine de pute casa de ele. Căciulă îmi lipsea!
Tanti Vetuţa oftă.
- Nu vrei, nu-ţi dau. Eteeee…
- Hai, Vetuţă, nu te supăra acu’… Las că-ţi iau io una pînă la urmă.
- Iei pe dracu, bombăni Vetuţa ca pentru ea.
Se însera. Din ferestrele blocului vecin, soarele ţîşnea ca un foc vertical. Babele încetară cu trocănitul. Strînseră pulovăraşele abia începute, căciuliţele şi ghemurile şi se porniră oftînd reumatic spre lift.
- Eh, zise una mai în putere fără a se adresa cuiva, lasă că-i şi mîine o zi…
- Făi, Vetuţă, se repezi Caterina, să nu uiţi mîine, să-mi dai şablonul ăla de cruce.
- Uit io! Tu uiţi, că te-ai ramolit. Vai de sufletul tău de păcătoasă.
Liota se stinse. De dincolo de gardul părculeţului, un leagăn scîrţîia sub vînt.

Veni noaptea. Prin luminator se mai auzi o vreme zdrăngănit de cratiţe, apoi luminile apuseră prin geamuri. Pe hol, pe la miezul nopţii, se auzi o vreme tropăit, apoi blocul sucombă sub cerul întunecat, de primăvară timpurie.
Dimineaţă, liota de mămăici cu scăfîrlii roz se încolonă pentru tura matinală de piaţă.
- Da’ cu Vetuţa ce-i? Că ea e prima mai mereu!
- Las’ că apare ea. Mai stăm acilea şi plecăm noi…
Babele se înşirară pe gărduţ ca vrăbiile.
- Hai, Veto – se enervă una vorbind cu asfaltul – ce draci oi fi făcînd de nu mai vii?
- Fa, să ştii că nu-i a bună. Asta nu lipseşte. Şi mai trebuia să-mi aducă şi şablonul de cruce pentru colivă… Nu l-o fi găsind?, zise Caterina lăsînd sacoşa de cîrpă jos.
- Cine, fa, Veta să nu găsească? Păi la aia lingi de pe jos, nu alta, aşa-i de curat la ea. Auzi, să nu găsească Veta!
- Păi şi-atunci? – se descumpăni Ecaterina.
- Şi-atunci, şi-atunci. Dracu’ s-o pieptene. Hai pîn’ la ea. Să nu fi păţit proasta ceva…, că ieri se cam plîngea de-un şold.
- Las’ că de re’omatism n-a murit nimenea! Ce? Pă mine nu mă doare? Mă doare şi nu mă mai plîng atîta! Mai dă-o… Doamne iartă-mă…
Babele îşi făcură cîte-un set de cruci.
- Hai, mergem să vedem ce-i?

marți, 25 martie 2008

Pis, pis, m-ai trezit din vis!

Dacă aveţi o zi proastă... Dacă vi se pare că v-aţi trezit prea devreme. Prea brusc. Prea naşpa...

http://www.youtube.com/watch?v=GmwqpHsMExg&feature=related

Amintiri din casa scării – ultima parte

Ieşise totuşi din bloc cu inima uşoară, fără să îl mai aştepte pe autorul compunerii Patria Mea, încredinţat că mica lui stratagemă va da pînă la urmă roade.
Fie că avusese dreptate, fie că întîmplarea era astăzi într-o dispoziţie darnică, la cantina săracilor se zvonea că prin ciorbă s-au strecurat şi niscai bucăţele de carne. Şi, chiar dacă asta presupunea o coadă ceva mai lungă la intrare şi mai belicoasă decît de obicei, el ştia undeva în adîncul sufletului că una dintre acele bucăţele vor nimeri la el în burtă. Aşa că porni cu pas vioi, în ciuda artritei care nu îi mai dădea pace de cîţiva ani şi cu sentimentul că este sărbătoare.
Privirea lui hămesită şi cu pupilele mărite nu se mai sătura să alunece peste cazanul cenuşiu şi încins. Mîna grăsuţă a unui bucătar fără cap, căci ghişeul prin care li se pasa mîncarea era foarte zgîrcit cu priveliştea de dincolo de tejghea, se metamorfozase, fără ca ea măcar să ştie, într-una a unui destin prietenos.
Plictiseală mîncase ciorba în picioare, înmuind bucatele de pîine în zeama incoloră şi lăsase la final zgîrciul de care atîrna şi o minunăţie de fîşie de carne moale. E drept că i se cam aplecase şi făcea eforturi de a păstra îmbucăturile ce-i veneau înapoi pe gît, dar, trîntit în parcul Ioanid pe o băncuţă şi ferit de soare, gîndi că viaţa este minunată.

Amintiri din casa scării – partea 6

Cînd ajungea în casa scării, chiştocul era înnobilat deîndată cu numele de ţigară. O întindea grijuliu, îi netezea hîrtia boţită de regulă pe la mijloc şi o vîra în buzunarul drept al pantalonilor, căci buzunarul stîng depozita obiecte de o cu totul natură. Visa la noua achiziţie cîte o după amiază întreagă, se amăgea cu ea înainte de a îşi întinde oasele, dar o lăsa întotdeauna pentru a doua zi dimineaţă, cînd urma să citească ziarele înghesuite prin coşurile de gunoi de la metrou, pe care le smulgea cu trei degete, aceleaşi cu care îşi făcea şi cruce, imediat ce se strecura cu ele afară.
Ionel, autorul compunerii Patria Mea, lucru despre care Plescăială (căruia îi vom spune de aici înainte Plictiseală pentru a evita iritarea personajului şi dipariţia lui voluntară din povestire) nu ştia nimic, îi mai aducea la prînz sandvişul cu salam dat de mamă-sa de dimineaţă să îl mănînce la şcoală. Zilele în care puştiul făcea asta erau pentru Plictiseală un adevărat miracol, nu neapărat cu încărcătură religioasă. Doar că Plictiseală nu avea de unde să ştie că autorul compunerii Patria Mea nu îi aducea sandvişul cu salam decît atunci cînd se hotăra să nu i-l mai paseze căţelei Milupa, cea cu o veşnică liotă de pui. Avînd în vedere faptul că era o demnă purtătoare a unei zgărzi roşii, trupa de patrupede minuscule încălca în mod categoric orice manual de biologie, legile firii şi ale României, pe care, de altfel, căţeaua Milupa se pare că nu punea mare preţ.
Aşadar, era bine că Plictiseală nu ştia de traiectoria sandvişului, pentru că o asemenea faptă nu era dintre acelea pe care le-ar fi uitat cu una cu două şi nimeni nu ar fi putut să bage mîna în foc că acelaşi Plictiseală, bătrînelul simpatic care locuieşte pe casa scării blocului 48A, nu i-ar fi sucit căţelei Milupa gîtul cît ai zice peşte. Doar că prietenul omului, în general, şi al autorului compunerii Patria Mea, în particular, dădea semne clare de autoconservare a rasei şi îl ocolea pe Plictiseală de-ai fi putut jura că o face cu bună ştiinţă.
Astăzi însă era o zi specială pentru Plictiseală. Se trezise cu fruntea transpirată şi bine lipită de coperta revistei Arta Culinară. E drept că forţase niţel norocul, pentru că se trezise peste noapte de vreo trei ori şi şi-o vîrîse sub cap cu încăpăţînare, enervat de foaia lucioasă care tot aluneca.

luni, 24 martie 2008

Doarme poporul?

 Somnul raţiunii naşte monştri... Iată un alt tip de formulare, despre care unii zic că e de prost gust. Părerea mea sinceră este că nu contează cît de minunat sau de neminunat e spotul. Nu mă interesează acum cît de specialişti sunt cei care l-au făcut, dacă au ales cea mai bună formulă. Mă interesează doar că, din păcate, acele imagini, oricît de departe de realitatea noastră imediată ar putea să pară la o primă vedere, de fapt, sugerează exact acea cloacă infectă, de neconceput cu o minte de om normal.
 

http://www.youtube.com/watch?v=y59ABALaeAg&eurl=http://sorin-tudor.ro/un-spot-anti-pdl-de-doi-bani/

sâmbătă, 22 martie 2008

Amintiri din casa scării – partea 5

Ocupat cu astfel de îndeletniciri, Plescăială, căruia i se mai zicea şi Plictiseală, nu îşi mai amintea de valul de indignare al locatarilor şi nici de jalba lor în proţap la Primărie, pe care el însuşi o semnase printre primii. E drept, la îndemnul lor şi la revederea lumii înconjurătoare în culori apocaliptice, după ce îşi revenise din pumnul ce-i fusese aplicat fix în vîrful nasului, ca ultim argument. Dar faptul că nu îşi mai amintea îi dădea oarecum dreptul să spună că nu ştie nimic despre o asemenea poveste. Pînă la urmă, memoria nu îi juca mai multe feste decît oricărui alt locuitor de pe aleea Muzelor, doar că priorităţile lui se dovedeau altele şi la o adică avea fiecare dreptul, acceptat, oarecum tacit, să uite ce îi poftea inima.
Din punctul lui de vedere, un atare eveniment nu avusese loc, astfel încît era sincer cînd spunea că nu ştie. De fapt, nici nu spunea, pentru că nimănui nu îi dăduse prin cap să îl întrebe. Aşadar, ceea ce nu îşi mai amintea era îndreptăţit să considere că nu ştie. Probabil că la momentul la care semnase cererea ştiuse, altminteri situaţia ar fi fost cu mult mai complicată şi cu siguranţi ar fi purtat un nume medical. Pe scurt, să îl pici cu ceară, Plescăială, zis uneori şi Plictiseală, nu îşi aducea aminte nimic despre această chestiune. Din două una: ori sertarul în care fusese stocată informaţia se blocase ireversibil, ori informaţia în sine nu se mai afla în nici unul din cotloanele chiţibuşarei memorii. Cert este că lui Plescăială, căruia i se mai spunea şi Plictiseală, ceea ce începuse să îl cam enerveze, nici prin minte nu îi trecea să cugete ori, şi mai rău, să se îndoiască despre un lucru de a cărui existenţă nici habar nu avea. Ceea ce nu îl făcea să considere că el însuşi, deşi nu cugetă şi nici nu se îndoieşte, nu există.
În dimineaţa aceasta altele erau problemele lui. Adevărul era că se cam săturase de prosiile pe care le scriau ziarele. Dădu totuşi pagina şi citi mai departe. Problema copiilor instituţionalizaţi, un sondaj de opinie din care reieşea că 40% dintre români ar vrea să emigreze în State şi încă vreo 24% care deja şi-au depus actele să emigreze în Canada şi Germania, puşcăriaşi care învaţă să se reintegreze în societate făcînd curat prin suburbiile Bucureştiului (o zi de muncă se socoteşte ca o zi şi-un sfert petrecută după gratii), o elefantă care a născut în prizonierat, paişpe mineri, zişi şi ortaci, care, ferească Dumnezeu, au dat ortul popii într-un accident provocat de o aglomerare de gaze şi 33°C la umbră în zona Cîmpiei Române.
Ne ducem dracu, dar a la guerre comme a la guerre, gîndi Plescăială şi îşi descheie nasturii de la cămaşă, făcînd inconştient o trecere în revistă a frazeologismelor preluate în limba română direct în varianta lor franceză. Gestul dezveli, pe lîngă pieptul costeliv, asemănător celor al cîinilor comunitari suferinzi de boli de piele, încă patru expresii asupra cărora Plescăială nu insistă pentru simplul motiv că nu avea idee ce e acela un frazeologism.
Se scotoci prin buzunarele de la pantalonii prea groşi pentru canicula ce îl mînase încă de dimineaţă de pe stradă înapoi în casa scării blocului 48A şi scoase două chiştoace. Îl apucă delicat pe cel mai lung dintre ele şi-l privi cîteva secunde dus pe gînduri. Făcea asta de fiecare dată cînd avea norocul de a găsi un astfel de chiştoc bine păstrat. Ce să mai, era aproape intact. Îşi imagină că e o ţigară întreagă pe care abia ce a scos-o dintr-un pachet de pe care numai ce desfăcuse ţipla.
După cum fusese stinsă, era în mod cert abandonată de o mînă de femeie. Numai ele au mărinimia asta de a nu le storci în scumiere, de a nu le apăsa cu încăpăţînare făcînd capătul să se desfacă şi să fărîmiţeze ca o floare ce se ofileşte sau ca un cabanos ce sfîrîie în tigaie înfoindu-şi terminaţiile crestate.
Comparaţia cu cabanosul îi dădu un pumn în stomac, aşa că Plescăială, care deja nu mai suporta gîndul că uneori i se mai zice şi Plictiseală, reveni la imaginea cu floarea care se deschide.
Femeia, noţiune pe care începuse să o cam uite, avea darul de a apuca ţigara de filtru şi de a o presa foarte puţin în fundul scrumierelor, de aproape că particulele roşii nici nu se împrăştiau, darămite să se stingă. Dacă era suficient de rapid, salva chiştocul dintre celelalte, gata scofîlcite sau arse pînă la filtru, imediat ce respectiva duduie o abandona.

vineri, 21 martie 2008

Amintiri din casa scării – partea 4

Toate acestea nu îi dădeau însă de gîndit lui Plescăială, zis uneori şi Plictiseală. Ba chiar îl lăsau rece, cu atît mai mult cu cît el pretindea că nici habar nu are de aceste probleme cu care colocatarii lui se confruntau. Lui, de altfel, nu îi păsa cine ştie ce nici măcar că blocul 48A este 48A şi nu 49B, să zicem, că are două scări ori că la parter nu sînt balcoane. Importante pentru el erau casa scări şi, rareori, spălătoria. Aici îşi încropise el un soi de cămin, de spaţiu locuibil, de care era cel mai adesea mulţumit. “Adesea” se referea la momentele în care Plescăială reuşea să nu-şi amintească de confortul unui duş, ori măcar al unui closet, de moliciunea unei canapele ori de bucuria abstractă de a-ţi întinde picioarele pe o pernuţă în faţa unui televizor.
Obiectele care îl înconjurau erau cu siguranţă mult mai puţine, de preferat de dimensiuni mici, cît să încapă în buzunare. Dacă, de exemplu, pentru orice altcineva a avea o masă era un lucru de la sine înţeles, pentru Plescăială nu ar fi fost decît un balast, un obiect sinistru, greu de cărat şi inutil. Acum, esenţiale rămăseseră numai hainele de pe el şi ziarele. Nu că ar fi fost vreun cititor înverşunat de presă, dar podeaua era rece chiar şi în miezul verii şi, în plus, îi marcau teritoriul alocat pentru somn.
Cu timpul, pe nebănuite, Plescăială căpătase un soi de superstiţie. Mai exact, dacă, bunăoară, se trezea dimineaţa cu capul pe Ziarul Economic, înseamnă că va găsi pe jos, în plimbările lui, măcar o monedă de cinci sute, tot astfel, Jurnalul Nţional se lega în mod cert de o zi în care nu avea să se întîmple nimic special, lucru care în nici un caz nu îl deranja. Dimpotrivă, Evenimentul Zilei era o adevărată pacoste prevestitoare de ce poate fi mai rău. Caţavencu, de pildă, fără să fie un semn al unei prea mari nenorociri, odată lipit de obraz, îi lăsa nişte dungi negre de tuş, ceea ce era totuna cu mersul pînă la lacul Herăstrău. Iar, dacă ghinionul făcea vreo combinaţie între paginile acestuia şi cele ale ziarului Libertatea, asta nu putea să însemne decît că poliţiştii l-ar fi dat afară din parc înainte de a reuşi să se strecoare pînă la apă.
Astfel că în fiecare dimineaţă Plescăială cerceta cu un tremur de natură oarecum mistică topografia spaţiului în funcţie de poziţionarea propriului corp, după care se pregătea sufleteşte pentru o nouă zi.

Unde nu-i CAP, cade brînză

Auăleu, fraţilor, să ştiţi că nu-i a bună... Bună ideea, proastă execuţia. Unde e morocănosul Diaconescu de îl cunoaşte o naţie ca sopîrlicarul şef, mutălăul şi implacabilul? Dar, măcar am rîs. Ceilalţi sunt exact unde trebuie cînd nu sînt la balamuc, desigur.

http://economie.hotnews.ro/stiri-media_publicitate-2624635-video-reclama-branzeturi-dan-diaconescu-mascati-clarvazatori.htm

Amintiri din casa scării – partea 3

Din motive tainice, cam la o săptămînă după ce pînza fusese arborată, cineva adăugase cu o vopsea verde praz, într-un colţ, încă o nemulţumire: Jos Ceauşescu! Un nu hotărît dictaturi! Şi, cum nu deranja pe nimeni caracterul ei tardiv ori agramat, noua inscripţie fusese lăsată şi ea acolo.
Încet, încet, oameni de prin tot cartierul, pricepînd că e treabă serioasă, veneau şi mai scriau cîte un cuvînt, o propoziţie, o frază. De fapt, criteriile lor erau cu siguranţă altele. Nu sintaxa era cea care îi tulbura pe locatarii sectorului 5, cît mai degrabă sentimentele care îi împingeau pe aceştia către un act oarecum sinucigaş. Căci, pentru a putea aşterne ceva pe pînza cu pricina, trebuia să stai agăţat între un pervaz şi o margine de balcon şi să te ţii cu o mînă de balustradă, de preferat cu stînga, fireşte, asta în cazul dreptacilor.
Pînza devenea din ce în ce mai pestriţă şi, cu toate că mesajele inscripţionate pe ea stăteau mărturie că cei din sectorul 5 trăiau cel puţin la fel de intens ca personajele ce populează Legendele Olimpului, cu o conştiinţă a destinului dacă nu implacabil, atunci măcar măreţ, aleea Muzelor căpătase un aer destul de vesel.
Ceva mai axaltat, un puşti de şcoală, la vîrsta cînd încă lucrurile nu au măsură, îşi aşternuse stîngaci şi în mai multe tranşe o compunere cu tema Patria mea. Nu atît din cauza lipsei de antrenament la orele de educaţie fizică (ceea ce dusese în mod cert şi la o lipsă de coerenţă a autorului în exprimare şi registru stilistic), cît mai ales din cauza caracterului limitat al oricărei pînze ţesute vreodată de om, opusul se încheia în mod bizar şi oarecum inadecvat cu Nici o masă fără peşte şi Marian + Constanţa = LOVE. Cuvintele cu caracter personal ce fac de regulă trimiteri sexuale se înghesuiseră şi ele pe aceeaşi pînză, văduvind gardurile şi pereţii liftului de noile achiziţii în limba română, extrase direct şi cu tot cu rimă din ultimele manele la modă.
Blocul 48A devenise un punct cheie în cartier, o axă centrală, un fir roşu, răsfrînt în mentalitate şi lăţit acolo comod şi, în ultimă instanţă, în limbaj: “Ne vedem la pînză” poate fi un bun exemplu pentru felul în care acţiunea unui grup restrîns de oameni poate influenţa o întreagă comunitate pe nebănuite.
“La pînză”, cu varianta mai tinerească “la vapor”, nu semnala numai un simplu loc de întîlnire, ci şi o atitudine, un act doveditor că eşti un cetăţean activ al societăţii şi garanţia ta în faţa celorlalţi că îţi pasă de viaţa colectivităţii.
Cei cîţiva care încă se mai fofilau de la responsabilităţile impuse de majoritate, preferînd să îşi dea întîlnire în locuri nepurtătoare de conotaţii cetăţeneşti, cum ar fi “la birtul din colţ”, “la ceas” sau, pur şi simplu revoltător, “la mine/tine/el/ea/noi/voi/ei/ele” erau priviţi cu suspiciune şi riscau pe propria piele expulzarea din sînul frenetic al locuitorilor de pe aleea Muzelor. Aceştia însă se împuţinaseră în rimt alert de teamă că ar putea da nas în nas cu vaşnicii apărători ai noii orînduiri, apărători care nu precupeţeau nici un efort, fie el verbal ori de-a dreptul fizic, în vederea convertirii celor care mai păstrau unele rezerve. În nici o lună, numărul acestora se restrînsese drastic la vreo doi-trei inadaptaţi social, care însă aveau grijă să vorbească în şoaptă, să iasă numai după ora unsprezece. Cînd dădea Dumnezeu de se întuneca, şi să nu umble în pîlcuri. Chestiune din ce în ce mai uşoară dată fiind împuţinarea lor numerică.

joi, 20 martie 2008

Amintiri din casa scării – partea 2

Acţiune deloc pe înţelesul unora care au avut norocul de a locui pe B-dul Dacia, de pildă.
Primarul de atunci, un insensibil evident plictisit de veşnicul alb-gălbui al foilor pe care le semna sau nu zilnic, i-a ascultat exact cît să nu îi dea afară înainte de a apuca să spună ceva. După ce primele rotocoale de abur subţire s-au împrăştiat în biroul neîncălzit al domnului primar, acesta a zîmbit cum numai portarii mai ştiu, adică aşa, superior şi profesoral, şi le-a explicat de la obraz că, dacă, să zicem, aleea domniilor lor s-ar fi numit măcar Alexandru Ioan Cuza, dacă nu de-a dreptul Sălăjan ori, şi mai rău, 23 August, atunci lucrurile ar fi stat cu totul altfel. De bună seamă, el însuţi s-ar fi sesizat şi i-ar fi înştiinţat pe locatarii blocurilor 48A pînă la 57B, adică pe toţi cei de pe aleea Muzelor, că, de mîine poşta i-ar înregistra sub o nouă adresă.
Aici primarul căzuse niţel pe gînduri, dar nu foarte adînc, pentru că îndoielile îi creau o stare de disconfort, care ducea din motive de nepriceput, dar de neevitat, la scandal cu nevastă-sa seara, la bătutul apei în piuă şi a mezinului preşcolar Vasile, şi revenise în forţă cu un exemplu de nume, care pe locatari îi cam năucise, dar, pînă la urmă, le alinase niţel suferinţa. Aleea Revoluţiei, desigur, ar fi fost o bună denumire, poate chiar mai bună decît orice îşi putuseră imagina locuitorii de pe aleea Muzelor. Doar că, aşa minunat cum se dovedise, rămînea un vis ce nu avea de gînd să se împlinească în ruptul capului.
Fuseseră cîteva voci care susţinuseră că în ruptul capului primarului ar fi putut găsi în ultimă înstanţă o soluţie. Numai că, aşa cum pe lume se nasc antipatii fără voie, ce nu ţin de cauză şi efect şi nici de vreo altă natură logică, tot aşa şi simpatiile urmează o traiectorie bizară, dar la fel de spontană. În domnişoara educatoare, cum se obişnuiseră colocatarii ei să o numească, o coardă sensibilă vibrase chiar acolo, în biroul domnului primar. Să fi fost sclipirea aceea din ochii lui albaşrti, dintele aproape lipsă din zîmbetul lui ori poate pur şi simplu cravata sare şi piper ce-i stătea strîmb sub gulerul cămăşii dîndu-i un aer neajutorat… Cert este că, pe negîndite, coarda sensibilă a domnişoarei educatoare se suprapusese instantaneu peste cele vocale. Ceea ce dusese, în mod inexplicabil de raţional, la un discurs în favoarea capului domnului primar al sectorului 5.
Mai tîrziu, rămas singur în biroul neîncălzit, acesta avea să îşi revizuiască atitudinea faţă de sexul opus lui şi să mulţumească, dacă nu cerului, atunci măcar capacităţii femeii de a reacţiona ilogic, dar, dovedit lucru, eficient.
După o lungă deliberare în capul scărilor, locatarii blocului 48A se sfătuiră să cumpere o pînză pe care să scrie negru pe alb că ei nu sînt de acord cu hotărîrea abuzivă a primăriei.
În două zile, pe faţada blocului stătea întinsă o bucată înădită de material cu ţesătură deasă, pe care fizicianul de la doi scrisese, căci lui îi revenise onoarea, cu litere de-o şchioapă: Nu sîntem de acord!
Şi, chiar dacă în felul acesta, chestiunea nu era tocmai rezolvată, locatarii erau mîndri şi mulţumiţi de o aşa ispravă. Şi răzbunaţi.

miercuri, 19 martie 2008

Amintiri din casa scării – partea 1

Pe Aleea Muzelor, treci de parcarea de pe dreapta, apoi de fostul loc viran, acum un loc de joacă destul de cochet, zis şi spaţiu verde (inclusiv iarna) şi dai de blocuri. Graţie primarului sectorului 5 şi, mai precis, a lispei lui de şcoală, chestiune deductibilă nu atît din inexistenţa unei diplome de bacalaureat, cît din discursurile lui – fapt care, se pare îi crea domniei sale un soi de complex mascat sub acea stare de nerăbdare în ale rezolvării de-a valma a problemelor care presupun o semnătură –, stîlpii ce străjuiesc aleea aveau deja două întrebuinţări, dacă nu esenţiale, măcar de dorit: împrăştie lumină chiar de cînd se înserează şi au agăţate pe ele coşuri de gunoi. Roşii. Culoare inexplicabil aleasă, dar deloc supărătoare. Şi-apoi, independentă de voinţa, preferinţele şi starea de spirit a primarului sectorului 5.
După ce ochii îţi zburdă absent pe toate aceste elemente ce compun imaginea, strada, care e în fapt o alee, după cum îi spune şi numele, duce spre acele blocuri tip, de patru etaje, fără lift şi cu balcoane din care lipsesc cu desăvîrşire florile. Clădirile, cu spoiala lor scorojită de dinainte de cutremurul din ’77, sînt, de altfel, atît de apropiate încît, în cazul în care, din motive subiective ţi-ar trece prin minte să te zvîrli de pe geam, ai înţelege deîndată că nu ai face altceva decît să pici în balconul de vis-à-vis. Lucru care, cu siguranţă ţi-ar displăcea, pentru că nu nutreşti sentimente suficient de iubitoare faţă de vecini încît să ai vreo nevoie de o aşa intimidate cu ei şi, în fond, aspect deloc de neglijat, nici nu ţi-ai atinge scopul final al acţiunii.
Spună ei occidentalii ce-or vrea despre aspectul citadin cenuşiu al cartierelor mărginaşe ale Bucureştilor, oamenii de pe aleea Muzelor refuză visceral şi oarecum înciudat să împodobească faţadele cu muşcate în ghivece. Aşa că ideea de a mai sufoca spaţiul şi cu elemente decorative interpuse între liniile standard de arhitectură este una ratată din start, atitudine de înţeles chiar şi numai prin faptul că sînt pur şi simplu sastisiţi de romantisme ieftine. Şi asta, probabil, nu numai din cauza denumirii aleii.
Tot ei spun, pe înserat, cînd se adună la o tablă şi-o bere la doi litri în faţa scării, că nu este cu nimic mai îmbucurător şi nici mai liniştitor să primeşti facturi de telefon, de la lumină sau de la cablu pe o astfel de adresă, în comparaţie cu o stradă oarecare. Ba chiar este de-a dreptul revoltător şi oribil. Cinic. Ironic şi fără rost. Pe aleea Muzelor să trăiască boemii, poeţii şi compozitorii, nu plătitorii de facturi! Iată concluzia simplă la care ajunseseră locatarii din blocul 48A.
Şi, cum orice frustrare acumulată atinge după o vreme un punct maxim, mai ales dacă e şi conjunctura de acord şi posesorul frustrării nu dă colţul prematur, la un moment dat, după Revoluţie, cu muştarul sărit cît pe colo şi cu terminaţiile nervoase iritate la culme, locatarii blocului 48A, aleea Muzelor, s-au strîns de prin apartamente, au abandonat maiourile albe şi capoatele înflorate în favoarea hainelor de duminică şi s-au pus pe făcut gît. La început oral, în faţa blocului, apoi în scris, la Primărie. Pe scurt, s-au dus cu jalba-n proţap şi cu convingerea că este o problemă de care depinde demnitatea lor ca cetăţeni şi au depus o cerere de schimbare a denumirii aleii.

Pasionalul domn Avram – ultima parte

Intră la idei. Să fi păţit ceva era exclus, ar fi vuit tot blocul încă de aseară. De mutat nici vorbă, îl văzuse pe fiu-său chiar ieri jucîndu-se în spate. Gîndul că îşi schimbase ora de întoarcere se lega în capul domnului Avram de o tragedie existenţială. Că aşa n-are omul noroc, că o mulţumire are şi el, o bucurie acolo, că şi-aşa viaţa asta e cum e, mai vine şi o nenorocire de-asta pe capul lui şi-i face zilele şi mai amare şi mai nesuferite. Că în fond, ce? Mult ceruse el? Că să fie a naibii ziua cînd s-a mutat în blocul ăsta de idioţi cu neamurile lor cu tot. Cînd ajunse la aparatul genital ce reieşea a fi unul singur, de sex feminin şi comun întregii suflări din bloc, se împiedică pe scările rulante de la metrou şi îşi juli cotul încercînd să se prindă în cădere de balustradă.
Ajunse la birou boţit şi posac. Domnişoara Pandele, secretara domnului director, îi lipi un plasure pe cot şi-l îmbărbătă cît se pricepu. Era însă prea tîrziu să-i mai poată intra cineva în voie domnului Avram. Stătu în faţa mormanelor de hîrtii toată ziua şi bătu gînditor cu creionul în lemnul biroului pînă se făcu ora să se întoarcă acasă.
Petele, între timp, se înfrăţiseră şi formau o hartă imensă care nu se mai ştia unde începe şi unde se sfîrşeşte.
În noaptea ce urmă, nu mai reuşi nici să aţipească. Fumă aplecat pe geamul de la bucătărie sperînd să o vadă venind ori plecînd. Mama lui Răducu însă nu se sinchisea cîtuşi de puţin să apară şi parcă înadins îşi trimitea tot felul de reprezentante ale sexului frumos care îi semănau perfect. Pînă se apropiau. Domnul Avram simţea că înnebuneşte.
Şi simţămintele domnului Avram nu îl înşelau niciodată.
Nici nu răsărise soarele şi era în faţa scării sudînd ţigară de la ţigară. Îl încercau pe rînd cînd furia, cînd resemnarea, cînd plînsul, cînd curajul şi iar furia. Întîrziase binişor la serviciu. Se ridică de pe trepte şi o porni aiurea pe maidan bombănind pe înfundate. I se făcuse rău de la stomac şi îi venea îngrozitor de tare să verse. Se apucă cu ambele mîini de un copac şi stătu aşa o vreme pînă ce se simţi în stare să o pornească iar.
Zilele se scurgeau ca melcii. La fel şi domnul Avram. În săptămîna care trecuse, nu mîncase mai nimic, dormise pe canapeaua din hol îmbrăcat şi încălţat, fumase ca un turc (pînă îi venise nevesti-sii ideea salvatoare să scoată perdelele ca să nu se înnegrească), urlase ca un apucat din te miri ce, plînsese ca un copil, se scărpinase ca un drac, se rugase pălit de o religiozitate remarcabilă şi zăcuse fără să scoată o vorbă, lipit de geamul ce dădea în aleea din faţă.
Nu îşi amintea cum s-a făcut de-a ajuns la spital. Nici nu mai avea de altfel vreo importanţă. Îl durea în coşul pieptului şi se simţea tot o arsură şi mai mult mort decît viu.
Şi, pentru că simţămintele nu îl înşelau niciodată pe domnul Avram, se dovedi că adormise cu ţigara aprinsă şi, pornind de la canapeaua din hol care cam făcuse veacul, focul se întinsese în toată casa.

Pasionalul domn Avram – partea 1

Răducu e un băiat care locuieşte la scara unu. De fapt tot acolo s-a şi născut. La propriu. Adică nu la maternitate ca toţi ceilalţi copii care se joacă în faţa blocului începînd cu ora şapte după masa. Asta e ora la care se adună pe maidanul din spate ăi mai mari, care ştiu deja să joace tenis cu piciorul şi frunza. Printre dărîmături Răduc este cel mai fericit.
- Uite, mă, am mai găsit un ban cu capul lu’ urîtu’ ăsta... Regele ăla...
Colecţionează monede. De fapt, el habar nu are ce face cu ele, pentru că le strînge pur şi simplu într-o puşculiţă-borcan, în care mamă-sa oricum nu are ce să-i pună. De multe ori nu are ce să îi pună nici în farfurie. Şi atunci lipseşte nopţile. Mult şi se întoarce întotdeauna obosită şi încercănată. Iar domnul Avram, de la etajul şase, dă în fiecare dimineaţă nas în nas cu ea în uşa liftului, cînd funcţionează. El, în drum către birou; ea, în drum către casă.
Asta pînă ieri. Pentru că ieri domnul Avram nu a mai dat nas în nas cu ea în uşa liftului. Şi nu din cauză că liftul nu ar fi mers, ci din motive tainice şi de aceea cu mult mai îngrijorătoare nefiind pe înţelesul domnului Avram. Obişnuit cu tabietul blocului, a plecat destul de frustrat şi înciudat la serviciu.
La o privire mai atentă, era chiar supărat, deoarece fundul rotofei şi doar pe jumătate ascuns de fusta scurtă a mamei lui Răducu îl binedispunea şi îi umplea timpul petrecut în metrou cu imagini fierbinţi şi tulburătoare pe care oricum nu ar fi avut curajul să le povestească nimănui. De nevastă-sa să nu mai vorbim.
Seara, cînd se întorcea de la birou, o găsea în capul străzii, aplecată pe geamul unei maşini oprite pe marginea şoselei sau aranjîndu-şi sutienul care îi strîngea sînii să-i crape şi mai multe nu. Ba o dată, chiar a văzut-o suindu-se într-o dacie albastră şi plecînd în trombă. L-a cuprins un soi de nostalgie amestecată cu frustrare, apoi a dat uitării atît nostalgia, cît şi frustrarea şi s-a întors la nevastă-sa pus pe harţă. Pînă au ieşit vecinii şi i-au ameninţat că, dacă nu se potolesc cu ţipetele, cheamă poliţia. S-au potolit. Spaima de hîrţogăraie şi de umblat pe la secţii dădu încă o dată roade şi blocul se scufundă amorţit în cotloanele îmbălsămate în ceapă călită.
Din loc în loc, în mai puţin de două ore, domnul Avram se trezi că îi cresc nişte pete mari şi roşii pe piele. Atît de mari şi atît de roşii, încît începură să-l mănînce. Aşa că se puse pe scărpinat haotic, dar temeinic. Nici un rezultat. Se vîrî sub duş şi se săpuni pînă reuşi să îşi dea sîngele. Petele roşii încetară să-l mai mănînce. Acum îl usturau.
Întors la televizor, trase o înjurătură printre dinţi, din care reieşea ceva de mama unui necunoscut, înjurătură ce, deşi nu îi mai uşură starea fizică, îi mobilă destul de confortabil psihicul pentru cîteva minute.
Peste noapte se trezi de patru ori sub diverse pretexte şi spre disperarea nevestei. Se răsuci şi se suci, îşi făcu un ceai de iasomie şi îl bău arzîndu-şi limba şi cerul gurii. Dimineaţa îl găsise orb de somn şi surescitat la maximum. Se bărbieri cu mai multă atenţie decît de obicei şi cu o spaimă întrucîtva mistică privind lama briciului. Îşi trase pantalonii şi cămaşa pe el, îşi făcu nod dublu la şireturile de la pantofi, o cruce în dreptul pieptului şi ieşi exact la şi zece pe uşa apartamentului, aşa cum făcea de opt ani. Ghinionul însă îl urmărea pas cu pas pe domnul Avram. Deschizînd uşa ascensorului, se trezi iar lovit în moalele capului de perspectiva singurătăţii călătorului cu metroul. Mama lui Răducu lipsea cu desăvîrşire.

Zîmbetul zeului restaurantelor de mîna a doua – partea 2

Dar drăcuşorul social nu te lasă să savurezi clipa de linişte. De ce e ciorbiţa de perişoare mai scumpă decît aia de văcuţă? Îl priveşti în ochi pe chelner. Nu ştiu, domne. Eu sînt un simplu angajat aici. Întrebaţi-l pe parton.
Îl măsori cu privirea din creştet pînă în tălpi. Mai ai puţin şi ştii cu exactitate cîte fire de păr are în cap. E clar, nu o să îţi spună niciodată, poţi tu să te şi tăvăleşti de ciudă şi frustrare. N-o să-ţi dezlege misterul chit că îl torturezi. Rînjeşti absent imaginîndu-ţi cum l-ai strînge în menghină încet, încet, pas cu pas, sinistru, pînă i-ar da zeama prin piele…
Te uiţi la el încă o dată, n-ai nici o şansă să îl intimidezi. Faţa lui nu exprimă nimic. Absolut nimic. Asta-i bună! Se scarpină în creştet. L-ai plictisit suficient, acum el ar cam trebui să plece. Iar o să se piardă în spatele uşii ăleia rabatabile ca în barurile din Vestul Sălbatic. Vei cere nota de plată cînd vei fi ajuns deja la limitele răbdării. Ştii, poate că întuiţia îţi zice, că, dacă te-ai ridica de pe scaun, ţi-ai pune haina pe tine, ai porni-o cu pas şovăielnic la început, apoi sigur, către ieşire, tinerelul acela s-ar avînta ca din puşcă după tine; i-ai sparge mitul, l-ai putea vedea coborînd din sferele lui înalte direct în pielea de om, desfigurat, supus furiei de cea mai joasă speţă. Cerîndu-ţi banii pe consumaţie, gata să sară la bătaie. Şi totuşi nu ai curajul. Cum să pretinzi unui zeu să tropăie ca un descreierat? Să se burzuluiască… Să se umfle în pene ca un cocoş… E prea mult. Nici chiar tu, după ce ai îndurat atîtea umilinţe nu poţi. Ceva te face să te abţii, să îţi calci pe inimă şi să aştepţi la masa ta, cuminte şi obedient, ca zeul să îşi întoarcă faţa lui ca un soare către tine, semn că te-a recunoscut şi că nu mai e mult pînă ce îi vei intra în graţii.
Pleci lăsîndu-i toţi banii, ruşinat de hîrtiile alea boţite şi scămoşate pe care le-ai scos de pe fundul buzunarelor. Impresia este că tot nu i-ai lăsat suficient. Chiar înainte însă de a părăsi birtul, darul divin îţi pogoară în vintre, în creier, îţi întunecă jduecata, îţi amăgeşte simţurile, te biciueşte în măduvă: oh, zeu al tuturor zeilor, mie, unui muritor oarecare, demn de toată mila, supus poftelor lumeşti şi foamei trupeşti, mi-ai zîmbit!!!
Din străfundurile alambicate şi nerecunoscătoare ale fiinţei tale, regreţi parcă puţin că nu ţi-ai oprit zece mii de metrou.

marți, 18 martie 2008

Zîmbetul zeului restaurantelor de mîna a doua - partea 1

Într-un restaurant de mîna a doua, niciodată, indiferent de oră, chit că vii în fiecare zi, şapte zile din şapte, o lună bătută pe muchie, un an, niciodată feţele de masă nu sînt curate. Sînt cu pete maronii ori galbene (de preferinţă). Maronii, cînd sînt pe faţă, galbene, cînd se întorc pe dos feţele de masă. Curate, aşa cum vezi prin filme, ori chiar în reustaurantul de vis-à-vis prin geamul soios, nu.
E clar. Într-un restaurant de mîna a doua există pe undeva, nu pentru a fi înţelese de muritorii de rînd, nişte reguli nescrise şi, ca orice reguli nescrise, născute o dată cu noţiunea însăşi de restaurant de mîna a doua, sînt invincibile şi deasupra oricărui comentariu. Şi degeaba urlă congestionat domnul de la masa aia din colţ. Oricît s-ar strădui el, oricît de nervos ori de ultragiat s-ar dovedi şi oricît ar insita el să i se schimbe paharul, pînă la epuizarea stocului, tot cu unul ciobit ori crăpat, sau şi ciobit şi crăpat s-ar alege. Pentru că altfel de pahare, într-un restaurant de mîna a doua, nici nu există. Ai zice că aşa le cumpără, că o companie extrem de serioasă, implicată pînă în gît în afaceri, se ocupă anume de astfel de pahare gata ciobite sau fisurate.
Aceste reguli sînt mai presus decît omul, decît chelnerul, care, se ştie că nu e om pur şi simplu, ci un supra-om, o chestiune complexă pe care foarte rar reuşeşti să o înţelegi şi care nu răspunde niciodată la stimuli, care e mai presus decît patronul, adesea el însuşi depăşit de situaţie.
De altfel, e semn limpede de nebunie să intri într-un birt oarecare şi să vrei ca tinerelul ăla de lîngă bar să îţi vină la masă cu şervet pe mînă. Şi, în general, să îţi vină la masă. El îşi mişcă fiinţa pe jumătate zeificată numai după ce te-a văzut că te-ai aşezat, că te-ai foit, că ai schimbat replici uşor crispate cu comeseana, stînjenit, că ai dat ochişorii roată de măcar o sută de ori, că ai lovit discret cu pumnul în peretele din spatele tău, că ţi-ai smuls jumătate din podoaba capilară şi deja te uiţi pofticios la cea a femeii din faţa ta, ţi-a crescut tensiunea pînă la culoarea vinetei coapte, ţi-a apărut o lacrimă în colţul ochiului şi stomacul ţi-a declanşat o adevărată urgie. În fond, de ce nu eşti acasă citind o carte, hrănindu-ţi spiritul?
Acum, că ai trecut prin încercările acestea, eşti demn de atenţia lui. Se cheamă că ai trecut examenul. Cu o figură demnă de muzeul de ceară, o morgă atent plictisită, studiată îndelung în colţul de oglindă al toaletei din spatele restaurantului, alunecă spre masa ta.
Apoi te lasă întotdeauna să te bălăceşti în propria salivă alegînd de pe lista de bucate, pe coperta căreia scrie inegal, cu carioca, Menu. Constaţi cu un colţişor de creier că e identică, nici măcar ordinea nu este alta, cu toate celelalte meniuri din orice birt, indiferent de localizarea lui, de nume, de patron, de chelneri. Îţi trece prin minte că trebuie că e vorba de o conspiraţie la nivel înalt. Te trec toate răcorile şi, dacă pînă acum nu ţi-ai consumat starea de vomă, e momentul să o faci. Dracu te-a pus să citeşti Kafka şi să faci acum conexiuni ce se vor intelectuale?
Oricum, de îndată ce te-ai hotărît că vrei ciorbiţă de văcuţă, anume şi nu altă ciorbiţă, pulpă la ceaun cu mămăliguţă şi tradiţionala teutonică bere, îţi comunică, schiţînd un rînjet pe care nu eşti tu alesul să-l poţi descifra, că din tot ce ai comandat nu au decît berea. Brună nu, dacă vreţi blondă…
Poate doriţi altceva… Acest “poate doriţi altceva” nu e niciodată cu semnul întrebării. Ce îl interesează pe el dacă doreşti tu altceva? Oricum nu are decît mici cu muştar şi ciorbiţă de perişoare, care, în mod straniu, e de două ori mai scumpă decît ciorbiţa de văcuţă. Este egal şi prevestitor de tot ce-i mai rău. “Poate doriţi altceva” are întotdeauna agăţate în coadă trei puncte de suspensie grele şi care ţi se învîrt în cap pînă la arderea la foc mic a celui din urmă neuron conştient că este neuron. Sigur că vrei altceva. Orice. Numai adu-le! Cum or fi, reci, calde, insuficient de fierte, fără gust, fără muştar… Berea poate să fie caldă, fără spumă, nu, nu, vă rog, chiar insist: caldă şi fără spumă! Nu contează cînd, în cinci minute, într-o oră, astăzi, săptămîna viitoare. Numai promiteţi-mi, domnule, dragule, jură-mi că mi le aduci. Că le voi avea la un moment dat în faţa ochilor, supuse simţurilor olfactive, tactile, de orice fel…
Ciorbiţa de perişoare care se leagănă unsuros în farfuria cu dungă albastră, spălăcită şi cu marca altui restaurant, e formată dintr-o zeamă cu două guguloiae. Faci un efort, îţi calci în picioare toate principiile, impulsurile sociale şi lingvistice şi te înghesui singur cu ideea conform căreia aia de se află la tine sub nas e ciorbă de perişoare, iar nu o suprafaţă uleioasă care conţine dumnezeu ştie ce.
Oricum nu e momentul să pici pe gînduri. Farfuria e fisurată şi e cazul să lopătezi frenetic conţinutul în cavitatea bucală dacă nu vrei să îl sorbi direct din faţa de masă ori să îl storci la loc în farfurie. Slavă domnului, o dată ce mîncarea a început să se rostogolească în stomac, toate par a intra pe un făgaş ceva mai prietenos. La dracu cu tradiţionala ospitalitate a românului.

luni, 17 martie 2008

Psihologului, cu drag - scrisoarea 6

Nu cumva am murit? – dar, după cum se poartă cei din jur, pare-se că nu…

Tot ceea ce simt sau fac bun provine din spaimă. Uite, pe tine am început să te iubesc pentru că mi-e frică de mine însămi dezlănţuită peste marginile firii mele.
Am legat prietenii “pe viaţă”, unele s-au dovedit dincolo chiar şi de limita asta, pentru că mi-e frică de singurătate, de un mediu potrivnic, de moarte…
Spaima de moarte arareori ne paralizează, după cum vezi, mai degrabă ne mişcă integrîndu-ne mai adînc, dar şi mai frînt, mai incoerent, în viaţă.

O zi din viaţa gunoierului Vasile

Gunoierul Vasile se trezi luni dimineaţă cu sentimentul că pluteşte. Închise ochii pentru încă cinci minute, acele exact cinci minute care se fac întotdeauna un sfert de oră înainte de a te da jos din pat, şi se puse pe scormonit, în labirintul de întîmplări de curînd petrecute, sensul ascuns al acestei stări pe cît de uimitoare, pe atît de plăcute. Nu cîştigase la loterie apartamentul, la bingo nici o linie (de altfel, dacă ar fi cîştigat la bingo, i-am fi spus, de bună seamă, miliardarul Vasile), nici o femeie nu îi înfierbîntase aşternutul şi nici minţile. Cert lucru, nu avea nici un motiv să simtă că pluteşte.
Întors din reverie, gunoierul Vasile se întoarse pe partea cealaltă şi căscă ochii. Mari. Îi dădu roată şi-i mai căscă o dată. Salteaua umplută cu aer cît să fie suficient de moale ca să te adînceşti în gînduri (gunoierul Vasile fiind o persoană meditativă, avea întotdeauna grijă să îşi stabilească nişte coordonate care să îi asigure un minim de confort) se ridicase niţel de la pămînt şi aluneca pe o peliculă de apă. Rece.
Rece, pentru că blocul avea o datorie de o sută douăzeci şi şase de milioane de lei la întreţinere, milioane scrise cu stiloul, acoperite cu o ştampilă rotundă şi vîrîte strategic sub un geam la panoul de la intrare. Ca urmare firească, apa caldă devenise de mult personaj melancolic în poveştile celor doi bătrîni care jucau table în faţa scării B.
De altfel, salteau umplută era numai unul dintre obiectele care alunecau, pentru că, supunîndu-se aceluiaşi principiu de fizică, cele două scaune, valiza şi alte cîteva nimicuri se legănau haotic prin cameră.
Ca orice cetăţean al României pus într-o situaţie similiară, gunoierul Vasile simţi cum îl cuprinde furia. Apoi, împăcarea. Mioritică.
Şoferul maşinii de gunoi, şoferul George, George Paşcanu, alintat Georgică cînd plătea consumaţia, vechi amic încă din anii studenţiei şi bună companie la berărie, claxona insistent în capul aleii, sprijinit cu un gest regal de geamul maşinii şi fuma.
Pînă să se lămurească gunoierul Vasile în ce direcţie ar fi fost potrivit să o apuce cu pantalonii suflecaţi feciorelnic pînă sub genunchi, juna Andreea, care se mutase la etajul doi, sub el, acum nu mai mult de trei săptămîni, mai promptă în reacţii, bătea deja cu vîrful pantofului în ritmuri latine în uşa apartamentului. Şi, ca tabloul să fie complet, telefonul începu să sune pătruns de importanţa mesajului virtual pe care îl ascundea. Şi de umezeală. Trebuie să recunoaştem că în atare situaţie foarte puţini s-ar fi descurcat mai bine ca gunoierul Vasile.
Căci acesta făcuse deja cu mintea un salt suplu şi analitic care se soldase cu o durere bruscă în tîmple, dar care îl împinsese totuşi în direcţia corectă. Mai precis, spre chiuveta din baie. Strînse bărbăteşte robinetul de apă rece. De fapt, încercă, pentru că robinetul de apă rece, oricît te-ai fi străduit, mai mult nu putea fi învîrtit în ruptul capului. Apa rece, care era acum o zeamă în care pluteau toate bunurile gunoierului Vasile, era, aşadar, apa caldă.
Trăgînd această concluzie, gunoierul Vasile se felicită pentru spiritul de observaţie de care dăduse dovadă şi se năpusti asupra robinetului însemnat cu floricică roşie. Se felicită pentru a doua oară, destul de pe fugă însă de data aceasta. Pentru că apa caldă îi îngheţase picioarele.
Aşa că, îmbinînd fericit regula conform căreia în situaţii limită în oricine se naşte instinctul de conservare cu principiul “niţică apă n-a omorît pe nimeni”, se întoarse ostenit şi se ghemui pe salteaua cumpărată pe o sticlă de coniac (optzeci şi cinci de lei suta) în tinereţe, la 2 Mai, de la un vînzător îmbrăcat sumar, în sensul că nu avea slipi. Îşi aprinse un kent şi se lăsă luat de valul amintirilor.

sâmbătă, 15 martie 2008

Trenul spre altundeva – ultima parte

- Ia uite, şi noi acu ce facem?, se ralie mămăiţa brusc cu el ungîndu-l şef pe situaţie.
- Păi, eu ştiu?, zise el descumpănit.
Mămăiţa începu să se canonească şi să ofteze trăgînd de paporniţele ei din rafie. Profesorul Leahu puse şi el mîna, i le coborî şi se întoarse la bagajele lui.
- În maximum zece minute am ajuns. Ieşi mata pe hol ca să faci loc, să viu şi eu în urmă, abordă mămăiţa practic problema.
Profesorul de latină însă nu s-ar fi lăsat dus. Tot nu rezolvase misterul Julietii cu Romeo. Pleca aşa fără să înţeleagă? Mă rog, nu aşa părăsea orice problemă care îl depăşea? Dar, de data asta, era prea palpabil, prea hotărîtor şi părea atît de uşor s-o lămureşti...
Se întoarse pe călcîie şi-i privi pe cei doi pătrunzător, aproape absent, ca atunci cînd te uiţi dincolo de lucruri, în esenţa lor invizibilă.
Julieta şi Romeo făcură un salt brusc, direct în picioare. Apucară dintr-o singură mişcare cele două rucsăcele de de-asupra capului şi ieşiră fără absolut nici un cuvînt din compartiment.
Schimbarea aceasta atît de grosolană de situaţie îl zăpăci pe profesorul Leahu atît de tare, încît îşi scăpă ochelarii pe jos. Se repezi după ei, ca un liliac pălit în urechi, dar gestul fu nepotrivit. Trenul scîrţîi şi frînă brusc. Se trezi aruncat în braţele lui Che Guevara. Îl bufni cu putere în piept cu un umăr, după care i se scurse în braţe ca un copil coborînd din corcoduş. Che Guevara îl privea fix, cu o demnitate vecină cu nebunia.
Profesorul Leahu înţepeni de ruşine. Stătea moale în braţele lui Che Guevara, cu ochii mijiţi aşteptând să-şi ia un cap în dinţi. Simţi cum îl pătrunde ca un şarpe o frică necunoscută.. dădu să se ridice. Îi privi chipul lui Che Guevara şi de-odată pricepu. Che Guevara dormea somnul de veci. Se întîmplase aşa, Dumnezeu ştie cînd, la un moment dat după ce îşi terminase para zemoasă.

Trenul spre altundeva – partea 3

- Ei, asta e viaţa... continuă impreturbabil mămăiţa nedând nici doi bani pe bîlbîielile profesorului universitar. Ia uite cît s-a făcut ceasul... Ce mai zboară timpul ăsta. Că parcă mai ieri eram şi io aşa, ca copiii ăştia. Şi doamne ce-l mai iubeam pe Costică! Da’ şi el pe mine. Venea seara şi-mi dădea cu pietre-n geam. Şi io aveam nişte cozi lungi împletite şi-mi făcuse mama mare o rochie din postav bleumarin cu năsturaşi albi şi guler cu broderie spartă. Şi-aveam, mamă, o talie... De viespe, nu alta! Şi mă strecuram afară, în spatele casei să ne pupăm. Că pe vremea mea asta făceau tinerii. Acum... Şi ne mai vedeam duminică la biserică. Mergeam mai toţi tinerii din sat să cîntăm în cor. Da’ de cîntat ne ardea nouă? Mai cîntam, ne mai pupam... Lasă, mamă, că ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place. Io aşa zic. Zic bine?
Nu se mai lăsă păcălit să-i răspundă.
- Şi asta, cum îi zice, Mariana aia, îi trimitea lu Ionel în armată poezii şi flori presate, de umbla prostul cu ele în buzunarul de la raniţă. Şi-mi zicea, lasă, mamă, că mi-au mers direct la inimă. Acolo le e locul. Pînă m-am enervat eu şi m-am dus la mă-sa şi la ta-su de le-am zis io... Da’ ce nu le-am zis! Ai dracu’ ţigani... Urîţi şi cu o casă plină de puradei şi pături împuţite. Păi aia era fată pentru Ionel? Zi şi tu!
Se lăsă tăcerea. El îşi aminti iar de cei doi tineri.
- Bine e să fii tînăr, se repezi el să apuce să spună pînă la capăt de frica limbarniţei mămăiţei. Ia uite cum mai dorm...
Mămăiţa îşi potrivi ochelarii pe nas şi-şi scană victimele cu o privire de vultur, din cap pînă în picioare.
- Dorm... Ce griji au?, zise ea vădit enervată de întrerupere.
- Dar nu dorm cam de mult? Unde or coborî? Să nu rămînă prin tren...
- Păi da, că şi tinerii din ziua de azi...
Profesorul de latină se sperie. Iar începea tirada. Mămăiţa se pornise iar...
- Poate ar trebui să îi întrebăm?, zise el timid şi în grabă.
Mămăiţa nu aşteptă a doua invitaţie. Îl scutură pe tînăr de umăr.
- Maică, dar voi unde trebuie să ajungeţi? Că mai e niţel şi ajungem la Alba Iulia.
Tînărul nu păru deranjat de intervenţie. Dar nici nu mişcă.
- Maică, reluă mămăiţa uitîndu-se fix, dar ce mai dorm...
- Să nu fi păţit ceva..., zise el şi simţi o mare emoţie în stomac.
- Păi ce să păţească, ferească Dumnezeu?
Nu îndrăzni să spună ce gîndea.
Mămăiţa iar se înfipsese în umărul tînărului.
- Alo? Alo? Unde tre’ să ajungeţi?
Nici o mişcare.
- Hai că sînt ceva!, se enervă mămăiţa. Dar cum să dormi, mamă, în halul ăsta? Ce? Sînt singuri pe lume?
- Singuri, nesinguri, nu-i a bună..., îşi făcu el curaj.

vineri, 14 martie 2008

Trenul spre altundeva – partea 2

Se hotărî să se uite cu coada ochiului la ei, să le surprindă o mişcare, cît de mică, o ridicare a pieptului în respiraţie, o fluturare a genelor.
Începu să îl doară spinarea şi nervul sciatic îi aminti vîrsta pe care o purta. Se ridică şi îi veni ideea să iasă spre hol lovind uşor cu piciorul pe unul dintre ei în trecere. Bocancul atinse tibia tînărului, mai puternic decît îşi propusese el. Spuse pardon. Reacţie zero. Se enervă. Îşi aprinse în holul slab luminat o ţigară şi scoase capul pe geam ca să înghită cîteva guri de aer rece. Aruncă ţigara fumată nici jumate şi trase cu zgomot uşa compartimentului după el.
Mămăiţa abandonase rebusul. Privea stins undeva în geam. Che Guevara molfăia dintr-o pară zemoasă.
Tolănit vis a vis de el, se ştergea din cînd în cînd cu podul palmei pe mustăţi.
- Am trecut de Ploieşti?, întrebă Che Guevara în gol, fără a se adresa cuiva anume.
- Trecut...
- Hai că am dormit niţel.
Che Guevara îşi îndesă cotorul perei în gură zîmbind larg şi ştirb şi continuă oftînd absent:
- Frumoasă-i tinereţea...
Privirea lui Che Guevara trecuse peste cei doi tineri preţ de o secundă.
- Frumoasă, nu zic – îi veni profesorului de latină să se repeadă să îi scuture – mai ales dacă te aşteaptă o viaţă lungă...
Hai că spusese o chestie perfect idioată. Dar spera că cineva va prinde o fărîmă din apropoul lui. Mămăiţa oftă. Che Guevara, nu.
- Aveţi copii? – îl abordă frontal mămăiţa...
- Nu... nu m-am însurat..., se descumpăni el, gîndindu-se la ce ar fi însemnat pentru cercetările lui o liotă de puradei agitaţi.
- Lasă, mamă, că eşti băiat tînăr. Să te tot însori, trecu ea la per tu fără vreun preambul.
- Aşa o fi...
- Eu i-am zis şi lui Ionel, băiatul ăl mare, să găsească o fată cuminte, să se înţeleagă, că uite, bărbată-miu, Dumnezeu să-l odihnească, era aşa un om, pîinea lui Dumnezeu nu alta, o dată n-a ridicat glasul la mine... Era inginer. Eh, ce de-au mai trecut anii... Şi Ionel ăsta, cică nu îi trebuie lui însurătoare, că dacă vrea să-l spele şi să-l calce cineva, plăteşte o femeie. S-a-ntors lumea cu susu-n jos, maică... A mare, Liliana, e la casa ei. Am doi nepoţi. Unul de şase, şi unul de opt. Da’ să-l vezi pe ăla mare, pe Andrei, nu că e al meu..., dar tare e isteţ. Numai zece ia la şcoală. Dar eu tot am zis, omul fără pereche e fără căpătîi. N-ajunge doar banii. Tre’ să ai şi tu acolo pe cineva să-ţi deschidă uşa cînd vii acasă. Eu aşa am apucat. Păi să nu-ţi facă şi ţie cineva o frecţie cu carmol cînd răceşti? Să nu te întrebe şi pe tine cineva ce te doare? Viaţă-i asta? Dar Ionel... – mămăiţa oftă şi-şi întinse fusta de sub fund ridicîndu-şi niţel dinapoiul de pe vinilinul maron – n-am mai pomenit aşa om! A iubit-o el pe una, Miruna sau Mariana sau dracu’ s-o ieie că n-am ţinut niciodată minte, şi aia nu l-a aşteptat să vină din armată. S-a măritat cu un ţigan de la ea din sat. De frumoasă era frumoasă fufa dracului. Dar io i-am zis, mamă, asta e uşuratică, nu vezi ce ochi galeşi are? Nu-ţi trebuie ţie de-asta, artistă. Caută-ţi o fată simplă, cu bun simţ, că cu arta ei nu faceţi casă. Şi uite că am avut dreptate... Am avut?
El dădu să mormăie ceva, complet luat pe neaşteptate de trecerea de la monolog la dialog.
- Acu io ştiu ce...

Trenul spre altundeva – partea 1

Un intermezzo la Psihologului cu drag, la care nu am renunţat, ci doar niţel întrerupt.

Trenul scrîşni. Lăsă în urmă peronul ud şi zeci de mîini. Ultime priviri, zîmbete, finaluri şi promisiuni. Constantin Leahu, profesor universitar de latină, îşi privi colegii de compartiment.
O mămăiţă, la vreo şaptezeci de ani, cu un nas acvilin şi o pereche de ochelari fără rame. O subţirică-ea şi-un negricios-el, tinerei şi tăcuţi, priponiţi unul lîngă umărul celuilalt, ţinîndu-se de mînă.
Lîngă el, în dreapta, un tip înalt, cu barbă, mirosind puternic a săpun. Che Guevara întreg. Asemănarea i se păru atât de izbitoare că îi veni greu să nu caşte ochii ca să-l studieze cu maximă mojicie, aşa, cum îşi privea studenţii cînd dădeau cu mucii în fasole la cîte o declinare. Săltîndu-şi ochelarii niţel cu mîna dreaptă, din cap până în picioare. Jena însă îi frînse de data asta gestul la mijloc.
Se rezemă comod, despături ziarul cît să nu invadeze teritoriile laterale, dar suficient ca să se ascundă bine în spatele lui. De-ar trece timpul ăsta mai uşor.
Titlurile roşii şi negre, cu literă obraznică, săreau din tipar. Pozele ţipătoare, nude şi de prost gust te loveau direct în plex, îţi apucau neuoronii de terminaţiile nervoase şi ţi-i trînteau la pămînt. Totul într-o harababură infectă, ţîţe, copii mutilaţi de foc, declaraţii ale unor politicieni cu creierul tras la rindea...
Închise ziarul. Ce lume e asta să evadezi în ea? Realitatea, oricît de nasoală, e mai digerabilă.
- Cafea, cafea.... Mai doreşte cineva?
Pe hol trecu un băieţel de vreo zece ani cu o tavă pe care purta cîteva păhărele de plastic cu un lichid semiincolor. Îşi trăgea mucii cu zgomot, căci nu îşi putea desprinde nici o mînă de sub tăviţă. Trecu de compartiment şi-l auzi cum deschide următoarea uşă.
Apoi linişte. Tinerii se cuibăriseră unul într-altul şi rămăseseră cu ochii ficşi, privind în gol. Che Guevara aţipise într-o rînă, iar mămăiţa îşi făcea de lucru cu un rebus.
Se uită la ceas. Trecuse o oră fără şase minute. Peisajul nu se schimbase. Totul curgea lin, în dangătele trenului. Încă cinci ore se lăţeau înainte, galbene de asfinţitul care înviorase niţel încăperea vagonului.
- Vă deranjează dacă aprindem lumina în compartiment? – sparse mămăiţa tăcerea cu un glas firav.
Nu îi răspunse nimeni, aşa că mămăiţa consideră tăcerea cum pofti şi aprinse lumina.
Tinerii părură dintr-o dată ca de ceară. Albi, nemişcaţi. Cu o paloare inexplicabilă pe chip.
Îi trecu prin minte ceva neplăcut, dar refuză gîndul. Deschise din nou ziarul. La zodia lui scria că va avea parte de unele evenimente neplăcute, dar, pe care, cu niţică stăpânire de sine, le va trece cu bine. Şi din nou gîndul acela care răsărise... Ridică ochii peste ramele ochelarilor şi privi cum cei doi tineri rămăseseră suspendaţi într-o realitate îndepărtată, de neatins. Cum să fie morţi? Ar fi posibil aşa ceva? Ar fi... Poate să o întrebe pe mămăiţă... Să-şi dea şi ea cu părerea. Dar simţi în gîtlej un hîrîit care s-ar fi transformat cu greu într-o voce firească. Şi-apoi cum să întrebe? Nu vă supăraţi, nu cumva tinerii de lîngă dumneavoastră au dat ortul popii?

joi, 13 martie 2008

Psihologului, cu drag - scrisoarea 5

Astăzi ţine-te bine, micul meu spiriduş de porţelan, pentru că sînt pusă pe sofisme şi tembelisme. Şi, dacă nu îmi dai peste labe în imp util, devin şi melodramatică. Mai ales pentru că îmi trece prin minte soiul acela dubios de întrebări complicate, probleme existenţiale de care secolul nou nu se mai împiedică de mult; pentru că mi-am propus să fiu pe deplin sinceră, fără să încerc să trec mai deşteaptă, mai sensibilă sau mai profundă, cum sînt adesea tentată să o fac pentru a cîştiga de partea mea o lume ce-mi pare ostilă. Păzea, încă o dată, pentru că astăzi îmi voi lua inima în dinţi să (îţi) pun una din întrebările care deja au devenit desuete şi oricum patetice (ce mai introducere!); îmi pot clădi eu cu mîinile mele destinul? Măcar pe ici pe colo pot pune şi eu o cărămidă? (vezi, sînt dispusă să mă tîrguiesc) Sau altcineva, altceva mă clădeşte pe mine între ziduri?
Mă aud uneori din afară rîzînd ori plîngînd, neînţelegînd şi nevoind să ştiu dacă e numai un joc, iar zidurile sînt imaginare. Dar nu am curajul să mă mişc. Riscul de a descoperi că zidurile sînt reale mă paralizează din start, aşa că prefer să rămîn împietrită, cu unica speranţă, ca o palpitaţie, că nu este decît un vis, iar zidurile sînt nişte cărţi uşoare de joc.

Psihologului, cu drag - scrisoarea 4

Să rămîi atîrnat într-un unic timp. ACUM
În vis, de fiecare dată, îi sărut căuşul palmei. Întotdeauna căuşul. Molatic. Culcuşul gîndurilor mele.
Şi nimic altceva în afara acestui acum, al acestui moment-prezent-etern care nu se lasă prins niciodată…
Un acum care să îţi inunde tîmplele. Pe care să îl trăieşti firesc, fără căutări pentru un timp viitor ce se clădeşte ca un puzzle dintr-un timp trecut. Să respiri o continuă notă amplă, piano, ca pe o uitare de sine, o binecuvîntată lipsă a ta. Ca şi cum nici nu ţi-ai fi aparţinut vreodată.
Un unic timp: PREZENT.

miercuri, 12 martie 2008

Psihologului, cu drag - scrisoarea 3

Ştiu în fiecare moment al existenţei mele că totul este inutil. Pueril. Enervant, vlăguitor de inutil, inutil de inutil. Jocuri de cuvinte. E fascinant cum ele te golesc de sensul crud, ca o cocă lipită în cerul gurii. Şi totuşi uneori iubesc, iar uneori chiar sufăr. Să mă mai zbat? E opţional? Cum de reuşesc să mă păcălesc atît de convingător pe mine însămi spunîndu-mi că poate există pînă la urmă un tîlc (la spovedanie, păcatul ăsta nu-l voi mărturisi, de-aia prefer psihologii, ei pot fi atei). De fapt, preoţii trec drept cunoscători ai firii umane deoarece îndeplinesc rolul sfinţilor, îi acoperă cupola bisericii, sutana şi bărbile. Psihologii, pe de altă parte, - sînt cunoscătorii omului pentru că s-au murdărit, au fost pe-acolo şi nimic nu le este străin pentru că sînt ei înşişi slabi şi imorali. De aceea, într-un fel, cei din urmă sînt de preferat adesea, nu te pot judeca în termeni de morală, nu au această cădere şi nu te canonesc.
Poate nu-i chiar aşa totul lipsit de rost… ştii vorba aia - “N-are nici un Dumnezeu…”
Dumnezeu? Unde-i Dumnezeu în toată nebunia asta? Îşi mai are locul în ea? Şi, dacă da, nu cumva nu are nici o legătură cu noi?

Psihologului, cu drag - scrisoarea 2

M-am întors în pat la nici un sfert de oră după ce m-am trezit. Mi-e trupul atît de obosit, dureros. Se desface în aşchii care îmi scrijelesc în globii oculari impresii. Şi gîndurile, care vin, se duc... Apar şi dispar. Lumea mea haotică, nici o lege, nici un sistem. Cucu bau. Uite-le din nou. Nici nu au fost ale mele, au devenit cu timpul, din obişnuinţă. Iar eu le iau de la capăt şi le rumeg, în speranţa (disperarea e cea care ne mînă de fapt, nu speranţa, cum ne păcălim) că voi înţelege ceva, puţin, o fărîmă…
Plătesc cu vîrf şi-ndesat orice clipă de certitudine. Fiecare astfel de clipă vine să răscolească în mine pedepsindu-mi trufia de a fi crezut că pot înţelege.

Psihologului, cu drag - scrisoarea 1

După cum începusem să-ţi scriu ultima oară cînd m-a întrerupt H. să mă încredinţeze încă o dată că mă iubeşte (ceea ce, fie vorba între noi, m-a flatat, făcîndu-mă fericită pentru aproape o zi), prietenia sau orice alt sentiment înrudit cu ea este, pînă la urmă, un soi de a alerga după tine însuţi. Mie, cel puţin, îmi pare că încep să văd în celălalt cîte ceva din mine însămi şi atunci aş putea începe să îl iubesc. Ori măcar, ca prim pas, îmi trezeşte curiozitatea. În fond, pînă şi Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. O să îmi spui că, în condiţiile astea, nu pe celălalt îl iubeşti (ci tot pe tine) şi nu o să te contrazic. Conflictele, fie ele ideatice, mă lasă rece. Întrebarea mea este cum pot iubi pe un altul, cîtă vreme nici pe mine nu ştiu să mă iubesc. Ori, măcar, să mă tolerez.

marți, 11 martie 2008

Veriga lipsă - ultima parte

Căzu pe gînduri. Ce vorbe mai erau şi astea? Treizeci de ani de căsnicie nu sînt tocmai uşor de trecut cu vederea. Cam sinistră gluma nevesti-si. Şi-apoi, nu prea îi stătea ei în fire să se ţină de şotii. Îşi strînse halatul în jurul taliei şi se strecură în dormitor. Îl cam durea un picior. Probabil că amorţise în poziţia şezut, cum îl furase somnul, atîtea ore. Ajunse în cameră şi aprinse veioza de la capătul patului. Ia stai niţel. Noi nu avem veioză! Respiră adînc, chemă la apel cele patru oi pe care le numără cît putu de rar şi de cu simţ de răspundere şi privi fix în direcţia în care se afla întins trupul nevesti-si. Nevasta lui, cea luată cu cununii acum patru luni bătute pe muchie, fusese înlocuită cu altă nevastă. Nu ar fi putut să spună a cui, dar, judecînd după felul în care arăta, putea fi, fără îndoială, nevasta cuiva de mai bine de treizeci de ani. O scutură uşurel de un umăr şi o întoarse cu faţa către el.
- Ce-i?, se răsti ea, vădit enervată de intervenţia lui şi cu o figură boţită de somn şi de ani.
- Cred că este vorba de o confuzie la mijloc.
- Uite care-i chestia, dacă ţie nu ţi-e somn, asta nu înseamnă că trebuie să mă ţii şi pe mine trează.
- Departe de mine orice intenţie de a vă provoca vreun neajuns - trecu el pe nebănuie într-un registru politicos –, dar nu vi se pare totuşi cel puţin ciudat că ne-am trezit într-o postură…, cum să mă exprim?... Extraconjugală?
- Te-ai tîmpit de tot! Ia magneziu, ia ce-oi şti, dar lasă-mă să dorm. Clar?
- V-ar deranja dacă aş aştepta pînă cînd veţi considera că e o oră potrivită pentru a lămuri această situaţie?
Femeia nu catadicsi să îi răspundă, se întoarse cu spatele şi începu să sforăie aproape instantaneu.
El, intrigat peste măsură şi cu cele patru oi numărate de cîteva sute de ori, care nu aveau nici cea mai vagă urmă de bun simţ să se înmulţească aşa cum fac toate oile normale, se cuibări în bucătărie lîngă aragaz şi îşi făcu o cafea tare şi fără zahăr. Pe care însă nu o bău, pentru că îl fură somnul imediat ce îşi găsi o poziţie care nu presupunea efort pentru a-şi menţine echilibrul. La amiazi, considerînd că e un moment la fel de bun ca oricare, mai înghiţi două antinevralgice şi un algocalmin fiolă şi începu să se foiască prin casă în speranţa că respectiva nevastă, a cui o fi fost ea timp de treizeci de ani şi cu care se potcovise peste noapte, îl va auzi şi va binevoi a discuta şi lămuri neînţelegerea. Trînti de cîteva ori uşile de la dulăpioarele din bucătărie, scăpă întenţionat găleata de gunoi de la o înălţime apreciabilă, tîrî cele două scaune de care dispunea la faţa locului dintr-un colţ în altul al încăperii şi începu să lălăie o melodie cît putea de tare. Şi fals. Chestiune pe care o făcu cu multă uşurinţă pentru simplul motiv că, deşi cînta, ca de fiecare dată, din inimă, se pare că organul cu pricina nu dispunea şi de o ureche muzicală. Nevasta cui o fi fost ea timp de treizeci de ani nu dădea însă nici un semn cum că i s-ar părea că e vremea să facă ochi şi să apară. Se foi şi se suci, dar, simţind că nu mai are încotro, îşi luă inima cea lipsită de ureche muzicală în dinţi şi intră în dormitor. În dormitor, nimeni. Nici măcar semne cum că ar fi dormit vreodată cineva în pat. Alt aşternut, curat, întins impecabil şi vîrît sub marginile saltelei, perna, una, nu două, neatinsă, umflată şi pufoasă. Nici urmă de nevastă. Nici a lui, nici a ăluia de şi-o rătăcise la el în patul conjugal. Stranie poveste. Se aşeză pe marginea cuverturii trase peste cearşaf şi rămase o vreme îngîndurat. Ceva nu se lega. Ceva lipsea şi fără acel ceva îi era imposibil să prindă firul logic al întîmplărilor. Se ciupi discret de ureche. Nu-l duru în mod deosebit, dar senzaţia era suficient de reală ca să nu aibă îndoieli cum că visează. De fapt, avea în continuare îndoieli. Cine a spus că nu poţi visa că te ciupeşti de ureche şi să te doară, deşi nu e realitate? Poţi visa orice. Psihologul lui îi spusese o dată că singura chestie pe care e mai bine să nu o visezi e că mori. Asta ţi-ar putea fi fatal de-adevăratelea, aşa că mai bine să te fereşti. Fireşte că, în fapt, mintea se apără singură şi nu are nevoie de tine ca să nu viseze o asemenea grozăvie, dar parcă poţi să ştii şi cu maşinăria asta complicată şi cu reacţii atît de inexplicabile ce o apucă şi te trezeşti că nu te mai trezeşti…
O oaie, două oi, trei oi, patru oi… Ce plicticos, să nu reauşească el să adune mai multe patrupede de-astea. În fine, bune şi patru decît deloc. Ar fi fost cumplit ca imaginea să se oprească la o păşune pustie. Nu tu cioban, nu tu oi, nu tu numărătoare! Doar că de data asta oile aveau o problemă. Pentru prima dată în viaţa lor imaginară behăiau. Behăiau, de bună seamă, perceptibil numai pentru el. Şi poate şi pentru ele. Cert e că behăitul ăsta spontan îl deranja, pentru că avea nevoie de linişte pentru a înţelege ce se întîmpla. Degeaba îşi înfigea deştele în urechi, alea behăiau dinăuntru spre afară. Era întîia oară cînd se bucura că nu a reuşit să îşi imagineze mai multe. Ce se făcea dacă, pe păşunea lui oarecare, cu un cioban oarecare, ar fi apărut, inerent de voinţa lui, o sută de oi, o mie, un milion, un miliard, un catralion? Şi fiecare s-ar fi pus pe behăit în creierii lui? Asta ar fi fost în mod clar mai neplăcut chiar şi decît faptul de a visa că mori. Asta însemna să viseze că vrea să moară şi nu poate. Se scutură ca luat de friguri. Oile, niţel ameţite, tăcură cîteva minute, după care îşi reluară cîntul lor de oi. Ce lipsea? Tăceţi o secundă, vă rog, promit să îmi imaginez pentru voi data viitoare o păşune cu mult mai reuşită, mai verde, mai grasă… Atît, o secundă de linişte. Cer prea mult?
Deodată, cuprins de o îndoială înfiorătoare, îşi lovi palmele de obraji. Nu asta îşi dorise? Nu gîndise el de capul lui? Nu asta fusese ce îşi sperase în urma scandalului cu nevastă-sa? Fugi la oglindă şi se uită înmărmurit. Era bătrîn. Din calea-afară de bătrîn. Cum nu crezuse vreodată că ar putea să ajungă. Era ciudat chiar şi numai faptul că se recunoştea. Cît timp trecuse? Asta era, nu mai avea acum nici o îndoială. Veriga lipsă!

Veriga lipsă şi ora absurdă - partea 3

Exerciţiul de relaxare înainte de culcare îl obosi în asemenea măsură, încît se văzu nevoit să îşi facă o cafea tare şi fără zahăr ca să nu îl ia somnul înainte de a reuşi să îi găsească o rezolvare. Îşi bău cafeaua sprijinit în coate pe masa din bucătărie, poziţie în care îl fură şi somnul imediat ce sorbi ultima înghiţitură (ceva mai înecăcioasă din cauza zaţului de pe fundul ceştii).
- Magneziu.
- Magneziu?
- Da. Magneziu.
- Ăla al lui Mendeleev?
- Ăla.
- Ce-i cu el?
- Cu Mendeleev?
- Nu, cu magneziul.
- A, cu magneziu! Trebuie să iei magneziu.
- Domn’ doctor, da’ de ce trebuie să iau eu magneziu?
- Că n-ai.
- De unde ştiţi dumneavoastră că n-am eu magneziu? În fond, domn’ doctor, eu nici nu am făcut analize…
- N-ai făcut analize, da’ nici magneziu n-ai.
- N-am?
- N-ai.
- Magneziu?
- Magneziu.
Se trezi cu o durere cumplită de cap şi fără să reuşească să afle cum ajunsese doctorul cu pricina la ideea asta absurdă că el n-are magneziu. Se repezi spre dulăpiorul din baie şi înghiţi cu apă de la ciuvetă două antinevralgice şi o fiolă de algocalmin. Ce vis oribil. Auzi, n-are el magneziu! Doctorii ăştia sînt nişte tîmpiţi chiar şi în vis. Şi dacă n-are magneziu, ce-i pasă doctorului? Parcă aia îi lipsea lui, magneziu?
Nevastă-sa se proţăpise în pragul băii şi se uita la el cu ochii cîrpiţi de somn.
- Tu ştii cît e ceasul?, zise ea molfăind o bucăţică de lămîie.
- Cît e?
- Cinci! De ce te-ai trezit aşa devreme?
- Nu ştiu. Am visat urît.
- Ce?
- Că n-am magneziu.
- Magneziu?
- Da, magneziu, ăla al lui Mendeleev.
- Care Mendeleev?
- Cu tabelul!
- Ce tabel?! Ai luat-o razna complet, pe cuvînt!
- Dă-o dracu de treabă! Eu îţi zic că n-am magneziu şi tu îmi spui că am luat-o razna.
- Deci n-ai magneziu?
- De unde să ştiu?
- Da’ trebuie să ai?
- Nu ştiu, doctorul zicea că da.
- Ce doctor?, se holbă ea din ce în ce mai nedumerită şi rămase cu lămîia neînghiţită.
- Doctorul din vis.
- Şi tu l-ai luat în serios?
- În vis, da.
- Şi-acum de ce nu te culci la loc?
- Mi-a sărit somnul.
- De ce?
- Nu ştiu, mi-a sărit pur şi simplu.
- Poate chiar n-ai magneziu. Nu-i normal să îţi sară somnul hodoronc-tronc.
- Nu începe şi tu. Oricum, am început să am o senzaţie de déjà vu.
- Deja?
- Déjà vu!
- Cum zici tu, mamă, eu zic să nu te mai gîndeşti, dă-l dracu de magneziu, că ne-om descurca noi şi fără el, cum ne-am mai descurcat şi pînă acum. Mai bine bagă-te la loc în pat şi încearcă să nu te mai gîndeşti. Vedem noi mîine ce-i cu magneziul ăsta. Oricum la ora asta nu-i nimic deschis.
- Tu ce zici? Să iau totuşi nişte magneziu?, se descumpăni el pierzînd şirul conversaţiei.
- Păi nu asta ţi-a zis doctorul?
- Ba da, dar mi-a zis în vis…
- M-ai năucit complet! Ba n-ai magneziu, ba ai, ba tu ştii ce vrei, că eu nu mai înţeleg nimic. Ai îmbătrînit şi te-ai prostit de tot.
- N-am îmbătrînit deloc! La douăzeci şi şase de ani tu mă consideri bătrîn?!
- Douăzeci şi şase?!
- Bine, douăzeci şi şapte neîmpliniţi…
- Eşti nebun de legat! Cum, douăzeci şi şapte neîmpliniţi? – se maimuţări ea – cînd sînt numai treizeci de cînd sîntem căsătoriţi?! A? Sau nici matematică de-asta de clasa a cincea nu mai ştii?
- Care treizeci de ani?
- Care au trecut.
- Cînd au trecut?
- Cînd trec orice treizeci de ani. Ştii ceva, dacă ai chef de glume proaste, eu mă duc să mă întind, că eu sînt bătrînă, nu ca alţii…
Femeia dădu din cap spre el, se întoarse pe călcîie şi dispăru.

luni, 10 martie 2008

Veriga lipsă şi ora absurdă - partea 2

Asta-i culmea, se gîndi veriga lipsă, încercînd să se convingă că nu e vorba şi de o doagă lipsă, lucru care i-ar fi îngreunat mult mai tare situaţia şi aşa nu prea roz.
Nu pe-asta cu melcul ţi-a spus psihologul să ţi-o repeţi cînd dai de bucluc, ci pe-aia cu oile! Aia cu oile nici măcar nu era în versuri.
Ia stai aşa… Apă caldă?! Melcii beau apă caldă?
Melcii beau apă?
Melcii beau?
Melcii?!
Probabil că da, încercă el să se îmbărbăteze. E ciudat şi de-a dreptul înduioşător cum o simplă poezioară pentru copii poate să aibă atîtea conotaţii nebănuite şi să fie purtătoare modestă a unor asemenea adevăruri uluitoare. Pentru că, în mod cert, poezia nu fusese întoarsă din condei de dragul rimei, aşa cum se întîmplă cel mai adesea în genul acesta literar. Baltă cu caldă nu rimează nici de acum într-o mie de ani. Asta o poate constata oricine, fără a fi specialist în rime. O singură concluzie putea fi deci cea corectă: melcii beau apă caldă. Iată cum adevărul nu este întotdeauna cel mai plăcut lucru pe care îl poţi afla. Melcii sînt suficient de scîrboşi şi fără să mai bea apă caldă. Încearcă numai să bei apă caldă dintr-o baltă! Şi, în timp ce bei, prefă-te pentru cîteva secunde că eşti melc. Dacă ai reuşit, se cheamă că ţi-ai provocat cu succes un coşmar… Ce minte bolnavă trebuie să ai ca să scrii poezii pentru copii!
Bun. Dă-i dracu de melci. Aia cu oile era cu totul altceva. Nu avea rimă, nu avea melodie, nu avea nici o legătură cu melcii şi nici cu apa caldă. Cum era cu oile?
Ah, da: te întinzi pe spate, stingi lumina… Invers, că tu nu ai veioză. Deci, stingi lumina, te întinzi pe spate, închizi ochii, îţi imaginezi o păşune verde şi o turmă de oi care paşte în peisaj. Oile – esenţiale în chestiunea de faţă, căci, de îndată ce reuşeşti să le focalizezi sub pleoape, oricît de absurd ar părea, trebuie să te apuci să le numeri.
O oaie, două oi, trei oi… Patru oi…, patru oi
… Ce ziceam? Unde rămăsesem? A, desigur, patru oi…
Patru oi?! Păi, de ce sînt numai patru oi? Ce turmă mai e aia care e formată din numai patru oi? Stai să ne-nţelegem, să nu ne pierdem cu firea şi să recapitulăm: psihologul a zis să îţi imaginezi o turmă. Păi şi tu de ce ţi-ai imaginat numai patru oi? Mai ai neruşinarea să te şi plîngi? E imaginaţia ta! De ce nu ţi-ai imaginat o sută de oi, o mie? Un milion? Un miliard? Un catralion de oi?!
Ia nu mă mai tot muştrului! Eu le-am imaginat, eu le număr! Dar, dacă e imaginaţia mea, la ce dracu’ le mai număr? Asta să îmi explici. Nu să te legi de mine că nu sînt în stare să-mi imaginez mai mult de patru oi! Iar psihologul ăla tembel nu are decît să-şi bage în fund toate oile şi să mă lase în pace. Ia stai! Mi-a venit o idee... Dar dacă, de pildă, mi-aş imagina că oile nu sînt ale mele… Dar tu, ce, ziceai că sînt ale tale? Da, eu aşa mă gîndisem, dar era în mod cert greşit. Pornisem de la un paralogism. Cum ce e aia un paralogism? Adică tu nu ştii ce e acela un paralogism? Păi, dacă tu, ego-ul meu, nu cunoşti cuvîntul, trebuie să admiţi că este destul de bizar, dacă nu de-a dreptul imposibil ca eu să pot folosi corect un cuvînt al cărui sens nu îl cunosc, dar să am convingerea că a fost folosit de către mine în sensul corect. Dar, să nu ne pierdem în amănunte şi să ajungem să nu mai zărim pădurea de copaci. Aşadar, stabiliserăm că oile nu sînt ale mele. Sînt pe o păşune oarecare şi oile sînt ale unui cioban oarecare şi pe cioban nu îl cunosc, nu l-am văzut niciodată şi, ca urmare, n-am nici cea mai vagă idee cîte oi are. Atunci nu ar mai fi absurd să le număr, nu? În cazul ăsta nu mi-ar rămîne decît să sting lumina…, să mă întind pe spate…, să închid ochii…, să îmi imaginez păşunea (oarecare!), ciobanul (oarecare!) şi oile lui.
O oaie, două oi, trei oi, patru oi…
Auzi? Da' de ce să le număr, cînd pot pur şi simplu să îl întreb pe cioban direct? Sînt ale lui, el trebuie că ştie foarte bine cîte are. Eu îl întreb, el îmi spune şi cu asta basta.
Zici să le număr totuşi? Bine, le număr, să nu zici că nu am încercat. O luăm de la capăt. O oaie, două oi, trei oi…
Patru oi?! Ce cioban sărăntoc! Auzi, patru oi! Dacă tot numai patru are şi el, la ce dracu nu le număr pe ale mele?!

Veriga lipsă şi ora absurdă - partea 1

 - Ce-i cu tine?
Fusese îngrijorat? Probabil. Oricum, asta trebuie că era ideea. Altfel de ce ar mai fi întrebat-o? Ce întrebase, de fapt?
Gîndul, pornit dintr-un sentiment nelămurit, căpătase înveliş sonor înainte ca el să fi apucat să priceapă ce voise să spună ori, mai exact, ce voise să afle de la ea. Astăzi făceau patru luni de cînd se căsătoriseră şi ea considerase că e un moment cum nu se poate mai potrivit să se întoarcă acasă la două dimineaţa. Duhnind a alcool.
- Ai ceva să-mi reproşezi?, i-o întoarse ea din hol, canonindu-se să se descalţe fără să se aplece.
- Poate că am…, zise el în continuare accentuînd destul de inoportun pe “poate”. Încerca, de fapt, să îşi dea răgaz pentru a drege busuiocul.
- Eşti complet lipsit de imaginaţie! Lipsit de imaginaţie şi anost!, i-o trînti ea.
- Ce dracu are-a face lipsa mea de imaginaţie şi … (care o fi substantivul de la “anost”?) cu faptul că vii la ora asta?
- Are. Nimic nu e întîmplător pe lumea asta!, peroră ea cu un aer filosof.
- Ce?
- Treaba mea. (Îşi revenise în mod spontan cu picioarele pe pămînt şi acum îl privea trufaş).
- Ai băut ceva?
- Cine vorbeşte! Tu nu bei niciodată, nu?, se enervă ea şi îşi umflă nările aşa de tare, încît lui i se păru pentru cîteva secunde că pe faţa ei se află două perechi de ochi.
- Ba da… Dar nu asta era ideea.
- Acum ai idei, a? Mai rămîne să-mi spui că m-am îngrăşat…, se scandaliză ea brusc şi fără legătură.
- Nici prin cap nu mi-a trecut să spun aşa ceva.
- Normal! Asta ar mai fi lipsit, să mai şi spui. Ca şi cum nu ar fi suficient că o gîndeşti, punctă ea ridicînd din sprîncene şi dînd din cap, adică ştiu eu mai bine, degeaba încerci să mă duci cu preşul, pe mine nu mă păcăleşti cu una cu două.
- Ce te-a apucat? Şi, în primul rînd, nici nu te-ai îngrăşat!, intră el în panică şi nu-şi mai putu dezlipi ochii de pe şoldul ei stîng. (Drept, e şoldul drept, nu stîng!, stîngul ei e unde e dreapta ta. Dreapta e aia cu care scrii. Nu te mai holba, fă un efort! Ştiu, e supraomenesc ce-ţi cer, dar, pentru numele lui Dumnezeu, uită-te în ochii ei!)
- Că parcă eu nu ştiu, scînci ea în mod neaşteptat şi o podidiră lacrimile. Trase aer în piept şi, îmbărbătîndu-se, reluă cu o voce stridentă. Tu aşa crezi?, că eu sînt vreo proastă? Am văzut eu cum te uitai.
- Cum mă uitam?, se îngrozi el şi îşi înţepeni iar privirea pe şoldul ei drept. Stîng? Nu, e bine! Drept.
- Las’ că ştiu eu…
- Nu înţeleg o iotă din ce spui.
- Adică sînt nebună. Acum spui că sînt nebună! Nu e suficient că m-ai făcut beţivă. Nu e suficient că m-ai făcut proastă. Nu e suficient că m-ai făcut să plîng? Nu e, nu? Nu m-ai jignit destul, nu? Acum mă mai faci şi nebună! Eşti un porc. Aia eşti. Un porc!
- Dragă, potoleşte-te…, încercă el să îndulcească tonul conversaţiei. Să fim raţionali… (I-auzi ce prostie ai zis… E destul de îndulcită conversaţia acum? Este! Exact bomboana pe colivă. Ce vrei mai dulce decît atît?!)
- Tu să nu mă faci pe mine isterică! Ai auzit? Eu nu sînt isterică!, urlă ea contrazicînd prin decibeli sensul celor spuse. Şi, dacă am ajuns aşa, asta e numai vina ta! Clar?! Numai tu eşti de vină!
- Dragă, te rog…, devine absurd…
- Sigur că da, acum e absurd! Că nu mai ai tu ce să zici, nu? Eşti un cretin, un cretin şi-un porc, un individ lipsit de manieră şi de sensibilitate! O brută! Veriga lipsă!
Veriga lipsă, mirată ea însăşi de această nouă ipostază, regreta amarnic. Nu ştia prea limpede ce. Că se încurcase cu ea? Că se însurase cu ea? Că nu se culcase înainte ca ea să ajungă acasă? Că nu tăcuse mîlc cînd o văzuse? Că se născuse? (El sau ea? De parcă ar mai fi contat…) Că se aruncase cu capul înainte într-o conversaţie ca asta (spune-i, dragă, scandal, nu te mai codi, că nu vorbeşti cu maică-ta), din care reieşise că el, ei bine, el e, nici mai mult, nici mai puţin, decît veriga lipsă?
Lipsă? Unde nu ar fi avut el norocul ăsta?

Melc, melc, codobelc
Scoate coarne boureşti
Şi te du la baltă
Şi bea apă caldă

duminică, 9 martie 2008

Melania şi iubirile ei bicefale – ultima parte

Cînd primi telefon de la editură că mîine, nici mai devreme, nici mai tîrziu, romanul avea să apară pe piaţă, de fericire, proaspăta autoare de romane mai că se strică la stomac. Îşi propuse însă demn să-şi ţină firea şi să nu facă vreo nefăcută taman acum, în noaptea de dinaintea lansării primului roman.
Noaptea dinaintea lansării primului roman este întotdeauna memorabilă.
Ca şi prima mare iubire.
Un sinuos act sentimental al memoriei personale.
Proaspăta autoare de romane hotărî că aceste ore, singurele care o despărţeau de momentul în care numele ei, sustras tiptil de pe lista fadă a plătitorilor de întreţinere, avea să se înscrie pe cea a autorilor de romane din toate timpurile, şi le va petrece în barul din colţul străzii, cu riscul de-a suporta declaraţiile pătimaşe ale barmanului Florin pînă dimineaţă.
Socoteala din bar însă nu se potrivi întocmai cu cea de-acasă. Barmanul Florin stătea pe trotuarul de vis-à-vis, plîngînd cu lacrimi mari, amare, înjurînd de toţi dumnezeii că a dat faliment ca un idiot şi urlînd cît îl ţineau bojocii că viaţa lui nu mai are, vezi bine, nici un sens. Singura femeie, da, da, singura pe care o iubise cu adevărat, virtuală mamă a copiilor lui, şi aici îi aruncase o privire plină de ceva între subînţeles şi reproş Melaniei, nu dădea doi lei pe el şi că, de altfel, ea avea tot dreptul să gîndească astfel, căci numai el e vinovat că nu s-a putut ridica la înălţimea aşteptărilor ei.
Melania simţi o nevoie imperioasă de a-l suna pe psihologul Bogdan Urmuzescu şi, cum cu nevoile imperioase nu e bine să te joci, îl şi sună, nemaiţinînd cont că e miez de noapte.
Alungat din patul lui călduţ, psihologul Bogdan Urmuzescu îşi jură în barba rară, în timp ce se arunca într-un taxi, că o să înceapă chiar de mîine să studieze ca să devină inginer, că viaţa de psiholog e de tot căcatul şi că să fii sculat din somnul cel mai dulce nu e nici o sfîrîială.
Ajunse îmbufnat la locul faptei şi se aşeză şi el, confirmînd încă o dată puterea exemplului şi spiritul gregar, pe aceeaşi bordură, despre care se surprinse gîndind înduioşat că fusese, de bună seamă, martoră a atîtor întîmplări eroice, triste, vesele, penibile… Din pomelnic lipseau special întîmplările fericite, pentru ca psihologul Bogdan Urmuzescu, ca orice psiholog, nu mai credea de mult în fericire. Totuşi, starea de spirit i se mai îmbună şi, ca dovadă, îşi scoase haina şi i-o puse delicat pe umeri Melaniei, care părea să doarmă cel mai odihnitor somn de care avusese vreodată parte un muritor. Conversă din politeţe cu barmanul Florin, dar, constatîndu-i olfactiv gradul de alcoolemie din sînge, hotărî că e inutil. Aşa că aţipi şi el, într-o rînă, pe umărul lui, după ce făcură un schimb prietenos şi din ce în ce mai înfocat de gîturi lungi, bărbăteşti, de bere cu rom.
Se treziră la unison şi o porniră aiurea prin capitală, evitînd să intre prin baruri ca să nu îi mai pună şi ei sare pe rană aceluiaşi barman Florin. Ocupară abuziv diverse borduri, martore şi ele a atîtor întîmplări eroice, vesele, triste, penibile şi pe marginea cărora discutară şi-şi dădură cu părerea, consumînd pe alocuri întreaga producţie pe anul în curs de hamei prelucrat în stare lichidă.
Proaspetei autoare de romane nu-i era nici bine, nici rău. Căpătase impresia că se plimbă printr-un oraş de vată, alături de un individ bicefal şi patruped, care zîmbeşte cu două rînduri de guri, ciudăţenie care, privită la lumina lunii, părea un tovarăş de drumeţii noctambule cît se poate de potrivit.
Gîndind că destinul avea să i se schimbe radical de a doua zi, decise să îşi repovestească viaţa cu lux de amănunte, în timp ce-şi număra degetele de la mîini, sperînd de fiecare dată să nu mai iasă douăzeci şi ceva, şi se lăsă condusă mai departe, şi mai departe, tot mai adînc în oraşul ăsta de vată, cu trotuare îmbogăţite cu noi întîmplări eroice, vesele, triste şi, mai ales, penibile, acoperite cu un polei cleios şi jegos şi răsfrînte într-un cer negru, ca o firmă de pompe funebre.
Lansarea primului roman, ca şi prima mare iubire, se consumă într-o stare de semiconştienţă. În picioare. Cu singura deosebire notabilă că, în cazul primei mari iubiri, nu fusese nevoită, la sfîrşit, să ţină şi un discurs.
“Tristeţea fagotului meu” mirosea a acrişor de sub coperta proaspătă şi Melania îşi aruncă leneş privirea dincolo de geamul librăriei. Oraşul de vată îi făcea cu ochiul din felinarele care se stingeau, zîmbindu-i parcă ironic, în timp ce iubitul ei bicefal şi patruped se îndepărta ubicuu în direcţii opuse, fracturat în două părţi.
Aproape egale.