Se trezi năuc şi, ridicînd receptorul, se trosni cu el în cap. În loc de doritul “alo” ce se vroia dacă nu vioi, măcar decent, din adîncul gîtului, Gigi Pătrunjel scoase un soi de hîrşîit metalic, ca cel pe care îl fac trenurile cînd se frînează din viteză mare.
“Alo”, mai făcu el o încercare ceva mai apropiată de ceea ce se presupune a fi un glas omenesc.
Linişte. O linişte care îl făcu pe Gigi Pătrunjel să creadă că a înnebunit şi că de fapt telefonul nici nu sunase, că visase şi că mai bine ar fi să închidă. Cînd era cu receptorul aproape pus în furcă, auzi o voce de femeie spunînd timid “bună dimineaţa”.
Hm… - căzu el pe gînduri.
- Bună dimineaţa, - reluă vocea ceva mai convinsă că face ce trebuie – sînt eu, Gigi, nu mă recunoşti?
Gigi Pătrunjel se scărpină în creştet. Adică era el însuşi la telefon? Cu voce de femeie? Îngăimă o propoziţie complicată de genul că dacă ar fi ceva mai precisă, cu siguranţă ar recunoaşte-o, dar acum abia ce se trezise şi el dimineaţa este aşa …, cum să îi explice, foarte confuz. Îi pare rău, dar…
- Vai, Gigi, - se văicări blond vocea – să nu îţi mai aduci tu aminte de mine… Sînt Marina, dragă. Şi să ştii că mă simt chiar jignită. Pe cuvînt...
Gigi Pătrunjel se ciupi pe ascuns de buza de jos ca să se asigure că nu e o continuare a visului. Se ciupise atît de rău, încît icni în receptor.
Ah, era Marina. Deci nu era el însuşi la telefon. Ce uşurare… Şi, de fericire că lucrurile se lămuriseră, nici nu îşi mai puse întrebarea de ce l-ar fi sunat Marina, o fostă colegă cu care nu mai luase legătura de mai bine de cinsprezece ani. De ce tocmai acum, după întîlnirea cu Manole şi, în general, despre ce ar fi putut ei să stea de vorbă în condiţiile în care nici măcar nu îşi mai amintea numele ei de familie.
Gigi Pătrunjel se lăsă pe spate, între perne. Îşi dăduseră întîlnire peste un ceas, la Universitate. Că nu s-au mai văzut de mult şi că ce frumos ar fi să se întîlnească şi ei, ca în vremurile bune, de tinereţe. Frumos, nu zic nu, gîndi Gigi Pătrunjel, doar că nu îşi amintea să se fi întîlnit nici chiar în vremurile alea bune, de tinereţe, cu Marina în afara şcolii. Bun şi-aşa… În fond, tot nu avea nimic altceva de făcut. Îi trecu oarecum razant prin cap că treaba lui fusese să aştepte în faţa porţii verzi şi să încerce o conversaţie cu tînăra de vis á vis. Eh, aşteptase el atîţia ani… Nu era foc dacă mai amîna o zi. Poate chiar o să dea nas în nas cu ea fără nici un efort, pe nepusă masă, din pură întîmplare fericită. Întîmplare fericită? Prostule! În treizeci şi cîţi draci de ani oi fi avînd tu nu ţi s-a întîmplat nimic fericit pur şi simplu şi acum te bazezi pe mîna destinului … Hm. De data aceastam “hm” nu era nici pe departe marca unei conlcuzii, ci numai declaraţia faptului că Gigi Pătrunjel era de-a dreptul nemulţumit de sine.
De la întîlnirea cu Marina se întorsese relativ devreme şi oribil de plictisit. Ce dracu i se păruse lui Manole că aia e o femeie de nu s-a mai pomenit? Era de o stupizenie rară, chiar rară, adică nici măcar stupizenia asta a ei nu era densă şi, în plus, avea un fund cît o baniţă. La naiba cu toate. Iar îşi pierduse ziua nefăcînd nimic din cele ce-şi propusese. De exemplu, pînă acum ar fi putut şti sigur ce program are tînăra de vis á vis, ar fi putut deja să fie la a cîta întîlnire, să ştie despre ea aproape tot ce l-ar fi putut interesa. Ce dobitoc… Şi s-a şi dus jumătate din concediu… În ritmul ăsta, măi Gigi, o să ajungi să îţi smulgi firele din mustaţă singur printr-un colţ de plapumă şi să îmbătrîneşti fără să îţi zică nimeni o vorbă bună. Trist peste măsură, Gigi Pătrunjel privi ceasul atîrnat în perete. Trecut de miezul nopţii. Îşi puse deşteptătorul să sune la şapte în ideea că nu se ştie niciodată ce program are un om şi poate o prindea înainte să plece la muncă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu