Din motive tainice, cam la o săptămînă după ce pînza fusese arborată, cineva adăugase cu o vopsea verde praz, într-un colţ, încă o nemulţumire: Jos Ceauşescu! Un nu hotărît dictaturi! Şi, cum nu deranja pe nimeni caracterul ei tardiv ori agramat, noua inscripţie fusese lăsată şi ea acolo.
Încet, încet, oameni de prin tot cartierul, pricepînd că e treabă serioasă, veneau şi mai scriau cîte un cuvînt, o propoziţie, o frază. De fapt, criteriile lor erau cu siguranţă altele. Nu sintaxa era cea care îi tulbura pe locatarii sectorului 5, cît mai degrabă sentimentele care îi împingeau pe aceştia către un act oarecum sinucigaş. Căci, pentru a putea aşterne ceva pe pînza cu pricina, trebuia să stai agăţat între un pervaz şi o margine de balcon şi să te ţii cu o mînă de balustradă, de preferat cu stînga, fireşte, asta în cazul dreptacilor.
Pînza devenea din ce în ce mai pestriţă şi, cu toate că mesajele inscripţionate pe ea stăteau mărturie că cei din sectorul 5 trăiau cel puţin la fel de intens ca personajele ce populează Legendele Olimpului, cu o conştiinţă a destinului dacă nu implacabil, atunci măcar măreţ, aleea Muzelor căpătase un aer destul de vesel.
Ceva mai axaltat, un puşti de şcoală, la vîrsta cînd încă lucrurile nu au măsură, îşi aşternuse stîngaci şi în mai multe tranşe o compunere cu tema Patria mea. Nu atît din cauza lipsei de antrenament la orele de educaţie fizică (ceea ce dusese în mod cert şi la o lipsă de coerenţă a autorului în exprimare şi registru stilistic), cît mai ales din cauza caracterului limitat al oricărei pînze ţesute vreodată de om, opusul se încheia în mod bizar şi oarecum inadecvat cu Nici o masă fără peşte şi Marian + Constanţa = LOVE. Cuvintele cu caracter personal ce fac de regulă trimiteri sexuale se înghesuiseră şi ele pe aceeaşi pînză, văduvind gardurile şi pereţii liftului de noile achiziţii în limba română, extrase direct şi cu tot cu rimă din ultimele manele la modă.
Blocul 48A devenise un punct cheie în cartier, o axă centrală, un fir roşu, răsfrînt în mentalitate şi lăţit acolo comod şi, în ultimă instanţă, în limbaj: “Ne vedem la pînză” poate fi un bun exemplu pentru felul în care acţiunea unui grup restrîns de oameni poate influenţa o întreagă comunitate pe nebănuite.
“La pînză”, cu varianta mai tinerească “la vapor”, nu semnala numai un simplu loc de întîlnire, ci şi o atitudine, un act doveditor că eşti un cetăţean activ al societăţii şi garanţia ta în faţa celorlalţi că îţi pasă de viaţa colectivităţii.
Cei cîţiva care încă se mai fofilau de la responsabilităţile impuse de majoritate, preferînd să îşi dea întîlnire în locuri nepurtătoare de conotaţii cetăţeneşti, cum ar fi “la birtul din colţ”, “la ceas” sau, pur şi simplu revoltător, “la mine/tine/el/ea/noi/voi/ei/ele” erau priviţi cu suspiciune şi riscau pe propria piele expulzarea din sînul frenetic al locuitorilor de pe aleea Muzelor. Aceştia însă se împuţinaseră în rimt alert de teamă că ar putea da nas în nas cu vaşnicii apărători ai noii orînduiri, apărători care nu precupeţeau nici un efort, fie el verbal ori de-a dreptul fizic, în vederea convertirii celor care mai păstrau unele rezerve. În nici o lună, numărul acestora se restrînsese drastic la vreo doi-trei inadaptaţi social, care însă aveau grijă să vorbească în şoaptă, să iasă numai după ora unsprezece. Cînd dădea Dumnezeu de se întuneca, şi să nu umble în pîlcuri. Chestiune din ce în ce mai uşoară dată fiind împuţinarea lor numerică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu