Astăzi ţine-te bine, micul meu spiriduş de porţelan, pentru că sînt pusă pe sofisme şi tembelisme. Şi, dacă nu îmi dai peste labe în imp util, devin şi melodramatică. Mai ales pentru că îmi trece prin minte soiul acela dubios de întrebări complicate, probleme existenţiale de care secolul nou nu se mai împiedică de mult; pentru că mi-am propus să fiu pe deplin sinceră, fără să încerc să trec mai deşteaptă, mai sensibilă sau mai profundă, cum sînt adesea tentată să o fac pentru a cîştiga de partea mea o lume ce-mi pare ostilă. Păzea, încă o dată, pentru că astăzi îmi voi lua inima în dinţi să (îţi) pun una din întrebările care deja au devenit desuete şi oricum patetice (ce mai introducere!); îmi pot clădi eu cu mîinile mele destinul? Măcar pe ici pe colo pot pune şi eu o cărămidă? (vezi, sînt dispusă să mă tîrguiesc) Sau altcineva, altceva mă clădeşte pe mine între ziduri?
Mă aud uneori din afară rîzînd ori plîngînd, neînţelegînd şi nevoind să ştiu dacă e numai un joc, iar zidurile sînt imaginare. Dar nu am curajul să mă mişc. Riscul de a descoperi că zidurile sînt reale mă paralizează din start, aşa că prefer să rămîn împietrită, cu unica speranţă, ca o palpitaţie, că nu este decît un vis, iar zidurile sînt nişte cărţi uşoare de joc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu