Se hotărî să se uite cu coada ochiului la ei, să le surprindă o mişcare, cît de mică, o ridicare a pieptului în respiraţie, o fluturare a genelor.
Începu să îl doară spinarea şi nervul sciatic îi aminti vîrsta pe care o purta. Se ridică şi îi veni ideea să iasă spre hol lovind uşor cu piciorul pe unul dintre ei în trecere. Bocancul atinse tibia tînărului, mai puternic decît îşi propusese el. Spuse pardon. Reacţie zero. Se enervă. Îşi aprinse în holul slab luminat o ţigară şi scoase capul pe geam ca să înghită cîteva guri de aer rece. Aruncă ţigara fumată nici jumate şi trase cu zgomot uşa compartimentului după el.
Mămăiţa abandonase rebusul. Privea stins undeva în geam. Che Guevara molfăia dintr-o pară zemoasă.
Tolănit vis a vis de el, se ştergea din cînd în cînd cu podul palmei pe mustăţi.
- Am trecut de Ploieşti?, întrebă Che Guevara în gol, fără a se adresa cuiva anume.
- Trecut...
- Hai că am dormit niţel.
Che Guevara îşi îndesă cotorul perei în gură zîmbind larg şi ştirb şi continuă oftînd absent:
- Frumoasă-i tinereţea...
Privirea lui Che Guevara trecuse peste cei doi tineri preţ de o secundă.
- Frumoasă, nu zic – îi veni profesorului de latină să se repeadă să îi scuture – mai ales dacă te aşteaptă o viaţă lungă...
Hai că spusese o chestie perfect idioată. Dar spera că cineva va prinde o fărîmă din apropoul lui. Mămăiţa oftă. Che Guevara, nu.
- Aveţi copii? – îl abordă frontal mămăiţa...
- Nu... nu m-am însurat..., se descumpăni el, gîndindu-se la ce ar fi însemnat pentru cercetările lui o liotă de puradei agitaţi.
- Lasă, mamă, că eşti băiat tînăr. Să te tot însori, trecu ea la per tu fără vreun preambul.
- Aşa o fi...
- Eu i-am zis şi lui Ionel, băiatul ăl mare, să găsească o fată cuminte, să se înţeleagă, că uite, bărbată-miu, Dumnezeu să-l odihnească, era aşa un om, pîinea lui Dumnezeu nu alta, o dată n-a ridicat glasul la mine... Era inginer. Eh, ce de-au mai trecut anii... Şi Ionel ăsta, cică nu îi trebuie lui însurătoare, că dacă vrea să-l spele şi să-l calce cineva, plăteşte o femeie. S-a-ntors lumea cu susu-n jos, maică... A mare, Liliana, e la casa ei. Am doi nepoţi. Unul de şase, şi unul de opt. Da’ să-l vezi pe ăla mare, pe Andrei, nu că e al meu..., dar tare e isteţ. Numai zece ia la şcoală. Dar eu tot am zis, omul fără pereche e fără căpătîi. N-ajunge doar banii. Tre’ să ai şi tu acolo pe cineva să-ţi deschidă uşa cînd vii acasă. Eu aşa am apucat. Păi să nu-ţi facă şi ţie cineva o frecţie cu carmol cînd răceşti? Să nu te întrebe şi pe tine cineva ce te doare? Viaţă-i asta? Dar Ionel... – mămăiţa oftă şi-şi întinse fusta de sub fund ridicîndu-şi niţel dinapoiul de pe vinilinul maron – n-am mai pomenit aşa om! A iubit-o el pe una, Miruna sau Mariana sau dracu’ s-o ieie că n-am ţinut niciodată minte, şi aia nu l-a aşteptat să vină din armată. S-a măritat cu un ţigan de la ea din sat. De frumoasă era frumoasă fufa dracului. Dar io i-am zis, mamă, asta e uşuratică, nu vezi ce ochi galeşi are? Nu-ţi trebuie ţie de-asta, artistă. Caută-ţi o fată simplă, cu bun simţ, că cu arta ei nu faceţi casă. Şi uite că am avut dreptate... Am avut?
El dădu să mormăie ceva, complet luat pe neaşteptate de trecerea de la monolog la dialog.
- Acu io ştiu ce...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu