marți, 25 martie 2008

Amintiri din casa scării – ultima parte

Ieşise totuşi din bloc cu inima uşoară, fără să îl mai aştepte pe autorul compunerii Patria Mea, încredinţat că mica lui stratagemă va da pînă la urmă roade.
Fie că avusese dreptate, fie că întîmplarea era astăzi într-o dispoziţie darnică, la cantina săracilor se zvonea că prin ciorbă s-au strecurat şi niscai bucăţele de carne. Şi, chiar dacă asta presupunea o coadă ceva mai lungă la intrare şi mai belicoasă decît de obicei, el ştia undeva în adîncul sufletului că una dintre acele bucăţele vor nimeri la el în burtă. Aşa că porni cu pas vioi, în ciuda artritei care nu îi mai dădea pace de cîţiva ani şi cu sentimentul că este sărbătoare.
Privirea lui hămesită şi cu pupilele mărite nu se mai sătura să alunece peste cazanul cenuşiu şi încins. Mîna grăsuţă a unui bucătar fără cap, căci ghişeul prin care li se pasa mîncarea era foarte zgîrcit cu priveliştea de dincolo de tejghea, se metamorfozase, fără ca ea măcar să ştie, într-una a unui destin prietenos.
Plictiseală mîncase ciorba în picioare, înmuind bucatele de pîine în zeama incoloră şi lăsase la final zgîrciul de care atîrna şi o minunăţie de fîşie de carne moale. E drept că i se cam aplecase şi făcea eforturi de a păstra îmbucăturile ce-i veneau înapoi pe gît, dar, trîntit în parcul Ioanid pe o băncuţă şi ferit de soare, gîndi că viaţa este minunată.

Niciun comentariu: