Nu cumva am murit? – dar, după cum se poartă cei din jur, pare-se că nu…
Tot ceea ce simt sau fac bun provine din spaimă. Uite, pe tine am început să te iubesc pentru că mi-e frică de mine însămi dezlănţuită peste marginile firii mele.
Am legat prietenii “pe viaţă”, unele s-au dovedit dincolo chiar şi de limita asta, pentru că mi-e frică de singurătate, de un mediu potrivnic, de moarte…
Spaima de moarte arareori ne paralizează, după cum vezi, mai degrabă ne mişcă integrîndu-ne mai adînc, dar şi mai frînt, mai incoerent, în viaţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu