Cum să devii un Nimeni cu literă mare

Am un prieten. Care mi-a zis o dată băgînd bărbia la înaintare (e un fel al lui de a sublinia că vorbeşte pe bune) "Lasă prostiile şi scrie-ţi Cartea!". Eu nu am făcut-o. Dar a făcut-o el. Şi, cu toată invidia de care pot da dovadă, mă bucur sincer. Mai am niţel şi o consider o reuşită personală. El este omul de la care am învăţat ce e aia un şapou. Cum să scrii cînd eşti leşinat şi fără nici cea mai vagă idee despre ce, de ce, de unde, pentru cine să scrii. Cum să nu-ţi pui în cap redactorul-şef. Cum să îţi foloseşti ambele mîini pe tastatură din poziţia răsturat în scaunul ergonomic pînă la ieşirea picioarelor pe partea ailaltă a biroului.  Cum să rezişti. Şi demnitatea celui care nu pleacă.

El zice despre sine că e un Nimeni. O fi, dar cu literă mare. Şi să nu-l credeţi. Pur şi simplu e o lucrătură de artizan. Ca tot ce face. Are mereu în buzunarul de la salopeta de salahor într-ale verbului o dăltiţă minusculă cu care sapă la temelii. Turnul din Pissa el l-a adus în halul în care îl cunoaştem.

Ah, şi titlul e roz. Mare. Pe o copertă albă. Ai dracu copertari cu codurile lor de culori! Singura explicaţie ar putea fi dacă rozul, în afară de conotaţia aia clasică de "fără griji", ar mai însemna şi "doză babană de autoironie, ironie, analiză şi durere în spate pe alocuri".

Nu cumpăraţi cartea dacă staţi prost la capitolul umor.
Nu cumpăraţi cartea dacă nu vă interesează breasla jurnalistului de tranziţie care a pierdut un deceniu din viaţă în cutele mochetelor de prin redacţii.
Nu cumpăraţi cartea dacă credeţi că brand-urile personale sau impersonale sînt bullshittinguri care nu vă privesc.
Nu cumpăraţi cartea dacă preferaţi să fiţi exclusiv consumator de mass-media. Odată ce intraţi în file, o să aflaţi lucrurile alea care produc micile cutremure de pe pagina întîi şi dacă mîna care dă o burtieră la teve e aceeaşi cu care este scărpinat dinapoiul.
Nu cumpăraţi cartea daca nu vă plac poveştile care, deşi nu sînt scrise la persoana întîi, duc la povestea unui om. Care se declară un Nimeni. Dar al cărui rînjet satisfăcut se întrezăreşte exact în doza aia de magenta temperată-n roz.

Mulţumesc

Ziua de naştere e un pluton de execuţie.

De multe ori.

De cele mai multe ori.

Vine peste tine precum armata roşie.

Şi, în timp ce-ţi înfigi periuţa între dinţi, începe cântarea telefonului.
E prea devreme.

Dacă nu e prea devreme, e prea tîrziu. Adică nimeni să nu-şi amintească totuşi că e ziua ta? Bere. Bere. Bere. Noroc. Noroc. Noroc. Bă, să ne trăieşti. La mulţi ani. Să fii fericit. Ce dor mi-a fost să stăm aşa..., de vorbă.

Da. Sînt chestiile alea standard de le auzi în fiecare an de la aproape aceiaşi oameni.

Dar ceva e magic. Faptul că oamenii ăia au rămas cu tine, deşi a mai trecut un an, au mai murit păsări prin cer, s-au schimbat anotimpuri, locuri, haine, impresii, vieţi întregi.

Şi îi priveşti pe cei vechi alături de cei noi şi deodată te păleşte revelaţia. Poţi trăi o astfel de seară într-un singur fel: cu recunoştinţă. 

Psihologului, cu drag - scrisoarea 6

Nu cumva am murit? – dar, după cum se poartă cei din jur, pare-se că nu…

Tot ceea ce simt sau fac bun provine din spaimă. Uite, pe tine am început să te iubesc pentru că mi-e frică de mine însămi dezlănţuită peste marginile firii mele.
Am legat prietenii “pe viaţă”, unele s-au dovedit dincolo chiar şi de limita asta, pentru că mi-e frică de singurătate, de un mediu potrivnic, de moarte…
Spaima de moarte arareori ne paralizează, după cum vezi, mai degrabă ne mişcă integrîndu-ne mai adînc, dar şi mai frînt, mai incoerent, în viaţă.

Psihologului, cu drag - scrisoarea 1

După cum începusem să-ţi scriu ultima oară cînd m-a întrerupt H. să mă încredinţeze încă o dată că mă iubeşte (ceea ce, fie vorba între noi, m-a flatat, făcîndu-mă fericită pentru aproape o zi), prietenia sau orice alt sentiment înrudit cu ea este, pînă la urmă, un soi de a alerga după tine însuţi. Mie, cel puţin, îmi pare că încep să văd în celălalt cîte ceva din mine însămi şi atunci aş putea începe să îl iubesc. Ori măcar, ca prim pas, îmi trezeşte curiozitatea. În fond, pînă şi Dumnezeu ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui. O să îmi spui că, în condiţiile astea, nu pe celălalt îl iubeşti (ci tot pe tine) şi nu o să te contrazic. Conflictele, fie ele ideatice, mă lasă rece. Întrebarea mea este cum pot iubi pe un altul, cîtă vreme nici pe mine nu ştiu să mă iubesc. Ori, măcar, să mă tolerez.