marți, 30 decembrie 2008

Versuri albe dintr-o ţară înroşită


A murit în acest august de care aproape că am uitat un poet. Un poet care şi-a dorit întreaga viaţă să meargă acasă. În Palestina.

De-acolo vin

De-acolo vin şi am amintiri
Născute precum se nasc muritorii, am o mamă
Şi o casă cu multe fereşti
Am fraţi, prieteni
Şi o celulă a cărei fereastră este rece.
Al meu este valul, prins într-o clipă de pescăruşi,
Am propriul punct de vedere
Şi-un fir de iarbă în plus.
A mea este luna de la îndepărtata margine a lumilor,
Şi mărinimia păsărilor
Şi nemuritorii măslini.
Am păşit pe-acest tărîm înainte ca săbiile
Să-i schimbe trupul viu într-o masă încărcată.

De-acolo vin. Mamei i-am înapoiat cerul
Atunci cînd cerul a plîns după mamă.
Şi am plîns pentru a mă face auzit
De-un nor ce se-ntorcea din drum.
Am învăţat toate cuvintele care contau la curtea sîngelui
Pentru a sparge regulile.
Am învăţat toate cuvintele şi le-am destrămat
Pentru-a compune unul singur: patrie.


Şi cîteva dintre ultimele cuvinte ale lui Darwish:

I am not ashamed of my identity, it is still under construction. But I am ashamed of some of what is written in the Ibn Khaldoun introduction: You, as of now, are someone else!

PS: Iată că sunt oameni contemporani cu noi pentru care criza economică nu înseamnă mare lucru, căci sunt alte lucruri mai grave decît moartea, vorba altui poet.

luni, 22 decembrie 2008

Prietenul anevoie se cunoaşte....






Se ştie deja că Iliescu a fost unul din apropiaţii cuplului Ceauşescu. Nimic nou, nimic spectaculos. Şi totuşi, cînd vezi o fotografie ca asta, nu poţi să nu te întrebi - coborînd discuţia la nivel strict individual - cum s-o fi simţit Ceauşescu cînd şi-a dat seama că prietenul, tovarăşul, camaradul lui, Ion, i-a tras-o într-un mare fel pe la spate. Ca de altfel, şi nouă, unui întreg popor român care a crezut că motivul pentru care iese în stradă cu pieptul spre gloanţe e o revoluţie, nu o pîrlită de preluare a puterii la momentul cînd mîna de fier a Ceauşeştilor tocmai aluneca ceva mai moale.

Sursă foto: Fototeca online a Comunismului
Foto: #F016
Foto: #F019

duminică, 21 decembrie 2008

Lasă-mi iarnăăăă pomiiii ve-eeerzi

Nu ştiu alţii cum sînt, dar eu cînd mă gîndesc la bradul de Crăciun îmi vine să mă arunc de pe bloc odată cu el de îndată ce toată naţia a terminat de digerat sarmăile şi de eliminat prin pori gradele de alcool din damigeană. Aşa, cam de pe 10 ianuarie, capitala devine un soi de magazie de pompe funebre. Marii sacrificaţi, fără acte de martir, zac în stradă. Nu sună nimeni la 112 să anunţe genocidul. Stau înşiraţi, fără sîngele lor verde prin vene, cu cîte un fir de beteală înfiptă cu încăpăţînare.

Dar uite că nu sînt nici adepta brazilor de plastic. E ca şi cînd aş pune pe masa de Crăciun cozonaci din carton, sarmale din pînză şi apă colorată cu acuarele în loc de vin roşu. Şi totuşi..., fiecare acru de pămînt plantat cu brazi pompează oxigen în plămînii a 18 oameni. Zilnic.

Dar ia uite uite  ce zice prietena mea: aici şi aici. Eu zic că merge. Mai ales că unii îţi dau şi ceva bani îndărăt dacă le aduci bradul să-l puie în pămînt la primăvară.

Şi, ca să închei cu o pildă, cum şade bine poveştilor de spus la gura sobei, Robert Lynd în The Blue Lion and Other Essays ne trage un perdaf pe cinste: "Lucrul care ne face să fim atât de diferţi de păsări nu este zborul, ci felul în care îşi construiesc acestea casele lăsând totuşi pământul la fel de frumos cum era."
 



 



sâmbătă, 20 decembrie 2008

Să nu uiţi, Darie


În cazul nefericit în care mîine, 22 decembrie, v-ar putea păli vreun regret, vreo nostalgie a vremurilor cînd România era o mare cămară de murături, folosea un singur dicţionar în care toate cuvintele începeau cu majusculă şi dacia era întrecută de departe de mirificul trabant, luaţi de citiţi. Nu înainte de a vă gîndi cîteva secunde că Ceauşescu a fost unul din puţinii oameni mai înalţi decît o biserică.



Nicolae Ceausescu - Cuvantare la adunarea populatiei din Capitala in Piata Palatului Republicii, 21 decembrie 1989



Dragi tovarasi si prieteni, Cetateni ai Capitalei Romaniei socialiste,

Doresc in primul rand sa va adresez dumneavoastra, participantilor la aceasta mare adunare populara, tuturor locuitorilor municipiului Bucuresti, un salut calduros, revolutionar, impreuna cu cele mai bune urari de succes in toate domeniile de activitate. (Aplauze si urale prelungite; se scandeaza „Ceausescu - Romania, stima noastra si mandria!").

Doresc, de asemenea, sa adresez multumiri initiatorilor si organizatorilor acestei mari manifestari populare din Bucuresti, considerand aceasta ca o expresie a hotararii intregului nostru popor de a actiona cu toata puterea, in stransa unitate, in jurul partidului, pentru apararea independentei, integritatii si suveranitatii Romaniei. Aceasta constituie una din problemele fundamentale ale intregii noastre natiuni. (Aplauze si urale puternice; se scandeaza „Ceausescu - PCR", „Ceausescu si poporul!").

Inainte de toate, doresc sa va informez pe dumneavoastra despre o importanta hotarare adoptata in aceasta zi de Comitetul Politic Executiv al Comitetului Central al partidului privind nivelul de trai al oamenilor muncii. Am hotarat in aceasta dimineata ca, incepand de la l ianuarie, sa majoram in cursul anului viitor retributia minima de la 2.000 la 2.200 lei. (Urale si aplauze puternice, prelungite). De aceasta majorare importanta vor beneficia peste 1.500.000 de oameni ai muncii.

Tot de la l ianuarie vom majora alocatiile pentru copii, intre 30-50 de lei. In raport cu numarul de copii si de retributia oamenilor muncii - ceea ce constituie un ajutor puternic, pentru circa 4.400.000 de copii ai patriei noastre. (Aplauze si urale puternice, prelungite).

De asemenea, se vor introduce indemnizatii de nastere, de l.000 de lei, pentru toate femeile, cu incepere de la primul copil, iar, in continuare, pentru femeile care nasc doi sau mai multi copii indemnizatia la nastere va fi de 2.000 de lei pentru fiecare copil - ceea ce constituie, de asemenea, un puternic stimulent, de ajutor pentru mamele, pentru femeile patriei noastre. (Aplauze si urale puternice, prelungite).

Am hotarat sa majoram pensiile minime de la 800 la 900 lei. Am hotarat, totodata, ca pensia de urmas sa fie majorata cu 100 de lei. Vom creste, de asemenea, ajutorul social de la circa 500 de lei la 800 de lei. Vom asigura, in acest fel, conditii bune, corespunzatoare de munca si viata pentru toti cetatenii patriei noastre.

Aceste masuri demonstreaza cu putere ca - pe masura dezvoltarii economiei - facem totul pentru a asigura ridicarea continua a nivelului de trai, material si spiritual al poporului, potrivit hotararilor Congresului partidului. (Aplauze, urale; se scandeaza „Ceausescu si poporul!").

In ce priveste evenimentele de la Timisoara, am vorbit despre ele aseara. Apare tot mai clar ca este o actiune conjugata a cercurilor care vor sa distruga integritatea si suveranitatea Romaniei, sa opreasca constructia socialismului, sa puna din nou sub stapanire straina poporul nostru. De aceea, trebuie sa aparam cu toate fortele integritatea si independenta Romaniei! (Urale, aplauze; se scandeaza „Vom munci si vom lupta, tara o vom apara!", „Pace!", „Pace!").

Cred ca sunt printre dumneavoastra multi care isi reamintesc de marea manifestare din 1968 pentru apararea independentei Romaniei. Fermitatea, unitatea poporului nostru au asigurat independenta si constructia mai departe a socialismului in Romania! {i acum trebuie sa actionam in deplina unitate, cu fermitate impotriva tuturor celor care incearca sa slabeasca forta, unitatea natiunii noastre, care actioneaza in slujba diferitelor servicii de spionaj si cercuri imperialiste, pentru a imparti din nou Romania, pentru a inrobi poporul nostru!

Este necesar, mai mult decat oricand, sa actionam in spiritul democratiei noastre muncitoresti, sa dezbatem cu deplina raspundere toate problemele privind dezvoltarea societatii noastre, avand permanent in vedere ca tot ceea ce realizam in Romania trebuie sa asigure bunastarea poporului, ca socialismul il construim cu poporul si pentru popor, ca trebuie, in orice imprejurari, sa asiguram integritatea si independenta Romaniei! (Aplauze si urale puternice; se scandeaza indelung „Vom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Cunoasteti ce au facut si spuneau inaintasii nostri: „Murim mai bine-n lupta, cu gloria deplina, decat sa fim sclavi iarasi pe vechiu-ne pamant!". {i trebuie sa luptam, sa traim liberi si independenti! (Urale, aplauze puternice; se scandeaza indelung: „Ceausescu si poporul!").

Unii ar dori din nou sa se reintroduca somajul, sa se reduca nivelul de trai al poporului si - cu scopul deschis formulat - sa dezmembreze Romania, sa puna in pericol insusi viitorul poporului si natiunii noastre independente. (Urale puternice; se scandeaza indelung: „Ceausescu - PCR!").

Dragi tovarasi, Cel mai bun raspuns pe care trebuie sa-l dam este unitatea tuturor oamenilor muncii, a intregii natiuni, actiunea ferma de a realiza programele de dezvoltare sociala a patriei si de ridicare continua a nivelului, de trai, material si spiritual, al poporului. De noi depinde ca Romania sa ramana in continuare o tara libera, independenta, constructoare a socialismului! {i doresc sa declar si aici ca vom face totul pentru a apara integritatea si suveranitatea Romaniei, libertatea si viata poporului nostru, bunastarea intregii natiuni! (Urale si aplauze puternice; se scandeaza indelung: „Vom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Sa actionam cu intreaga raspundere si sa demonstram forta si capacitatea oamenilor muncii din Capitala, a intregii natiuni, pentru dezvoltarea patriei noastre, pentru bunastarea si independenta natiunii!

Va doresc succese in intreaga activitate! Unitate si actiune ferma impotriva tuturor acelora care vor sa distruga independenta si socialismul in Romania! Aceasta este obligatia noastra, a tuturor! (Urale si aplauze puternice; se scandeaza indelung „Vom munci si vom lupta, pacea o vom apara!").

Organizati in toate intreprinderile, peste tot, grupe de ordine, grupe de aparare a socialismului, a tot ceea ce am realizat, a independentei tarii.

Cu toti sa actionam in slujba poporului, a independentei, a socialismului! (Urale si aplauze prelungite; se scandeaza indelung „Ceausescu si poporul!", „Vom munci si vom lupta, tara o vom apara!", „Ceausescu - RSR!").

luni, 8 decembrie 2008

Vişinata de amurg - Epilog

Melania, m-am bucurat eu de pornirile pacifiste ale soră-mii, al cui era acordeonul? Melania rîdea potolit. Al cui să fie? Al bunicii! Cînta bunica la acordeon? Păi cică ar fi cîntat. Şi cică ar fi avut şi voce, talent..., te scula şi din morminţi. Asta îmi aminteam. Era într-o vacanţă de vară. Mă luase mama cu ea la bunici cu gîndul să mă lase pe-acolo măcar o săptămînă. Nu ştiu ce a făcut-o să se răzgîndească, poate lacrimile mele mari şi sărate şi mucii înşiraţi pe fusta ei cu pliuri. Nici nu intraserăm bine pe poartă, abia se aşezaseră toţi trei, mama, bunica şi bunicul, în curte să se cinstească de revedere şi eu deja scăpasem în cămara cu dulceţuri. Reuşisem să mă strecor din raza de monitorizare a mamei şi, tot foindu-mă în cămara îngustă, am trîntit unul din borcane pe cimentul gri închis, cu picăţele albe, mici, inegale. Dulceaţa de gutui s-a amestecat într-o secundă cu cioburile. Borcanul făcuse un zgomot sec de sacrificat fără onoruri de martir. Gura borcanului rămăsase întreagă şi din margini se prelungeau nişte colţi de sticlă de-ai fi jurat că e un monstru care rînjeşte. Atunci am auzit-o prima şi ultima oară pe bunica strigînd la mine. Întâi am crezut că, odată cu dulceaţa, s-a răsturnat şi cerul. Tonalităţile grave, puternice ca o bubuitură de tun din glasul bunică-mii, mi-au pătruns prin oasele capului ca o furie neagră, prin stomac mi s-au prăvălit nişte bolovani care apoi s-au răsucit brusc şi s-au îmbulzit îndărăt în cap, unde o implozie părea iminentă. M-a scos mama din cămară cu forţa. Bunicii îi trecuse între timp. Ei, lasă, că n-o fi foc. N-a murit nimeni, atîta doar că m-am speriat. Ea ca ea, dar eu? Şi cînd mai vrei dulceaţă, să spui. Nu să furi!
Mătuşa Vera zicea că se adunau toţi oamenii subţiri din mahala la ei în casă şi că dădeau nişte chiolhanuri de le mersese vestea pînă în Ploieşti. În mod cert, Melania, noi n-am avut parte de nişte bunici ca la carte. Bunicile ar trebui să poarte şorţ, să facă mămăligi, să cîrpească lucruri şi să coacă prăjituri. Bunica noastră era acordeonistă şi trăgea la măsea ca un tirist întors din cursă. Iar bunicul era şi mai nebun. Nu meşterea prin curte la vreun motor de tractor, nu ne lua pe genunchi să ne spună poveşti din vremea războiului şi nici măcar nu ofta scoţîndu-şi pălăria cînd se aşeza la sfînta masă. Şi-o arunca din uşă direct în cui. Cînd nu reuşea din prima, tuşea aşa, adică, vezi Doamne, se simte cam rău, de-aia, cum ar veni, nu i-a mers figura. Ei, şi cu tine, parcă ai trăi într-o carte, zău aşa. Tu ce visezi? Bunici din Dumbrava minunată? Rîsul Melaniei nu avea nimic răutăcios. Seara, chiar înainte să adorm, mi-am imaginat cum trebuie că se distra bunica ţinînd pe burtă baritai acordeonul, cum trebuie că trăgea la măsea cot la cot cu bunicul, cum trebuie să fi răsunat din pieptul ei amplu, de cîntăreaţă de operă, versuri de dragoste, o dragoste dintr-aceea de numai prin anii ‘20 se mai întîlnea. Şi ia uite-ne pe noi, chinuiţii de bani de-ntreţinere. Melanio, rău am mai ajuns, zău aşa... Am ajuns, dar o să ne treacă...
Pieptul mic al lui Tudor se ridica şi cobora alene, respiraţia îi era rotundă şi neauzită şi un zîmbet fugar îi încolţise preţ de o secundă în colţul gurii. Chipul lui rotunjit în obraji era rozaliu în lumina mică a lămpii de veghe, iar Feodor aţipise cu ochelarii pe nas la televizor. Avea dreptate Melania, toate trec.


Epilog

M-am cuibărit lîngă Feodor care sforăia uşurel. Nu i se întîmpla decît cînd era foarte obosit. Alergase toată ziua, e greu totuşi să fii şi cap de familie. Mai ales aşa familie... Feodor, dormi? Se întorsese niţel pe-o parte şi abia dacă distingeam ce zice. Păi, dorm..., dacă mă laşi. Feodor, auzi, Feodor? Dar noi..., noi ne mai iubim? Tu ce zici, ne mai iubim? Deschisese ochii şi se uita miop, peste ochelari. Căzu lemn la loc, într-un somn profund şi curat. Mă apucase de mînă şi mormăise părinteşte: Ne mai iubim, cum să nu ne mai iubim. Dar mîine...

sâmbătă, 6 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 10

Bunicul fusese antreprenor de case. Iar noi abia dacă reuşeam să ţinem pe picioare coşmelia alor noştri. Stăm prost cu banii. Desigur, nu ţi-aş cere. Doar ştii... Desigur, dar mi-era milă nu atît de Melania, cît de Ionel. Dar nici noi nu o duceam prea strălucit. Reparaţia casei ne costase mai mult decît ne imaginaserăm. Ela, dar e incredibil, (Melania apăsa pe fiecare silabă), pur şi simplu nu îţi poţi imagina la ce sume te duce naveta asta nenorocită. Aproape că nici nu face. Melania mai dădea meditaţii în sat la limba şi literatura română. Pe lîngă sumele derizorii pe care le lua, se mai căpătuia cu cîte-un ou, cîte-o sticlă de lapte, o funie de usturoi. Din nou simţeam că mi se strînge inima. În fond, e femeie în toată firea, cu două mîini şi două picioare. Să se descurce, nu-i aşa, Feodor? Feodor zîmbea neputincios. Om vedea, dacă îmi iese afacerea asta, o să fie mai bine, o să vezi. Dar vezi şi tu, toate trenează, ăia nu au semnat încă... În fine, om vedea...
Bunicii avuseseră şapte case în Bucureşti. Şapte. Bunicul Marin, bogătaşul mahalalei, fără şcoală, patru clase şi alea terminate pe sponci. Dar îi mersese mintea la afaceri. Lui şi, mai ales, fratelui lui mai mare, nea Sandu. Şi oricît de nedrept mi se părea mie acum, de fapt, pentru el fusese bună mişcarea să le vîndă exact înainte să i le sufle de sub nas comuniştii. Rămăsese doar cu aia în care stăteau. Acum, în locul ei, crescuse o şosea. După moartea lor, mama s-a pricopsit cu un apartament la oraş, mîndrie de sătean. Apă curentă, încălzire centrală. De nelocuit pentru un om cu obiceiurile lor. Aşa că mi-a rămas mie. Bunicul Marin însă oricum nu o dusese prea bine după fuga regelui. Buicqul din curte se părăginise, aripile alb perlate începuseră să cedeze sub fălcile ruginii, roţile se aplatizaseră, scaunele zăceau prăfuite prin curte, iar bunicul Marin spărgea seminţe pe treptele casei, îmbrăcat în costum negru, cu pălărie de fetru, eşarfă albă, lungă, de mătase. Şi desculţ. Înnebunise. Cred că îşi luase şi ceva bătăi, căci după o dispariţie de vreo patru luni, se întorsese betegit de-un picior şi nici cu ochiul drept nu părea să mai vadă mare lucru. Îndrepta din cînd în cînd bastonul cu măciulie argintată spre cer şi se certa cu duşmani imaginaţi. Las că vin ei americanii. N-ai să vezi? Or să-mi dea tot, tot înapoi! Şi-atunci să vedem cine mai rîde. Cine rîde la urmă, aia e! Bunica fusese o doamnă, nu tu spălat, nu tu gătit. Veneau femei din sat să o ajute la treburi. Iar cînd se întorcea bunicul Marin de la ale lui, de peste zi, îşi schimba hainele să iasă în oraş pe înserat, La doi cai, unde cîteodată îl însoţea şi bunica. Cămaşa de peste zi devenea cît ai clipi o cîrpă pentru luciu la bombeul pantofului. Bunica o lua şi o dădea prin sat. Iar în anul cel mai crunt, pe foamete, se înşira toată mahalaua la poarta lui. Zi de zi, bunicul Marin hrănea satul cu gamela. Deci bunicul a fost dizident? A fost..., n-a fost! A fost nebun! Melania pufnea nervoasă. Măcar să nu fi vîndut casele alea! Vorbeşti şi tu, dacă nu le vindea, ce? S-ar fi bucurat el vreodată de ele? Nu, dar ne-am fi bucurat noi! Mda, am fi plătit impozite de ne-am fi cocoşat... Ei, trăiam din chirie... Şi tu, şi eu, păru Melania deodată dispusă să facă pace.

joi, 4 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 9

Naţia noastră are o aplecare către nimicirea demnităţii cum rar s-a văzut. Către ciopîrţirea măririlor, a coloanei vertebrale, fie ea oricît de dreaptă, oricît de înaltă. Mă întrebam uneori cum de scăpase întreagă Coloana Infinitului. Nimic nu trebuie să rămînă pe picioare, totul trebuie săpat mărunţel, cu şanţuri mici, diafane, cît să pice de pe soclu fără zgomot, uşurel, uşurel şi nebăgat de seamă. Cu drăgălăşenie maximă. Din dragoste. Cu emoţie, cu cea mai bună intenţie. Altminteri cum să îţi explici că un nume atît de amplu, pozitiv ca al fiului meu ajunsese de la Tudor la Rache sau Relu? Adică, să ne înţelegem, Tudor, Tudorache, Rache. Tudor, Tudorelu, Relu. Na poveste. Cînd făceam lista de nume, pe dreapta, dacă e băiat, pe stînga, aşa, tragem o linie verticală să împărţim foaia parcimonios, dacă e fată. Uite, nu poţi să îi zici Ştefan. Toată lumea o să-l strige Fane, Fănel, Fănuş. Nici Andrei, se încheie lamentabil drept Andu. Lucian, Lucică. Paul, Paulică. Nici...? Nici! Fată? Mai mare daraua. Uite, să luăm, par examplu, Maria. Păi? Trebuie să fii Fecioara însăşi ca să-ţi păstreze naţia asta diminutivistă numele curat. Ioana? Mda, mă-sa mare o strigă pe aia din parc, o ştii?... o ştii..., Nela. Alexandra? Nu, Sanda, nu, în nici un caz.
Nici Ion al soră-mii nu promitea vreun viitor strălucit. Cum să iei, bunăoară, premiul Nobel şi să fii strigat la scenă deschisă, avem onoarea să îl invităm alături de noi pe Ionel. Nelu. Ionică. Nică. Feodor, graţie aceleiaşi duioasei limbi române, în general, şi a Mătuşii Vera, în particular, ajunsese la micimea unui Doru. Ba, ca să fie şi mai drăguţ, de-a dreptul Dorel. Limpede, nu? Deci Tudor? Tudor e perfect. N-a fost. Imaginaţia colectivă e mai dihai decît cea a purtătorilor legitimi, dar singulari, de limbă. Hai la mama, Tudor, dă mînuţa, acum cît încă eşti mare la nume şi mic la stat. Cînd o fi pe dos, om mai vedea...

miercuri, 3 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 8

Pînă la urmă pornirile mele stîngiste au început să se destrame pe lîngă cusături. Melania triumfa. Parcă de unde să ştii tu cum a fost în realitate comunismul! Ei na, doar eram acolo... Erai..., erai mică! Uite unde au dus toate, am ajuns pe drumuri, nu tu despăgubiri, nu tu casă. Marcel ştiuse ce să aleagă. Avocaţii îşi luaseră onorariile şi dispăruseră cu un zîmbet de sincer regret din viaţa soră-mii după ce-o asiguraseră că mai mult nu poate face decît vreun miracol. Ei nu erau specialişti în miracole. Comuniştii sînt cei care au greşit! Atunci cînd au luat casele oamenilor şi i-au plantat pe nişte ţărani imbecili, incapabili să înţeleagă că nimeni nu poate fi egal cu nimeni! E ca şi cînd ţi-ai propune să obligi întreaga omenire să aibă aceeaşi înălţime! Nu sîntem egali! Nu am fost şi nici nu o să fim! Bine, Melania, dar noi tot din familie de ţărani ne tragem! Ba nu, tata era intelectual. Dar şi ăştia (ăştia erau oricine de la putere după Revoluţie)..., parcă nu tot aia au făcut? Unde e dreptatea? Mda, mă enervam eu, acu vrei să-ţi facă dreptate capitaliştii. De fapt, ne împăcam noi, sînt aceiaşi nenorociţi.
Dar ce ştiam eu, într-adevăr? Cînd căzuse partidul comunist de la putere, Melania venise acasă de la şcoală cu părul desfăcut din bentiţa cu pampoane şi se repezise direct la şnurul meu de comandant de detaşament. Ce galben curat, împletit ca spicul de grîu din lanurile satului... Cu cîtă demnitate îl arboram dimineaţa pe piept trecîndu-l prin brida cămăşii, dinspre umăr spre buzunar. Alături de cravata mea roşie de pionier, cu două dunguţe mici, una galbenă, alta albastră. De ce? Cum să faci aşa ceva? Ciudat, dar bocetele mele nu au impresionat-o nici măcar pe mama. Zîmbea privind undeva dincolo de dealul cu cocoşa albă de la prima zăpadă, iar tata era prea preocupat să nu-l vadă nimeni că îşi face cruci ca la sfintele moaşte, întors niţel spre perete. Soră-mea continua să taie voioasă în bucăţele şnurul meu frumos cu foarfeca mare de tuns iarba. Şnurul MEU! Tu să taci! Melania trecuse peste emoţia uşor vecină cu apoplexia şi rîdea în continuare ascuţit. Ai fost de-a lor. Porţi însemnele! Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! Eu am ÎN-VĂ-ŢAT bine! De-aia m-au făcut comandantă! Nimic nu o putea opri însă pe Melania. Şi totuşi comunismul n-a fost rău în toate. Ei, iar începi... Numai cît au tras femeile, numai cîte au murit făcînd avorturi ilegale. Ce ştii tu? Tu crezi că mamei i-a fost uşor? Mama? Mama mea? Era un gînd prea mare şi prea greu. Mă sufocam sub el. Şi Melania asta, spunea uneori nişte lucruri... Părinţii sînt oamenii ăia mari şi imaculaţi. Hai, nu chiar imaculaţi, dar un soi de îngeri, asexuaţi ca orice îngeri, care, să zicem, căci altminteri nu se poate, scăpaseră un picior afară din rai şi asta doar ca să apărem noi, eu şi cu Melania, pe lume. Dar o viaţă sexuală intensă, permanentă era o idee pur şi simplu inacceptabilă. Mama? Mama a făcut avorturi ilegale? Melania tăcea.
Inelele de plastic semitransparent în care îmi prindeam dimineaţă cravata, moştenire de la soră-mea, zăcuseră ani în şir în cutia de pantofi în care ţinea mama papiotele şi nasturii. Şi uite acum ce de nelocuit ajunsese casa părintească... Se părăginise şi un perete stătea într-o rînă. Dar nici a noastră nu se simţea prea bine. Din cu totul alte motive însă. Feodor cîntărea lucrurile din nou. Trăsese linii drepte într-un caiet cu file albe şi mărunţise nişte cifre. Suma totală era destul de greu de imaginat într-un portofel. Dar ne-am pornit. Cu mistria, cu plasă de Buzău, cu zilaşi săteni care mîncau la amiază cantităţi greu de descris şi cereau plată pe zi cît luam eu pe o săptămînă. Cînd a dat Ăl de Sus de am văzut casa făţuită, cu acoperişul reparat şi sobele puse pe roate, mi-a venit să fac ca tata. Să iau poziţia de drepţi cu mîna la chipiu şi să salut ostăşeşte, plesnind de mîndrie. Melania muncise pe rupte. Două zile zăcuse pe-o rînă fără să poată să mişte, urlînd ca lupul pe lună plină de la pîrdalnica ei de sciatică. Vara se încheia, Ionel îşi reluase lecturile de vacanţă cu seninătatea cu care numai copiii se pot întoarce la lucrurile lăsate neîncheiate, Tudor pornise pe picioare, care pe Feodor îl cam lăsaseră, iar eu mă bucuram că mă întorc acasă să-mi fac maninchiura cocoţată pe divan.

marți, 2 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 7

Tudor era mititel şi rotofei, cu o carne albă şi tare în care te abţineai cu greu să nu-ţi înfigi dinţii. Sîntem, pînă la urmă tot nişte animale. Niţel spoite, mai puţin păroase, cu darul vorbirii şi cu pretenţia de regi ai planetei. Cutele acelea de la încheietura mîinii unui copil, orice s-ar spune, nasc într-o mamă un sentiment greu de descris. Feodor îşi iubea progenitura ca un nebun, pînă ajungeam de ne încăieram. Îl răsfeţi prea mult. (ia uite..., semăn din ce în ce mai tare cu mama) Dar dacă nici acum, cînd e mic, nu-l răsfăţăm, atunci cînd? Cînd l-o înghiţi societatea între fălcilea alea enorme din care nu mai scapă nimeni? Mă înmuiam. Feodor îl scotea la plimbare. Mă duc să mă mîndresc. Ieşeau numai după ce mi se promitea că nu vor traversa absolut nici o stradă. Se întorceau zgribuliţi, înfometaţi şi rîzînd, Tudor încă ştirb. Iar eu ştiam sigur că au traversat cel puţin zece intersecţii.
Cu mine Tudor era mereu blînd şi duios, cînd apărea ta-su pe uşă însă avea un soi de sclipire care mi-a sugerat întotdeauna că există între ei o înţelegere din aceea de o pecetluiesc colegii de şcoală cu care te raliezi ca să copiezi pe rupte la fizică fără să afle mamele de unde sînt notele alea îngereşti din carnet.
Şmecheria, este limpede, e o instituţie în care omul se simte bine din prima. Păşeşti întîia dată în ea cu primul plîns. La început o manifeşti plenar, fără ruşine, fără inhibiţii, ca apoi să devină sofisticată şi mai greu de descifrat. Cînd Tudor împlinise un an era deja maestru. Iar eu abia învăţam să înţeleg că el, Tudor, e altcineva. Adică nu eu însămi într-o altă formă ieşită din mine. Ci un omuleţ cu voinţă proprie şi hotărîre greu de clintit. Copiii, chiar dacă nu pare, au de fapt mult mai multă răbdare decît adulţii. Focalizează precum libelulele, nu privesc în ansalmbu, dar le stîrneşte orice detaliu un interes nesfîrşit. Sînt în stare să te piseze pînă cînd obţin ceva cu o insistenţă pe care cei mari în general o abandonează, şi dintr-un soi de perspectivă a ridicolului, dar, mai ales, dintr-o slăbire a nervilor. Feodor în continuare ceda, ceea ce pe mine mă obliga să devin poliţistul cel rău, care interzice, care are întotdeauna ceva de argumentat, care pune condiţii, care ameninţă, care stabileşte pedepse. Tot el îmi zicea însă că în felul ăsta măcar există un echilibru în toate. Gîndire de inginer. Lucrurile trebuiau să aibă o bază solidă ca să stea în picioare. Nu, turnul din Pissa nu se pune. N-am înţeles niciodată de ce. Simplu, e strîmb, dar tot pe o bază solidă stă. Chiar mai solidă, altminteri...
Şi apoi m-am trezit cu Melania sunând la uşă. Cu două valize şi cu şcolarul de acum Ionel. De ce aveam eu mereu parte doar de lacrimile familiei? Era spre primăvară. Copacii abia dacă începuseră să se încumete spre muguri, cerul turnase toată ziua ploi neostoite lăsîndu-i întregului peisaj citadin un soi de contur dur, clar, spălat de pătura groasă de praf sub care dormitase. Feodor îmi făcuse semn din priviri că ne lămurim noi şi că pînă la urmă familia e familie. Cu bune şi cu rele. Mai ales cu rele, aş fi adăugat eu. Dar n-am avut ocazia. Întotdeauna cînd aş fi avut şi eu o replică, fie nu era momentul, fie era tardiv. Cuvîntul pe care l-am folosit cel mai des în următoarele săptămîni a fost „na-ţio-na-li-za-re”. Aşa, apăsat grosolan, precum realitatea care nici ea nu vine niciodată peste tine cu menajamente.

luni, 1 decembrie 2008

Vişinata de amurg - fila 6

Terminasem facultatea. Şi cîteva relaţii care începuseră bine şi se terminaseră prost. Una mai dihai decît toate. Am suferit, dar nu m-am mirat. Ştiam deja că oamenii pornesc pe un drum care nu se ştie niciodată unde duce. De obicei, la câte-o bifurcaţie. Secretul căsătoriei alor mei, care rezistaseră aproape cincizeci de ani sub acelaşi acoperiş şi pe care numai moarte îi despărţise, nu mi se dezvăluia şi oricum mi se părea o poveste ireală. Vezi bine, nici Melania nu scăpase. Pe Marcel îl zărisem într-o duminică după amiază în parc, cu două fetiţe gemene, obeze, blonde şi gureşe şi o doamnă nurlie, iute la vorbă şi transpirată sub nas. Melania îmi spusese că vreun an după divorţ a tot venit să îşi vadă băiatul. Pe urmă renunţase. Acum ştiam şi de ce. Măcar eu nu ajunsesem la Starea Civilă cu niciunul, aşa că mă puteam linişti cu gîndul că nici pe treptele tribunalului nu voi coborî prea curînd. Se ţesuse pe negîndite în mine convingerea că orice lucru ieşit din mîna omului e sortit pieirii. La ce bun să mai începi. Şi totuşi, tinerii domni veniţi cu cîte o floare, cu cîte-un şualacrem, o mînă de fondante pe carton de cofetărie, o invitaţie la restaurant nu se dădeau duşi de atitudinea mea de sfîntă Filoftea. Ba chiar, ca şi cînd ar fi fost angrenaţi într-un sistem de pîrghii – nevăzut, dar de neignorat –, cu cît trăgeam eu mai mult într-o parte, cu atît deveneau ei mai interesaţi să se apropie. Pînă cînd s-a petrecut o lucrătură de o ingingerie inexplicabilă, de vreun metru nouăzeci, perciuni blonzi şi pălărie.
M-am trezit din visare cînd deja alăptam.