Tudor era mititel şi rotofei, cu o carne albă şi tare în care te abţineai cu greu să nu-ţi înfigi dinţii. Sîntem, pînă la urmă tot nişte animale. Niţel spoite, mai puţin păroase, cu darul vorbirii şi cu pretenţia de regi ai planetei. Cutele acelea de la încheietura mîinii unui copil, orice s-ar spune, nasc într-o mamă un sentiment greu de descris. Feodor îşi iubea progenitura ca un nebun, pînă ajungeam de ne încăieram. Îl răsfeţi prea mult. (ia uite..., semăn din ce în ce mai tare cu mama) Dar dacă nici acum, cînd e mic, nu-l răsfăţăm, atunci cînd? Cînd l-o înghiţi societatea între fălcilea alea enorme din care nu mai scapă nimeni? Mă înmuiam. Feodor îl scotea la plimbare. Mă duc să mă mîndresc. Ieşeau numai după ce mi se promitea că nu vor traversa absolut nici o stradă. Se întorceau zgribuliţi, înfometaţi şi rîzînd, Tudor încă ştirb. Iar eu ştiam sigur că au traversat cel puţin zece intersecţii.
Cu mine Tudor era mereu blînd şi duios, cînd apărea ta-su pe uşă însă avea un soi de sclipire care mi-a sugerat întotdeauna că există între ei o înţelegere din aceea de o pecetluiesc colegii de şcoală cu care te raliezi ca să copiezi pe rupte la fizică fără să afle mamele de unde sînt notele alea îngereşti din carnet.
Şmecheria, este limpede, e o instituţie în care omul se simte bine din prima. Păşeşti întîia dată în ea cu primul plîns. La început o manifeşti plenar, fără ruşine, fără inhibiţii, ca apoi să devină sofisticată şi mai greu de descifrat. Cînd Tudor împlinise un an era deja maestru. Iar eu abia învăţam să înţeleg că el, Tudor, e altcineva. Adică nu eu însămi într-o altă formă ieşită din mine. Ci un omuleţ cu voinţă proprie şi hotărîre greu de clintit. Copiii, chiar dacă nu pare, au de fapt mult mai multă răbdare decît adulţii. Focalizează precum libelulele, nu privesc în ansalmbu, dar le stîrneşte orice detaliu un interes nesfîrşit. Sînt în stare să te piseze pînă cînd obţin ceva cu o insistenţă pe care cei mari în general o abandonează, şi dintr-un soi de perspectivă a ridicolului, dar, mai ales, dintr-o slăbire a nervilor. Feodor în continuare ceda, ceea ce pe mine mă obliga să devin poliţistul cel rău, care interzice, care are întotdeauna ceva de argumentat, care pune condiţii, care ameninţă, care stabileşte pedepse. Tot el îmi zicea însă că în felul ăsta măcar există un echilibru în toate. Gîndire de inginer. Lucrurile trebuiau să aibă o bază solidă ca să stea în picioare. Nu, turnul din Pissa nu se pune. N-am înţeles niciodată de ce. Simplu, e strîmb, dar tot pe o bază solidă stă. Chiar mai solidă, altminteri...
Şi apoi m-am trezit cu Melania sunând la uşă. Cu două valize şi cu şcolarul de acum Ionel. De ce aveam eu mereu parte doar de lacrimile familiei? Era spre primăvară. Copacii abia dacă începuseră să se încumete spre muguri, cerul turnase toată ziua ploi neostoite lăsîndu-i întregului peisaj citadin un soi de contur dur, clar, spălat de pătura groasă de praf sub care dormitase. Feodor îmi făcuse semn din priviri că ne lămurim noi şi că pînă la urmă familia e familie. Cu bune şi cu rele. Mai ales cu rele, aş fi adăugat eu. Dar n-am avut ocazia. Întotdeauna cînd aş fi avut şi eu o replică, fie nu era momentul, fie era tardiv. Cuvîntul pe care l-am folosit cel mai des în următoarele săptămîni a fost „na-ţio-na-li-za-re”. Aşa, apăsat grosolan, precum realitatea care nici ea nu vine niciodată peste tine cu menajamente.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu