sâmbătă, 18 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 6

Cafea. Tare. Neagră. Aproape fără zahăr. Şi maxim două ţigări. Olga îşi povestea lucrurile de le avea de făcut peste zi. Foşgăială de ceva păsări, amestecate cu pisicile care îi treceau pe pervaz. În primele zile în garsoniera de la parter jurase că trebuie că sînt ceva fantome prin zonă de huruie pe grilaje. Îi zărise ochii lucind marţian unui motan fără o ureche şi se calmase. Dar acum se mai auzea ceva. Nou. Necunoscut. Îşi trase periuţa de dinţi dintre dinţi şi dădu fuga spre geamul camerei. Undeva la câţiva paşi, patru pici mucioşi alergau rîzînd cu fusta ei de catifea, cămaşa albă, cu mîneci lungi şi guler alungit şi jeanşii luaţi de la Londra, pe o căruţă de lire. Rahat. Grilajul care se presupunea că o apără de intruşi se dovedi frustrant. Era în cuşcă. Şi ăia se opriseră la două sute de metri şi îşi probau fusta. Cretini mici. Şi prosopul? Ce dracu să faci cu un prosop furat? Se spălau jegoşii ăia mici? Unde dracu se spălau?
Se întoarse în bucătărie, dădu drumul la laptop. Nu reuşea să se dumirească dacă e cazul să se enerveze cumplit sau să se lase păgubaşă pur şi simplu. Dar jeanşii? Ce dracu, tocmai ăia trebuiau să fie pe sîrmă…
Soneria începu să bingănească în creierii ei şi-aşa obosiţi de la prima oră. Vecinul, chelios şi cu burtă, duhnind a alcool stătut în organism de cu seară o anunţă că i se furaseră cîrpele de pe sîrmă. Cîrpă-i mă-ta, îi veni Olgăi să-i mulţumească. În fine, omul fusese bine intenţionat. Trînti uşa. Deci e un cămin de copii prin preajmă. Olgăi îi veni prin stomac spre gît un tremur nervos şi, cumva, de milă. Ducă-se pe pustii. Probabil că ei aveau mai mult nevoie de orice decît ea. Să-i poarte sănătoşi, porcii. Formă numărul lui Anton.
- Mi-au furat hainele de pe sîrmă. Jeanşii ăia de la Londra…
- Ăia ai tăi mişto?
- Da, da, ăia…
Ah, Anton, ce tîmpit, normal că nu ştia ce jeanşi de la Londra.
- Ai chef de glume…, se bosumflă ea.
- Dă-i, bă, dracu de nădragi, hai să te scot la o cafea. Pe Champs Elysee…
- Erau de la Londra! Nu din Paris. Mă enervezi…
- Atunci la o cafea pe Magheru. Şi dacă vrei, ne fîţîim şi prin magazine… Ai putea să apreciezi efortul, mă ia pe şiră numai cînd mă gîndesc la plimbările prin malluri.

sâmbătă, 11 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 5

Poşta nu mai e de mult un loc în care să-ţi doreşti să mergi. Cuconetul de după tejghea mişuna continuu. Femeia cu coc, probabil ceva mai şefă, reuşea cel mai bine să îţi evite privirea. Doi moşi se înghesuiau pe tăcute unul în faţa celuilalt, furîndu-şi cîte jumătate de pas la rînd. Foşneau din taloanele de pensii scoase din mape unsuroase.
- Domnişoară… Domnişoară!, încercă moşul cu pălărie de vînător să o facă atentă pe funcţionară.
- Aveţi răbdare, se irită brusc funcţionara. Nu vedeţi că am treabă?
- Păi da, mormăi vînătorul pe sub ridurile gurii. Că noi sîntem aici de plăcere…
Ieşi ţinînd în mînă un colet. Se rezemă de gard şi începu să-l desfacă.
Marina Lewycka. Short History of Tractors in Ukranian. În engleză. Hm, numai Mark putea să aibă asemenea idei. Nemţii ăştia sînt nişte fiinţe ciudate. Nu-şi amintea cît costă un minut în Europa. Formă.
- Maică, pe unde e poşta Vitan?
Bătrînica avea o privire apoasă. Olga dădu să-şi deschidă portofelul. Se replie la timp.
- Aici, chiar aici…
- Să trăieşti, maică. Cică or să ne bage pensiile pe cartele. Şi noi, ăştia bătrînii, că am muncit o viaţă de om şi am o pensie de nu-mi ajunge nici să-mi plătesc hangaralele, cum ne-om lua-o… Dracu să-i pieptene de nenorociţi. Că nu se mai satură… Acu băiată-miu ăla mare m-a mutat aici, în garsonieră. Nu zic, că e mai ieftină întreţinerea… S-a mutat el în apartamentul cu trei camere. Că are şi el doi copii. Acu nu mai ştiu nimic pe-aici, prin zonă. Că eu am mai locuit pe-aici. Dar, ehehe, e mult de-atunci.
Băbuţa se sprijini de mîna Olgăi şi continuă imperturbabil.
- Eram fată la mama acasă. Uite, acolo, peste drum. Erau case. Vezi, mata? Unde e cîmpul ăla de construiesc pe el? Chiar acolo. Dar poşta nu era aici. Măcar la mine-acolo, în Pantelemon aveam şi eu nişte babe cu care mă mai luam să treacă timpul. Aici… Că nu mă mai ia Dumnezeu odată!
Baba oftă. Olga oftă.
Ale dracu reţele de rahat. Numărul nu era alocat. Sau suna ocupat. Sau suna şi nu răspundea nimeni. O să-i scrie un mail cînd ajunge acasă. Ce-l apucase pe Mark după mai bine de un an? Fusese o relaţie drăguţă. Scurtă. Dar cînd se întorsese din Germania, nu-şi mai scriseseră. Ţinuseră legătura mai puţin de-o săptămînă. Pe urmă se rupsese cumva. Zero suferinţă. Numai cîteva amintiri pe care nu avea acum chef să le ia de la capăt. Deşi trandafirul ăla galben cu care o aşteptase pe bancă, în spatele bisericii ruse, în oraşul curăţat nemţeşte, mirosind totul a detergent de calitate. Mark stătea pe mijlocul băncii, de la distanţă, faţa îi părea brăzdată de zeci de fire de tramvai, cabluri de telefonie fixă, de electricitate. Fusese cît se poate de înduioşător. Ce se întîmplase cu Mark de-i trimisese un colet? Despături foaia dintre filele cărţii. Dumnezeule, ce scris infernal. Your friend forever, M. Rahat, în rest înţelegea cîte un cuvînt pe ici, pe colo. I’ve left… but…. honestly …. to say…more than… here. Mda, excepţional. Trebuie să îi scrie un mail şi habar nu are la ce îi răspunde. Pianistu’ lu’ peşte. Ce dracu nu or învăţa oamenii să scrie lizibil?

joi, 9 octombrie 2008

Viaţia ca o spălătură de pahar - fila 4

Viorica se trezise. Stătea botoasă şi pungită, vîrîtă într-un halat alb, mare, pufost. Anton îi făcu o cafea şi i-o aduse.
- Cum îţi e?
- Nasol…
Avea o voce nazală. Se ridică într-o rînă şi luă cana cu cafea. Părul care îi cădea pe lîngă faţă miroasea plăcut şi din toţi porii emana aburi de săpun.
- Deci?, Anton nu ştia prea bine la ce trage concluzii, dar simţea nevoia să zică ceva, numai să nu se repeadă asupra ei. Nu-i era prea clar ce ar fi făcut dacă se repezea.
- Ce?, răspunse ea absent, întinzîndu-şi picioarele cu unghii roz care păreau suprarealiste în lumina palidă a dimineţii.
- Nu ştiu… Ţie ţi se pare normală relaţia asta?
- Ce-are relaţia asta?, se miră ea şi-i puse cana de cafea în mînă ca să îşi poată împleti părul.
- N-ai obosit? Adică, vreau să zic, a început să fie destul de aiurea. Vii pe-aici cînd îţi tună. Mă rog, nu că m-ar deranja. Pleci, dispari cu zilele, nu răspunzi la telefon…
- Dragă, se lipi Viorica cu capul de pieptul lui, nu aşa ne-am înţeles? Fără restricţii? Fără întrebări? Fără telefoane de control?
- Dă-te aşa. Verşi cafeaua. O mai bei?
Viorica luă cafeaua şi o puse pe măsuţă
- De fapt, eu am nevoie de tine şi cînd nu eşti aici, început Anton şi regretă pe loc registrul grav în care pornise. Nici măcar nu ştiu unde stai. La telefon nu răspunzi. La început era aventuros, adică mi se părea că dacă vii cînd ai nevoie de mine şi eu sînt mereu la dispoziţia ta, sînt aşa, un fel de răspuns oportun la ceea ce îţi trebuie. Am început şi eu să am nevoie de nişte răspunsuri.
- Hai, Anton, se mîţîi ea şi-şi ridică picioarele peste picioarele lui. Nu te prosti… Ce-i cu discursul ăsta pompos? Orice bărbat şi-ar dori o femeie care să nu-l ţină legat. Să nu vrea să-i trîntească plozi şi să nu-i ceară decît ce vrea şi el…
Viorica zîmbi cu subînţeles şi începu să i se caţere cu totul în poală. Şnurul halatului se slăbise lăsînd la vedere hărţi albe de rotunjimi ale cărnii.
Anton simţi un fior, dar şi o greaţă amestecată cu panică. Se scutură şi-o împinse.
- Vorbesc serios.
- Eşti un tîmpit. Dacă vrei să ne despărţim, măcar ai decenţa să mi-o spui în faţă.
- De fapt, nu ştiu ce vreau. Vreau să fii normală.
- Adică după ce ne-o tragem să îţi fac o ciorbă!
- Eu ştiu, probabil …
- Păcat. Credeam că eşti special. Dacă îţi plac femeile care put a rîntaş, caută-ţi una de-aia. Nu-i de mine…
- Un singur lucru vreau să mai ştiu.
- Spune, sufleţelule…, îl luă ea peste picior cu o grimasă de coană mare.
- M-ai înşelat?
- Eşti un bou. Ca să te înşel ar fi trebuit să îţi fi promis întîi ceva. Nu ţi-am promis nimic niciodată. Nu mi-ai cerut nimic. De unde pînă unde eşti tu aşa de posesiv? Te-am întrebat eu vreodată ceva? M-a interesat cu cine ţi-o tragi cînd nu sînt cu tine?
Anton ar fi pocnit-o. Direct peste ochi, cu un dos de labă. Îi veneau în minte numai cuvinte ordinare. Cît să uite de sine. Şi de ea. Şi de amăreala asta care îi încleştase fălcile.
- Okay, dacă tu aşa crezi…
Viorica se ridică. Îşi lăsă halatul să alunece de pe ea. Rămase goală, de cristal. Albă şi statuară.
- Uită-te bine la mine! E ultima dată cînd mă mai vezi. Eu pe-aici nu mai calc!
Anton chiar se uita. Ar fi strîns în ambele palme carnea aia a ei fără pată. S-ar fi înfipt în ea ca într-o plastilină. Ca s-o descompună şi să o facă la loc altfel, caldă, firească, decodificabilă.
- Du-te-n mă-ta. Pleacă. Oricum nu ai fost niciodată aici.

miercuri, 8 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 3

Taximetristul era într-o dispoziţie de zile mari. Fluiera şi fredona. Dăduse spre maxim staţia, apoi şi radioul, din nou staţia. Hărmălaia porni în viteză pe străzile luminate. Laaa donna è mobile… qual piuma al veeeento muuuta d'acceeeeento — e di pensieeeero. Vai de mine, e cult. Un taximetrist cult. Şi afon. Anton se aşezase în faţă. Regreta, măcar în spate l-ar fi deranjat mai puţin ariile şoferului. Costel Busuioc a produs totuşi o minune. S-a insinuat printre manele şi pe alocuri chiar le-a înlocuit. Nu mai aşteptă restul. Şpaga lui, să scape dracu din fierătania asta asurzitoare. Îl lăsară pe taximetrist şi mai vesel, numărîndu-şi hîrtiile.
- Urci?
Olga ezitase înainte să caşte gura. Anton îşi mai aprinse o ţigară şi îşi ridică gulerul de la haină.
- Ai ceva de băut?
- Nişte vin. Nu e cine ştie ce, dar…
- Ai fi putut să mă inviţi sus la o cafea, strigă Anton dînd-o pe glumă.
Avea urechile înfundate. Reluă cu o voce mai controlată:
- Ca-n filmele americane… Ce dracu de cafea or bea ăia noaptea…
- Decaf. N-am cafea.
În lift, Anton se gîndi că e o tîmpenie să ţi-o tragi pe muzică. De fapt, cu cît e mai senzaţional ce asculţi, cu atît şansele să faci sex sînt mai mici. La donna … è mobile… nu reuşea să mai scape de refrenul ăsta care îi rămăsese înfipt între lobi. Nu poţi, cum ar veni să ai două orgasme în acelaşi timp. Unul de-un fel, altul de alt fel. Exclus. Başca ritmul. Luciano Pavarotti, Placido Domingo... Să fie-al dracu, uita mereu cum îl cheamă pe al treilea. Ce voce genială, ce faţă de marţian. Cum dracu îl chema?
- Vinul e în frigider. Jos, în uşă, zise Olga aruncîndu-şi geanta pe măsuţa din hol. Mă întorc imediat. Pune nişte muzică. Sidiurile sînt lîngă televizor.
Jose Carreras! Doamne, ce uşurare.

marți, 7 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 2

Când îmbătrâneşti, începe să îţi crească păr pe urechi. Şi chiar de acolo, de sub lob, pornesc bucheţele de riduri creţe. Tu o să-ţi laşi barbă. Pe dracu, barba o să fie grizonantă, o să arăţi ca orice moş libidinos. Olga nu mai vine. Viorica beată rangă zace acasă pe canapea. Tu n-ai chef azi de şerveţele. Numai să nu fi vomitat prin toată sufrageria. S-a întors la el. S-a întors degeaba. Acum i-e lui silă. Se uitase la ea în timp ce o descălţa. Trăsăturile alea greu de descris cu care îl fascina acu nu îi mai ziceau nimic. Arăta ca o găleată goală. Şi nu pentru că era beată, căci pe vremuri îi plăcea tulburarea aia din priviri. Trebuie că pisicile ar fi mult mai fericite dacă şoarecii s-ar chercheli înainte să le pice sub labe. În rest, Viorica era o păpuşă excepţional de bine dotată. Dincolo de pielea fără cusur, trebuie însă că ticăia un computer corect, cu reglaj intern fin, fără legătură cu căldura intimă a unui om. A trecut de nouă. Olga întîrzie mereu. O să vină iar bătînd mărunt din buze, împărţind lumea între “extraordinar” şi “greţos”. O să aibă cuta aia între sprîncene şi aerul de amazoană. Iar lui nici măcar nu îi mai arde să se lamenteze. Olga nu o să mai aibă de ce să îşi intre în rolul de mamă. În fond, lui îi plac mamele. Sînt fiinţe robuste, de nădejde, legate bine la trup, care şi-au depăşit măcar în mare angoasele. Au piept voluptos, şolduri moi, miros a mîncare şi îşi amintesc de tine doar cînd adorm plozii. Fac sex în linişte ca să nu îi trezească. Dimineaţa nu se plîng că trebuie să îţi facă şi ţie un sendviş. Numai seara, după ce se îmbăiază sînt absente, se ung cu creme parfumate, privesc în gol. Le poţi privi în tihnă.
Anton îşi reprimă un oftat. Şi un vers care era cît pe ce să ţîşnească la lumină.

***
Olga avea un aer acrit. Se postase lîngă el. Mirosea a lăcrămioare şi vorbea despre nimic. Excepţională manieră feminină de a face din rahat bici, de a reconstrui dintr-o frunză o pădure întreagă.
- Dragă…
Olga păru că ascultă pentru o secundă.
- Olga, începu el cu un glas semihîrîit. Viorica s-a îmbătat şi...
- Ah, se întunecă Olga. Pleci?
- Ei, plec. Unde dracu să plec...
Ar fi vrut să îi povestească despre sentimentul lui de gol în timp ce o trăgea pe Viorica de mîini ca să o caţere pe canapea. Ar fi vrut să îi povestească despre părul ăla lung, blond natural care nu îi mai spunea nimic, deşi mirosea în mod bizar a curat, în ciuda beţiei, a fumului de ţigară în care stătuse toată ziua şi a repetatelor borîturi pe holul blocului şi ulterior al apartamentului.
Olga tăcuse. Neplăcut. Anton e un cretin. Ca de obicei. Păcat că arată bine, păcat de aerul lui elegant. De profilul ăla de intelectual şi de mîinile fine cu care îşi dă părul spre spate. Păcat că şi-a pus sutienul, acu o strânge la spate, iar cu fusta asta nici măcar nu îţi poţi crăcăna picioarele ca să-ţi fie comod pe canapeaua verde.
- Auzi? Eu cred că ar trebui să nu ne mai vedem. Nu vreau să mă înţelegi greşit. De fapt, de mult voiam să îţi zic. Nu cred, serios, că ne face bine să ne vedem. Discuţiile astea despre Viorica pe mine au început să mă prostdispună, ţie îţi fac pînă la urmă un deserviciu. Hotărîrile de genul ăsta ar trebui să le luăm singuri…
Anton îşi aprinse o ţigară. Pufni din nas şi o trase din gură.
- Pffuu, ce putoare…
- Uite de-aia fumez eu ţigări cu filtru maro. Nu ai cum s-o aprinzi pe dos. Astea albe… Auzi? Mai ştii cînd fumam Carpaţi? Fără filtru?
Rîdeau amîndoi. Două perechi de dinţi la unison. Olga avu impresia că sînt doi cîini mari, semipăroşi, îmbiindu-se la castron.
- Doamne, ce vremuri. Ce dracu era să fumezi? Mai era Tomis, mai ştii? Ni se păreau culmea eleganţei!
Olga rîdea descreţită. Ciufulită, pe marginea canapelei, puţin aplecată în faţă cu o bretea de la sutien iţită pe lîngă bluză.
- Măi, Olga…
- Îî?, mormăi ea încă înveselită.
- Hai să ne căsătorim. Noi doi…
Olga rotunji ochii. Scrumul lung al ţigării nescuturate scăpă pe mochetă. Privea undeva spre umărul lui stîng. Greu de definit. Cum să te căsătoreşti cu un cîine semipăros. Lăbuş o cere în căsătorie pe Lady. Hai că merge. 
- Cînd?
Anton icni. Rîsul îl încerca prin maţe, dar îi venea şi să strige ca într-un tren al groazei din parcul de distracţii. Uaaaaa, aaaaa. Uuuuuuuuu….
- Nu ştiu… Tu cînd zici?
- Băi, Anton, tu vorbeşti serios?
- Păi, cred că da… Adică, da. De ce nu?
Olga ar fi spus şi de ce nu. Nici măcar nu ştia cum arată Anton dezbrăcat. Dacă se despoaie animalul şi constată că o ia cu greaţă? Dacă îi place, dar e nasol la pat? Dacă e mişto la pat?
- Da, în fond, de ce nu… Viorica…
Tonul pornise uşor în sus, ca la final de întrebare, dar nu ştiuse ce să zică mai departe. Viorica ce? Ce era cu ea?
- Ce-i cu ea?, deznodă Anton un fir din gîndurile ei. Viorica e la mine. E beată rangă pe-o dungă-a canapelei. Mîine se trezeşte şi pleacă. De tot.
Olga simţi că o ia cu rău. Deci Viorica e tot acolo. Pînă mîine cine ştie ce dracu se mai întîmplă. Oricum era o tîmpenie să se căsătorească. Acum părea şi mai idioată toată povestea.
- Anton, nu cred că o să ţină… Nu din cauza Vioricăi. Aşa, pur şi simplu… E cam aberant. Ne ştim de prea mult timp ca să credem că am face împreună vreo brînză.
Anton se enervase. Ceruse o votcă mică pe care o zvîrlise peste cap.
- Cum crezi. Mie mi se pare în continuare o idee foarte bună. Te duc acasă?
- Auzi? Tu ai încercat vreodată să mergi în patru labe?
Anton rămăsese să-şi stingă ţigara.
- N-am încercat. Mi-a ieşit pur şi simplu..., chicoti Anton ca o domnişoară de pension. Dar am nevoie de mai mult decât o cinzeacă.

luni, 6 octombrie 2008

Viaţa ca o spălătură de pahar - fila 1

Eminamente scîrbită de cele văzute şi nevăzute, ci doar insinuate printre rînduri, Olga se scutură ca de frig.
Acest popor cu gîndire căprească, infernal de autosuficient, dar care oricum dă cu geana peste gardul vecinului ca să vadă dacă orătăniile lui sînt mai împănate şi suferă sincer privindu-şi bunătăţile, căci nu ştie dacă nu cumva îi trebuiau mai multe. Stinse televizorul.
Îşi trase prin mîneca de la cămaşă sutienul şi-l aruncă pe marginea canapelei, peste maldărul de haine semipurtate, purtate mai mult şi de spălat. Afară soarele trăgea să moară pe pervaz în zeama alb-gălbuie a găinaţului de porumbei. Nu îi hrănea. Probabil că de la balconul de sus picau firimituri în mod constant, altminteri ce să caute porumbeii la fereastra ei. Mai degrabă era loc pentru păianjeni. Ba chiar şi pentru câte un greiere sărit sinucigaş din iarbă pe covor. Două nopţi nu pusese geană pe geană din cauza unui cîntăreţ de-ăsta tomnatic. Încercase să se îndure de el, întotdeuna dispreţuise furnica. Dar nici nopţi albe de amorul cobzei greiereşti nu erau vreo şmecherie. Nu îl găsise, nu auzise de vreo capcană de greieri. Dispăruse aşa cum venise. De altfel aşa cum făceau şi oamenii prin viaţa ei. Cîte o potecă. Scurtă. Un ţîrîit nervos, sacadat începu să mormăie înfundat. Olga se repezi sub maldăr. Sub sarafanul verde, de reiat, descoperi sursa zgomotului: Anton. Da, adică nu, nu avea chef să iasă. În fond lui Anton îi venea ideea să o scoată la bere numai cînd cretina aia a lui blondă îi dădea papucii. Se lăsa cu muci, suspine, cîteva versuri scoase din mînecă şi se încheia invarabil cu lamentări despre ce-e-viaţa-ce-e-omul şi, desigur, ce nasoale sînt femeile. Asta ca şi cînd ea era vreo coadă de mătură. Se strîmba degeaba. Nici cu datul pe glumă nu mai ţinea. Se săturase să-i găsească scuze, să-l oblojească. Să se ducă la mă-sa să-i şteargă nasul. La ea să vină numai cînd l-o chema ea. Dar şi Viorica aia, ba-l lua, ba-l lăsa. Avea şi el dreptate. Avea şi el nevoie de o femeie. Dar şi ea avea nevoie de un bărbat. Ceasul ăla biologic nu e chiar vorbă în vînt. Odată te apucă amocul de răstorni tot şi te duci după primul hăndrălău care iese bine la analize. Dar nu Anton. Deşi mormolocul e bărbat destul de bine, nu fumează, are un job bine plătit, e consecvent, ba chiar şi niţel poet. Ducă-se dracu cu toate analizele lui bune şi versurile lui mediocre.


***

Sutienul nu se pune la fel de uşor pe cât se scoate. Ca să te vîri în nenorocita asta de ţîţarniţă trebuie să te despoi. Nasture cu nasture, laşi bluza în jos, spre spate şi dai să scoţi mîna stîngă din mîneca bluzei. Rămîne captivă în nasturi. Deschei nasturii trăgând cît poţi încă sperînd să te strecori din mînecă fără s-o deschei, treci la dreapta, treci nasturii prin găuri o idee mai uşor, scoţi mîna dreaptă. Iei invenţia asta nenorocită care e tot pentru bărbaţi, că nici o femeie nu ar fi fost suficient de nebună să-şi maltrateze ţîţele pentru ea sau pentru prietene, pui cupele la spate, închei babele cu moşii, răsuceşti cupele în faţă, sînt pe dos. Divorţezi voluntar moşii de babe, îl pui din nou. Răsuceşti iar cupele de la spate în faţă, le-ai nimerit, bagi mîna stîngă prin bretea, apoi dreapta, ridici. Ai terminat. Ai transpirat. Nu-ţi vine bine. Era mai bun ăla fără dantelă, de bumbac, simplu. Beige. O iei de la capăt.
Olga se învîrtea prin casă semidezbrăcată încercînd diverse combinaţii de bluze cu pantaloni, sarafanul poate?, nu, că ăsta nu merge decât cu bluza kaki, cambrată pe lângă talie, e murdară, celelalte se fac cocoloaşe pe sub sarafan şi se ridică, fusta lungă în carouri e mai potrivită, aia merge cu aproape orice bluză uni, ciorapii de mătase maro şi cizmele. Hai că merge. Merge la green hours, ca de obicei, cu Anton plîngăciosul, care o să îi jure ca unei prietene adevărate că el gata, se lasă de tîmpita aia de Viorica, că să fie al dracu ăl de i-o mai da vreun telefon, că îi promite ei, Olgăi, femeia lui de suflet, că data viitoare ies în oraş aşa, pur şi simplu, la o plimbare chiar cu barca în Carol, doar că acu s-a făcut urît. Lasă, poate la anul. Puţin lipstick? O nuanţă palidă de verde pe pleoape. Dă-i şi cu anticearcăn acu dacă tot te-ai apucat. Rahat. Nu, adică nu te da şi cu rahat, adică ce-i porcăria asta! Pentru cine te fandoseşti tu aici? Pentru o discuţie cu unul care vine cu nasul roşu şi-o sacoşă de batiste? Cu ce parfum? Ăsta e de seară e cam greu şi impunător. Mai degrabă celălalt, ăla care are un iz uşor de lăcrămioare cu ceva flori de cîmp, e feminin. E târziu. Aşa, rucsacul de piele, lung, adînc cît o zi de post în care intră tot. Acu eşti gata să te şi muţi. Nu cu Anton! Olga stă în uşă căzută pe gînduri, mai bine mai fuma o ţigară. Are impresia că a uitat ceva esenţial. Încuie.